Ieri după-amiază m-a sunat un episcop și mi-a spus, foarte simplu: „M-am gândit că ai nevoie să-ți spun asta: mi-a plăcut textul tău și-ți mulțumesc că l-ai scris. Cu un bemol, – a adăugat el -, la ironia despre părintele Patriarh, că prea au tras toți în el zilele astea.” Îi mulțumesc părintelui episcop, chiar aveam nevoie de un telefon (iar bemolul mi-l asum cu ascultare, că altfel nu era mai nimic ironic în cuvintele mele, ci, dimpotrivă, aprecierea justeții unor învățături, dar care mi s-au părut tardive în context).
Tot ieri m-a sunat din țară și un prieten drag, un pic dezamăgit de articolul meu: „Știi că evanghelicii îl șeruiesc în cascadă pe paginile lor?” Dragul meu, i-am răspuns, evanghelicii ăștia sunt așa un neam încâlcit, că șeruiesc când le place ceva și din Vasile cel Mare, și din Ioan Gură de Aur, și din Filocalii, dar mai ales, dacă vrei suspiciune maximă, șeruiesc tot timpul din Sfânta Scriptură.” Altfel, mă simt onorat că textele mele sunt împărtășite și de alte confesiuni, amintindu-le însă tuturor, cu prudență, versul pe care eu mi-l iau din Eminescu, pentru că nu sunt latinist: Non idem est si duo dicunt idem.
Cât despre dezamăgirea prietenului meu, – și tocmai de aceea m-am gândit să scriu aceste rânduri în completarea textului de ieri -, el doar se temea că articolul meu, sumar și cam plin de metafore, ar putea fi răstălmăcit (și instrumentat împotriva mea, cum s-a întâmplat cu altele) ca o dezicere subtilă de cultul și ritualurile Bisericii mele, de liturghia de la altar și, dacă nu cumva, de tot corpul ei văzut.
Mai înainte de orice altceva, dacă tot veni vorba de „deziceri”, ca lucrurile să fie clare în ce mă privește și să nu le mai caute nimeni printre rânduri: mă dezic explicit de orice comensualism al Bisericii cu puterea politică, de orice „acord” cu polițiști și cu primari care să ne aducă lumină sau sfinte moaște, de orice instrumentare din interiorul Bisericii în scop politic sau economic, ca și de orice activism ideologic în numele ei și de orice fanatism, formalism, fățărnicie, taxe pe slujbe, clericalism cu moț și analfabetism funcțional cu diplomă de preot.
Nu neg însă că textul meu poate fi citit de bodyguarzii Bisericii și în cheia „dezicerii”, dar un doctor bun și blând de la un etaj mai sus va observa că toate „manevrele” mele nu urmăresc decât să aducă un pic de aer proaspăt în plămânii unui bolnav ținut prea mult pe respirație artificială.
Trecând mai departe, mi s-a reproșat expresia „captivitatea ritualică a religiei”.
Dacă eu sau altcineva astăzi ar fi scris cuvintele „Litera (Scripturii) ucide!”, am fi fost linșați virtual, până să ajungem în fața consistoriului. Din fericire le-a scris apostolul Pavel, nu pentru că s-ar fi dezis de litera Scripturii, ci pentru că a vrut să ne conducă la „duhul care face viu”, iar pentru asta două mii de ani de exegeză biblică îi sunt recunoscători.
Dar nu doar litera Scripturii ucide, ci orice literă care nu trece mai departe la „duhul care face viu”: și litera ritualului, și litera canoanelor, și litera rugăciunii, ba chiar, vai!, și litera unei liturghii recitate artistic ca pe libretul unui spectacol istoric de costume, muzică și lumini.
Omul devine conștiința limbajului său și sărăcește sau se îmbogățește odată cu cuvintele care îl vorbesc.
De exemplu, ne rugăm – și asta e normal – pentru episcopii noștri, pentru „cinstita preoțime și cea întru Hristos diaconime”, pentru conducători și „mai-marii orașelor și ai satelor”, pentru armata țării, pentru ctitorii și donatorii bisericilor etc., dar nici măcar o singură dată nu spunem într-o slujbă: pentru părinții noștri, pentru copiii noștri, pentru frații și surorile de acasă, pentru soți și soții, pentru nașii de botez și de cununie, pentru profesorii care ne-au învățat carte, pentru doctorii care ne-au vindecat și pentru toți binefăcătorii noștri. La fel, nu-mi amintesc să fi auzit în mod obișnuit la liturghiile din parohii, acolo unde preotul are posibilitatea să adauge ectenii: ne rugăm pentru Ion și Maria de la noi din parohie, care sunt bolnavi în spital, sau ne rugăm pentru necazul lui Gheorghe, să-i ajute Domnul, sau ne rugăm pentru tinerii din sat care-și caută de lucru prin străinătate etc.
Simpla trecere de la un limbaj impersonal și universalist (poporul, lumea, țara) la limbajul identității concrete a aproapelui meu înseamnă deja o trezire, o zguduire a conștiinței, o ridicare în ritual a unei vieți domestice în care ne petrecem cel mai mult timp.
Dar dacă cineva ar intra în mijlocul unui ritual, o slujbă, un acatist, un pelerinaj la moaște, un botez, o cununie, și l-ar întrerupe întrebându-i pe oameni „de ce ați venit aici? ce așteptări aveți?”, oare ce răspunsuri credeți că ar primi?
Eu obișnuiesc să-i întreb pe părinții care vin să-și boteze un copil: de ce vreți să-l botezați? Și ei rămân muți la această întrebare. Păi, pentru că așa trebuie, așa se face, așa e bine. Și nu li-l botez până nu mă întâlnesc cu ei de cel puțin câteva ori, la biserică dar și în casa lor, pentru cateheză, pentru rugăciune, pentru citirea unei pagini sau două din Evanghelii, pentru o cină la care să discutăm ca niște prieteni despre credință, biserică și tot ce vor ei să se lămurească și să mă întrebe. Ce șansă avem în Biserică să facem din botezul fiecărui copil și o „reactualizare” a botezului părinților lui și a legăturii lor cu Hristos și Biserica!
Au fost și care mi-au spus în față: deci asta înseamnă să-mi botez copilul? să fiu eu însumi credincios, să mă rog, să postesc, să vin la liturghie, să citesc Biblia? – mulțumesc, nu mai vreau să-l botez. Dar și pentru acești oameni am fost fericit, pentru că au plecat din biserică un pic mai cinstiți cu conștiința lor.
În Biserică trebuie să rămână doar cei care-și spun cu adevărat: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.” (Ioan 6,68)
De aceea, un punct de plecare pentru înțelegerea expresiilor „captivitatea ritualică a religiei” și „drumul de la religie la credință” cred că ar putea fi să ne răspundem sincer la câteva întrebări:
Câți dintre credincioșii noștri care vin astăzi la biserică în mod constant mai sunt conștienți de botezul lor și de semnificațiile acestuia? Câți citesc Evangheliile și meditează la ele sau încearcă să le găsească rosturi în viața de zi cu zi? Câți ar putea numi viața unui singur sfânt de care se simt inspirați și în ce fel? Unde este primul lor gând la bucurie, ca și la încercare și necaz? în ce-și pun ei speranța în mod real? pentru cine și pentru ce trăiesc? Dacă ar fi să spună pe loc care le este cea mai mare și mai mare dorință, câți ar vorbi despre mântuire, despre viața de veci sau despre dobândirea Duhului Sfânt? Dar pentru copiii lor, ce-și doresc oare cel mai mult? Și în ce împrejurări într-o zi își aduc aminte de Hristos sau de câte ori pun toate gândurile și neliniștile lor în „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul?” Câți nu pleacă din biserici cu „paști” și „lumină”, ca de a doua zi viețile lor să fie exact la fel de cenușii, luminate doar de licărul unei speranțe într-un salariu mai bun, un câștig la loto sau un prieten mai căpătuit.
Și câte întrebări nu s-ar mai putea pune, – dar ce observăm la toate: răspunsurile lor nu pot fi date în cadrul unui ritual asumat în mod mecanic, ci numai în exercițiul personal și cel mai intim al credinței, acolo unde „cuvântul lui Dumnezeu viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12).
Aceste răspunsuri (Sfinții Părinți le numeau „adevărata filosofie”) ne arată exact unde suntem pe drumul dintre religie și credință, dar ne mai arată încă ceva: fără această sfântă filosofie, fără căutările vii ale credinței, trezite prin Evanghelie și cateheze, prin întâlniri cu oameni duhovnicești, nu cu funcționari bisericești, prin introspecție și efort personal, prin rugăciunea aceea din inimă și care se face într-o clipă vorbire cu Dumnezeu, fără aceste și atâtea alte căutări vii ale credinței, deci, ritualul rămâne doar un mormânt frumos împodobit, din care încercăm în zadar să înviem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu