NOUL TESTAMENT, APOCRIFELE.

Proporţia apocrifelor Noului Testament este mai dificil de determinat decât cea a apocrifelor Vechiului Testament. Termenul se va limita aici la lucrările necanonice atribuite lui Cristos sau apostolilor, sau cele care pretind a da informaţii extra-canonice despre Cristos şi apostoli. Lucrările scrise fără asemenea pretenţii sunt aşadar excluse, chiar şi în cazul în care, o vreme, ele s-au bucurat de un statut cvasi-canonic în unele biserici (*LITERATURA PATRISTICĂ): aşa sunt lucrările creştine (sau versiunile creştinizate ale unor lucrări) puse pe seama unor personaje din VT (*SCRIERILE PSEUDOEPIGRAFE), şi interpolarea sau tratarea din nou a unor texte NT cu materiale străine (*TEXTE ŞI VERSIUNI, secţiunea NT).

Rămâne o cantitate imensă de literatură, păstrată parţial în greacă şi latină, dar încă şi mai multă în coptă, etiopiană, siriacă, arabă, slavonă şi chiar în anglo-saxonă sau în limbile vest-europene contemporane. Unele lucrări, despre care ştim că au avut o influenţă foarte mare, au fost aproape pierdute, şi multe dintre cele mai importante există doar în stare fragmentară. Totuşi, se fac în permanenţă noi descoperiri, adeseori de o importanţă deosebită pentru istoria creştină timpurie. Se întâlnesc frecvent probleme literare complexe, deoarece multe din lucrările apocrife au căzut pradă repovestirii, interpolării şi plagierii.

I.Forme

O mare parte din literatura apocrifă se încadrează în una din formele literare ale NT: evanghelie, fapte, epistolă, apocalipsă. Însă această similaritate formală este adeseori însoţită de o deosebire uriaşă de concepţie. Acest lucru se poate observa mai ales cu privire la evanghelii: avem evangheliile copilăriei, evangheliile patimilor, documente ale zicerilor şi meditaţii teologice; însă (dacă excludem evangheliile fragmentare timpurii, referitor la care suntem în orice caz prost informaţi) este greu să se găsească lucrări care, asemenea evangheliilor canonice, să manifeste vreun interes faţă de cuvintele şi lucrările Domnului întrupat. Faptele alcătuiesc o clasă numeroasă şi probabil cea mai populară, negreşit prin interesul mare şi nesectant pe care îl trezesc multe dintre povestiri. Epistolele nu sunt comune: în ciuda faptului că aproape toate lucrările din NT despre care se spune că sunt pseudoepigrafe sunt epistole. În ceea ce privesc apocalipsele, a existat un precedent iudaic pentru atribuirea lor unei celebrităţi din trecut.

S-a dezvoltat o altă clasă de literatură care a preluat câteva trăsături ale literaturii apocrife: Ordinele bisericeşti din Siria şi Egipt. Aceste colecţii de canoane cu privire la disciplina bisericii şi la liturghie, dintre care Apostolic Constitutions (Constituţiile apostolice) este cea mai populară, pretinzând a reprezenta practica apostolică, au ajuns prin convenţie să revendice o origine apostolică: şi cea mai cutezătoare, Testament of our Lord (Testamentul Domnului nostru), se pretinde a fi un discurs de după înviere al lui Cristos. Obiceiul a fost probabil stimulat de succesul acestuia în Didascalia din secolul al III-lea, şi de înţelegerea greşită a pretenţiei la caracter apostolic al lucrării Apostolic Tradition de Ipolit – două lucrări au fost mult exploatate – alături de, în unele cazuri, popularitatea avută de romanţul clementin. (Cf.Studia Patristica, ed. K. Aland şi F. L. Cross, 2, 1957, pag. 83 şi urm.)

II.Motivele

Crearea literaturii apocrife a început în vremurile apostolice: Pavel a trebuit, după câte se pare, să-şi autentifice semnătura din cauza lucrărilor contrafăcute puse în circulaţie (cf. 2 Tesaloniceni 3:17). În secolul al 2-lea literatura intră în drepturile ei, moment din care prinde avânt, mai ales în Egipt şi Siria. Ea continuă de-a lungul Evului Mediu (în care vechile legende erau încă îndrăgite) şi ocazional, prin sentimentalism, parti pris sau printr-o excentritate absolută până în zilele noastre. Diversele motive din spatele ei sunt astfel legate de întreaga orientare a istoriei creştine şi sub-creştine; însă câteva din motivele operative la început sunt deosebit de importante.

Romanţul şi impulsul literar

Acesta se prezintă sub diverse forme. Există dorinţa de a satisface curiozitatea cu privire la probleme despre care NT nu spune nimic. Un noian de evanghelii ale copilăriei, lipsite de valoare, acoperă anii de tăcere ce s-au scurs între Betleem şi botez. Pe măsură ce Fecioara Maria devine mai proeminentă în cadrul teologiei şi devoţiunii, lucrări pseudoapostolice îi descriu naşterea, viaţa şi, în cele din urmă, adormirea şi luarea la cer. Un cititor al versetului 16 din Coloseni 4 a găsit că este de datoria lui să suplinească epistola către laodicieni care era, evident, absentă. Impulsul literar apare mai presus de toate în faptele romaneşti, în romanţuri şi în unele din evanghelii – bizare, fetide, însă pline până la refuz cu minuni şi anecdote, şi multe din ele, cu toate greşelile lor, având o anumită animaţie. Cel mai bine putem înţelege această mişcare ca o ramură a literaturii creştine populare, şi, studiate în această lumină, cărţile cele mai timpurii dezvăluie unele din subiectele care au preocupat comunităţile religioase în secolele al 2-lea şi al 3-lea: relaţiile cu statul, controversele cu evreii, dezbateri cu privire la căsătorie şi celibat; şi, prin insistarea lor combativă asupra minunilor, dezvăluie faptul că adevărata epocă a minunilor a trecut. Operele sunt lipsite de gust, chiar vulgare; însă autorii lor îşi cunoşteau publicul. Pentru mulţi ei trebuie să fi înlocuit literatura populară erotică păgână şi, în multe cazuri, cu o dorinţă reală de a da învăţături şi sfaturi. Autorilor le-ar fi fără îndoială, greu să-şi diferenţieze motivele de cele ale autorului secolului al 20-lea care a scris The Robe sau The Big Fisherman. Nu este nevoie să punem la îndoială sinceritatea prezbiterului din Asia dat afară din slujbă pentru publicarea Faptelor lui Pavel, care a afirmat că a făcut aceasta „din dragoste pentru Pavel”, care murise cu o sută de ani înainte ca prezbiterul să fi scris Faptele lui Pavel. Faptul acesta ajută să se explice cum anume istorisiri şi cărţi întregi izvorâte din cercurile eretice şi-au păstrat şi intensificat circulaţia în cercurile ortodoxe. Învăţătorii eretici au fost cei care au făcut cel mai devreme uz efectiv de această formă de literatură; şi ea s-a bucurat de atâta succes, încât alţii au transmis, epurat şi imitat formele intenţionate ca mijloace pentru propaganda lor.

Inculcarea unor principii insuficient de clar enunţate, după părerea autorului, în cărţile NT

Fireşte, chiar şi într-o lucrare „din dragoste pentru Pavel” orice disproporţie sau aberaţie doctrinară a autorului a trecut în lucrarea lui; într-adevăr, se prea poate ca inculparea aberaţiei să facă parte din scopul lui edificator: prezbiterul asiatic, de exemplu, avea o idee fixă referitor la virginitate ceea ce face ca lucrarea lui, altminteri mai mult sau mai puţin conservatoare, să fie departe de un spirit evanghelic. Există însă multe lucrări al căror scop este în mod deliberat sectant: să promulge un grup de doctrine care să suplimenteze sau să dea la o parte doctrinele din cărţile necontestate. Acestea au fost în principal roadele a două mari mişcări reacţionare din secolul al 2-lea, *gnosticismul şi montanismul. „Scripturile” montaniste au apărut aproape întâmplător, şi nu au fost în sensul nostru strict apocrife deoarece, deşi pretindeau a conserva mărturia vie a Duhului Sfânt, ele nu erau pseudonime; de fapt ele au dispărut (cf. cele adunate în R. M. Grant, Second Century Christianity, p. 95 şi urm.). Totuşi, scrieri din exprimările multiforme ale gnosticismului au supravieţuit în cantitate mare. Lucrări asemenea cum ar fi Evanghelia adevărului, o meditaţie în termeni gnostici reflectând limbajul Scripturilor necontestate, sunt mai puţin comune decât lucrările care selectează, modifică şi interpretează acele Scripturi într-o direcţie sectantă (cf. cu Nag Hammadi Evanghelia lui Toma), cele care pretind ostentativ a conţine o doctrină secretă ce nu se găseşte în altă parte (cf. Apocrifa lui Ioan) şi cele care pun pur şi simplu pe seama Domnului sau a apostolilor banalităţile din învăţătura gnostică. Şi pentru toate aceste scopuri forma apocrifă a devenit convenţională.

Logica nu trebuie căutată departe, în epoca sub-apostolică şi după, această epocă, odată cu imensa expansiune a bisericii, cu intensificarea pericolului persecuţiei şi proliferarea învăţăturii false, caracterul apostolic a devenit norma credinţei şi a practicii: şi, pe măsură ce amintirea vie a apostolilor a început să pălească, caracterul apostolic s-a concentrat tot mai mult asupra Scripturilor Noului Testament, aşa cum îl cunoaştem noi, în biserică existând o unanimitate cu privire la cea mai mare parte a acestuia. Prin urmare, dacă urma să se răspândească o nouă formă de învăţătură, ea trebuia să-şi stabilească caracterul apostolic. Aceasta se făcea de obicei prin pretinderea unei tradiţii secrete din partea unui apostol, sau de la Domnul printr-un apostol, fie ca un supliment la tradiţia făţişă a evangheliilor sau ca o rectificare. Apostolul favorizat variază: multe secte aveau tendinţe iudaice, şi Iacov cel Drept şi, în mod curios, Salome sunt surse frecvente de tradiţie; Toma, Filip, Bartolomeu şi Matei apar de asemenea în mod constant. În Evanghelia lui Toma, de exemplu, Toma este cel care arată cea mai deplină înţelegere în legătură cu persoana Domnului (Matei şi Petru – probabil în calitate de apostoli ce stau în spatele primelor două Evanghelii ale bisericii – apar în dezavantajul lor). Încă şi mai ciudata Pistis Sophia preconizează un gen de congres al apostolilor şi al femeilor cu Domnul, dar arată că Filip, Toma şi Matei urmează să scrie misterele (Pistis Sophia, eh. 42, Schmidt). Factorii locali au probabil o oarecare contribuţie la alegerea apostolului – toţi cei numiţi erau asociaţi cu Siria şi cu Orientul, unele din cele mai fertile terenuri pentru literatura de acest tip; şi speculaţiile cu privire la Toma, ca frate geamăn al Domnului, exercitau o fascinaţie suplimentară. Procesul a determinat un accent nou asupra perioadei de după înviere, în care erau de obicei situate discursurile Domnului; ceea ce este de înţeles, deoarece în evangheliile necontestate se relatează puţine lucruri cu privire la această perioadă, şi acest accent nou era o trăsătură gnostică constantă pentru a subevalua caracterul uman al Domnului întrupat. Merită să fie notat faptul că, în timp ce acele secte sincretiste care adoptaseră unele elemente creştine puteau să-şi ia revelaţiile de unde doreau ele, gnosticismul creştin trebuia să arate că el îşi derivă cunoaşterea dintr-o sursă apostolică.

Conservarea tradiţiei

În mod inevitabil, în zilele de început au fost transmise generaţiilor următoare cuvinte ale Domnului în afara evangheliilor canonice. Unele din aceste cuvinte au fost probabil transformate în cursul procesului, ajungând să fie de nerecunoscut, altele au fost denaturate în mod tendenţios. Celebra prefaţă a lui Papias (Eusebiu, EH 3.39), arătându-l pe acesta adunând oracole ale Domnului pentru expunerile lui, dezvăluie cât de conştienţi erau creştinii adevăraţi de la începutul secolului al 2-lea de acest material instabil şi de problemele legate de colectarea lui. Papias, indiferent care au fost lipsurile lui, era conştiincios în examinarea minunţioasă a materialului său: cu toate acestea, rezultatele nu erau întotdeauna îmbucurătoare, şi probabil nu toţi contemporanii lui aveau scrupulele lui. Materialul autentic se poate aşadar să fi fost uneori conservat printre gunoaie necontestate.

În mod similar, este posibil să fi dăinuit amintiri despre viaţa şi moartea apostolilor, iar Faptele apocrife, chiar şi atunci când sunt dubioase din punct de vedere teologic, pot să păstreze uneori tradiţii autentice, sau să reflecte situaţii corespunzătoare. Dorinţa de a transmite asemenea amintiri a jucat negreşit un rol în producerea literaturii apocrife; însă nu a putut birui tendinţa de a inventa, elabora, îmbunătăţi sau redirecţiona. Orice proces de cernere este aşadar riscant; şi, aşa după cum erudiţi asemenea lui Origen ştiau, a fost riscant deja în vremurile patristice. În consecinţă, necesitatea de a clădi corect pe ceea ce era de necontestat a fost universal recunoscută.

III. Literatura apocrifă în biserica primară

Prezenţa unor asemenea scrieri sub nume apostolice, când caracterul apostolic reprezenta norma, a impus necesitatea identificării scrierilor cu adevărat apostolice şi primilor erudiţi creştini nu le lipseau discernământul şi pătrunderea critică (*CANONUL NOULUI TESTAMENT). Este însă izbitor cât de puţin este afectată de discuţiile cu privire la literatura apocrifă lista cărţilor canonice acceptată în majoritatea cazurilor. Unele biserici au acceptat cu greu unele cărţi considerate acum drept canonice. Altele au dat un loc de cinste unor lucrări ca 1 Clement şi Păstorul lui Hermas. Însă aproape niciodată o carte inclusă în culegeri apocrife cum ar fi, Apocryphal New Testament de M. R. James nu a fost, clasificată ca „o carte exclusă din Noul Testament”. Ele se situau în afara oricărei discuţii. Lucrările aparţinând apostolului Petru, mai mult decât oricare altele, au ridicat nenumărate întrebări (cf.cu R. M. Grant şi G. Quispel, VC 6, 1952, p.31 şi urm.). Până la vremea lui Eusebiu discuţia este încheiată, cu excepţia celei asupra Epistolei 2 Petru (EH 3. 3), există însă dovezi pozitive că, cel puţinApocalipsa lui Petru a fost pentru un timp folosită în unele zone (vezi mai jos).

În acest sens este interesantă scrisoarea lui Serapion, episcop al Antiohiei, către adunarea din Rhossus pe la 190 d.Cr. Biserica începuse să folosească Evanghelia lui Petru. În mod evident a existat o opoziţie faţă de ea, însă Serapion, satisfăcut de stabilitatea adunării, a aprobat, după o privire superficială, citirea ei publică. Au urmat necazuri. Serapion a citit Evanghelia cu mai multă atenţie şi a descoperit nu numai că fusese acceptată de biserici ale căror tendinţe erau suspecte, dar şi că reflecta în unele puncte erezia docetică (care nega realitatea umanităţii lui Cristos). În final el afirmă că „o mare parte din ea reprezintă învăţătura adevărată a Mântuitorului”, dar că unele lucruri (cu privire la care el a anexat o listă) au fost adăugate. El spune: „Noi îl acceptăm pe Petru şi îi acceptăm pe ceilalţi apostoli ca şi pe Cristos, însă ca oameni cu experienţă, verificăm scrierile atribuite lor în mod greşit, ştiind că asemenea lucruri nu ne-au fost transmise din generaţie în generaţie.”

Cu alte cuvinte, lista cărţilor apostolice era deja tradiţională. Alte cărţi puteau fi citite, cu condiţia de a fi conservatoare. Evanghelia lui Petru nu era tradiţională: folosirea ei la Rhossus a fost rezultatul unei anumite dorinţe, şi nu a fost lipsită de opoziţie. Pentru început Serapion nu a văzut nimic care să reclame o controversă prelungită: chiar dacă era contrafăcută, cel puţin era inofensivă. În momentul în care o examinare mai atentă i-a dezvăluit tendinţele, întrebuinţarea ei sub orice formă în biserică a fost interzisă.

Cursul evenimentelor pare să fie cel mai bine înţeles dacă, urmărind ideea din acţiunea lui Serapion, ne dăm seama de faptul că recunoaşterea unei cărţi ca fiind contrafăcută nu implica neapărat refuzul complet de a permite citirea ei publică, cu condiţia ca acea lucrare să aibă o oarecare valoare devoţională şi să nu aibă nici o tendinţă eretică: un gen de statut intermediar, analog celui al Apocrifelor din cel de-al şaselea Articol anglican. Dar chiar şi o carte eretică, dacă prezenta un alt interes, putea fi citită în continuare în particular şi considerată ca fiind tributară. Prin aceste mijloace literatura apocrifă a ajuns să aibă un efect de durată asupra devoţiunii medievale şi asupra artei şi povestirii creştine.

Totuşi, nu există nimic care să sugereze că faptul de a compila lucrări în numele unui apostol, un proces indicat în mod indirect în unele teorii despre paternitatea anumitor cărţi din NT, ar fi fost o parte acceptată a practicii catolice din secolul întâl şi al doilea (cf cu D. Guthrie, ExpT 67, 1955-6, p. 341 şi urm.), şi cazul autorului Faptelor lui Pavel este un exemplu al acţiunii drastice împotriva unei asemenea publicaţii.

Trecând de la oricare dintre scrierile NT la cele mai bune dintre apocrifele NT – adevărata creaţie a comunităţii creştine primare – treci într-o lume diferită. Dacă 2 Petru – ca să luăm scrierea NT atribuită cel mai adesea secolului al 2-lea – ar fi o scriere apocrifă, ea este unică printre apocrife.

IV. Câteva lucrări reprezentative

Se pot da câteva lucrări reprezentative ale diferitelor forme apocrife. Ele sunt, vorbind la general, câteva din lucrările mai vechi şi mai importante. Puţine din ele au un text complet; cât priveşte unele dintre ele, depindem de citate din scriitorii timpurii.

Evangheliile apocrife primare

Un număr de fragmente din evangheliile timpurii sunt citate de scriitori din secolele al 3-lea şi al 4-lea. Continuă dezbaterile pe seama naturii şi a inter-relaţiilor acestor evanghelii. Gospel according to the Hebrews (Evanghelia după Evrei) îi era cunoscută lui Clement din Alexandria, Origen, Hegesippus, Eusebiu şi lui Ieronim, care afirmă (deşi nu este întotdeauna crezut) că a tradus-o în greacă şi latină (De Viris Illustribus 2) din aramaică în caractere ebraice, şi că a fost folosită de nazarineni, un grup iudeo-creştin. Majoritatea oamenilor, spune el, au crezut în mod eronat că originalul ebraic menţionat de Papias a fost cel al Evangheliei lui *Matei, ceea ce aminteşte de faptul că Iraeneus cunoştea secte ce foloseau numai Matei (Adv. Haer. 1. 26. 2; 3. 11. 7.). Câteva din extrasele pe care le avem au fără îndoială puncte de contact cu Matei; altele reapar în alte lucrări, cel mai recent în Evanghelia lui Toma. Există un puternic ton iudeo-creştin, şi este consemnată o arătare de după înviere lui Iacov cel Drept. Eusebiu se referă la o istorisire, ce se găseşte atât la Papias, cât şi în Evanghelia Evreilor, istorisire despre o femeie acuzată înaintea lui Isus de multe păcate. Aceasta a fost adeseori identificată cu istorisirea despre femeia adulteră, ce se găseşte în multe manuscrise ale lui Ioan 8.

Evanghelia reflectă probabil activitatea creştinilor evrei sirieni folosind tradiţia după Matei (Evanghelia „locală”) şi o altă tradiţie locală, din care o parte este fără îndoială valabilă. Nazarinenii o numeau „Evanghelia după apostoli” (Ieronim, Contra Pelag. 3. 2) – un titlu suspect de combativ. (Vezi V. Burch, JTS 21, 920, p. 310 şi urm.; M. J. Lagrange, KB 31, 1922, p. 161 şi urm., 321 şi urm.; şi în apărarea ei ca sursă primară, H. J. Schonfield, According to the Hebrews, 1937.)

Epifan, care a fost întotdeauna un scriitor confuz, menţionează o versiune mutilată a lui Matei, folosită de secta iudeo-creştină pe care el o numeşte „ebioniţi”. Aceasta a fost identificată cu Evanghelia Evreilor, însă extrasele prezentate arată o concepţie diferită despre naştere şi botez, şi lucrarea este în mod evident sectantă şi tendenţioasă. Se poate să fie aceeaşi cu (Evanghelia celor doisprezece apostoli) menţionată de Origen (Luca Hom. 1; cf cu J. R. Harris, The Gospel of the Twelve Apostles, 1900, p. 11 şi urm.).

Evanghelia Egiptenilor este cunoscută mai ales prin intermediul unei serii de citate ce apar în Stromateis de Clement din Alexandria. Unii gnostici au folosit-o (Ipolit, Philosophoumena), şi ea a apărut fără îndoială într-o sectă egipteană. Fragmentele existente se leagă de un dialog între Cristos şi Salome cu privire la repudierea relaţiilor sexuale. Un document cu acelaşi titlu este inclus în biblioteca Nag Hammadi, nu este însă legat de lucrarea cunoscută lui Clement. El este un tratat gnostic ezoteric.

Papirusurile au oferit un număr de fragmente din evangheliile necanonice. Cel mai celebrat, P. Oxy. 1. 654-655, va fi considerat ulterior sub titlul Evanghelia lui Toma. Următorul ca interes este aşa-zisa Evanghelie Necunoscută (P. Egerton 2) publicat de H. I. Bell şi T. C. Skeat în 1935, descriind întâmplări îmr-o manieră sinoptică, însă cu un dialog şi vocabular ioanin. Manuscrisul, datat în jurul anului 100 d.Cr., este unul din cele mai vechi manuscrise creştine greceşti cunoscute. Unii au susţinut că se inspiră din cea de-a patra Evanghelie şi probabil şi din una din evangheliile sinoptice, iar alţii au afirmat că este un exemplu timpuriu de literatură populară creştină independentă de acestea (cf. cu Luca 1:1). (Vezi H. I. Bell şi T. C. Skeat, The New Gospel Fragments, 1935; C. H. Dodd, BJRL 20, 1936, p. 56 şi urm. = New Testament Studies, 1953, p. 12 şi urm.; G. Mayeda, Das Leben-Jesu-Fragment Egerton 2, 1946; H. I. Bell, HTR 42, 1949, p. 53 şi urm.)

Evangheliile patimilor

Cea mai importantă Evanghelie din care avem o parte substanţială este Evanghelia lui Petrudin secolul al 2-lea (mijlocul secolului), din care există un mare fragment în limba coptă, acoperind perioada de la judecată la înviere (Fragmentul Akhmim). A fost identificat cu „memoriile lui Petru”, probabil menţionate de Iustin (Trypho 106), însă această identificare este improprie. (Cf. V. H. Stanton, JTS 2, 1900, p. 1 şi urm.)

Elementul miraculos este exagerat. Paza vede trei bărbaţi ieşind din mormânt, doi dintre ei ajungând cu capul până la cer, iar cel de-al treilea trecând cu capul mai sus de cer. Ei sunt urmaţi de o cruce. O voce din cer strigă: „Le-ai predicat acel somn?” şi o voce din cruce spune „Da” (cf. cu 1 Petru 3:19). Partea de vină a lui Pilat este redusă, iar cea a lui Irod şi a evreilor este accentuată: reflectând probabil atât o apărare formală la adresa statului, cât şi o controversă cu evreii.

Judecata lui Serapion (vezi mai sus) nu a fost greşită; cea mai mare parte a lucrării este sinistră, dar nu periculoasă. Există însă expresii denunţătoare: „El a păstrat tăcerea ca unul care nu simte durerea”, iar interpretarea strigătului abandonării: „Puterea Mea, Tu M-ai părăsit”, urmat de pregnantul „El a fost ridicat la cer”, arată că autorul nu a preţuit cum trebuie umanitatea Domnului, (Vezi L. Vaganay, L’Evangile de Pierre, 1930.)

Gospel of Nicodemus (Evanghelia lui Nicodim) este numele dat unei lucrări compuse, existând în diverse texte revizuite în greacă, latină şi coptă, din care elementele principale sunt reprezentate de „Faptele lui Pilat”, după cum se presupune un raport oficial asupra procesului, a răstignirii şi a înmormântării, de un rezumat al dezbaterilor şi investigaţiilor ulterioare ale Sinedriului, şi de o relatare cum nu se poate mai colorată a „Coborârii în iad”. Există diverse anexe la diferitele versiuni; una dintre ele, o scrisoare a lui Pilat către împăratul Claudius, se poate să dea cea mai timpurie mostră din „Faptele lui Pilat”. Apologeţi asemenea lui Iustin (Apoi. 35.48) apelează cu încredere la consemnările procesului, presupunând că ele există. Tertullian cunoştea istorisiri din rapoartele favorabile ale lui Pilat către Tiberius cu privire la Isus (Apol. 5. 21). Asemenea „consemnări” vor fi construite în timp: mai ales când un guvern persecutant, în jurul anului 312 d.Cr., folosea rapoarte falsificate şi blasfemiatoare în legătură cu procesul, în scopuri de propagandă (Eusebiu, EH 9.5). Se poate ca „faptele” noastre prezente să fie o contracarare la acestea. „Coborârea în iad” ar putea proveni dintr-o dată mai târzie în acelaşi secol, însă ambele părţi ale lucrării se inspiră probabil dintr-un material mai vechi. Trăsătura izbitoare este dezvinovăţirea efectivă a lui Pilat, fără îndoială din motive de politică. Pe măsură ce istorisirile au trecut în legenda bizantină, Pilat a devenit un sfânt, iar martirajul lui continuă să fie sărbătorit în biserica coptă. Nu există nici un text critic corespunzător. Vezi J. Quasten, Patrology, 1, p. 115 şi urm. în vederea versiunilor.

Evangheliile copilăriei

Protoevanghelia lui Iacov a avut o popularitate imensă; există multe manuscrise în diferite limbi (deşi nici unul în latină) şi lucrarea a influenţat profund o mare parte din mariologia ulterioară. I-a fost cunoscută lui Origen, prin urmare trebuie să fie din secolul al 2-lea. Redă naşterea şi prezentarea Mariei, logodna ei cu Iosif (un bărbat de vârstă înaintată cu copii) şi naşterea miraculoasă a Domnului (o moaşă atestând virginitatea in partu). Este evident scrisă în interesul anumitor teorii cu privire la virginitatea perpetuă. Presupusul autor este Iacov cel Drept, deşi la un moment dat Iosif devine naratorul. (Vezi M. Teshiz, Papyrus Bodmer S, 1958; E. de Strycker, La forme plus ancienne du Protévangile de Jacques, 1961.)

Cealaltă Evanghelie influentă a copilăriei, din antichitate, a fost Evanghelia lui Toma, care povesteşte câteva istorisiri mai degrabă respingătoare din anii de tăcere. Versiunea noastră pare să fi fost golită de discursurile ei gnostice. Ea este distinctă de lucrarea de la Nag Hammadi ce poartă acelaşi nume (vezi mai jos); este uneori dificil de stabilit la care lucrare se referă scriitorii patristici.

Evangheliile Nag Hammadi

În biblioteca Nag Hammadi există mai multe evanghelii în coptă care nu au fost cunoscute în prealabil, cu excepţia versiunilor noi ale altora (*CHENOBOSKION).

Un text începe cu „Evanghelia Adevărului este o bucurie” (primele cuvinte, nu un titlu) şi continuă cu o meditaţie cu înflorituri şi adeseori obscură asupra schemei răscumpărării. Terminologia gnostică de tipul şcolii valentiniene este evidentă, însă nu sub forma dezvoltată pe care o întâlnim la Iraeneus. Face aluzie la majoritatea cărţilor NT într-un mod care sugerează recunoaşterea autorităţii acestora. A fost de obicei identificată cu Evanghelia adevărului atribuită lui Valentinus de către Iraeneus, cu toate că acest lucru s-a negat. (cf. cu H. M. Schenke, ThL 83, 1958, p. 497 şi urm.). Van Unnik a sugerat într-un mod atractiv că a fost scrisă înainte de ruptura lui Valentinus cu biserica romană (unde cândva candidase la un scaun de episcop), când încerca să-şi stabilească ortodoxia. Ar fi astfel o dovadă importantă la lista cărţilor cu autoritate (şi în mod considerabil similară listei pe care o avem noi) din Roma în jurul anului 140 d.Cr. (Vezi G. Quispel şi W. C. van Unnik în The Jung Codex, ed. de F. L. Cross, 1955; text de M. Malinine ş. a., Evangelium Veriatis, 1956 şi 1961; comentariu de K. Grobel, The Gospel of Truth, 1960.) Cea mai recentă traducere în limba engleză este de G. W. MacRae în The Nag Hammadi Library, 1977.

Evanghelia lut Toma, faimoasă în prezent, este o colecţie de ziceri ale lui Isus, numărând la aproximativ 114, cu un aranjament puţin evident. O mare parte din ele aduce cu zicerile din evangheliile sinoptice (cu o predilecţie spre Luca) însă aproape întotdeauna cu diferenţe semnificative. Acestea iau adeseori o direcţie gnostică, şi printre alte teme gnostice este minimalizat VT şi se accentuează necesitatea de a şterge orice urmă de conştientă a sexului. Lucrarea a fost identificată cu Evanghelia folosită de gnosticii naasseni (cf. cu R. M. Grant cu D. N. Freedman, The Secret Sayings of Jesus, 1959; W. R. Schoedel, VC 14, 1960, p. 225 şi urm.), însă caracterul ei gnostic la origine a fost pus la îndoială (R. McL. Wilson, Studies in the Gospel of Thomas, 1961) şi unii sunt gata să vadă în ea tradiţii independente, de o oarecare valoare. G. Quispel a găsit variantele similare ca tip celor din Textul Bezan („occidental”) (VC 14, 1960, p. 204 şi urm.) precum şi din Diatessaron a lui Tartan şi din pseudoClementine (vezi mai jos). Într-un articol mai recent Quispel leagă Evanghelia lui Toma mai degrabă de encratiţi decât de gnostici (VC 28, 1974, pag. 29 şi urm.). Oxyrhynchus Logia P. Oxy. 1. 654-655, cuprinzând celebrul „Raise the stone and thou shalt find me” (Ridicaţi piatra şi mă veţi găsi), se repetă sub o formă ce sugerează că ele au făcut parte dintr-o versiune grecească mai timpurie a cărţii. Toma (imaginat probabil drept fratele geamăn al lui Isus) joacă rolul principal în tradiţie (vezi mai sus), însă despre Iacov cel Drept se spune că devine conducătorul ucenicilor – una dintre mai multele indicaţii că o sursă iudeo-creştină este demnă de luat în considerare.

Multe probleme copleşesc această carte stranie şi neconsecventă însă, deocamdată, se pare că originea ei poate fi plasată cu siguranţă în Siria (ceea ce ar putea explica semitismele din limbă), unde a existat întotdeauna o atitudine mai liberă faţă de textul Evangheliei şi o mai mare contaminare decât oriunde altundeva. (Vezi textul şi traducerea de A. Guillaumont ş. a., 1959; H. Koester şi T. O. Lambdin în The Nag Hammadi Library in English, p. 117-130; B. Gärtner, The Theology of the Gospel of Thomas, 1961; bibliografie la 1960 în J. Leipoldt şi H. M. Schenke, Koptisch-Gnostische Schriften aus den Papyrus-Codices von Nag-Hamadi, 1960, p. 79 şi urm.)

Principalul aspect de interes din Evanghelia lui Filip (gnostică, deşi secta este greu de identificat) constă în doctrina ei sacramentală dezvoltată într-un mod neobişnuit, în care există taine mai mari în mir şi în „camera mirelui” decât în botez (vezi E. Segelberg, Numen 7, 1960, p. 189 şi urm.; R. McL. Wilson, The Gospel of Philip, 1962, asigură o traducere şi comentariul. Compară de asemenea cu The Nag Hammadi Library in English, p. 131-151 (trad. de W. W. Isenberg). Limbajul este respingător: interesul faţă de repudierea sexuală ajunge la obsesie.

Faptele „leuciene”

Cele cinci Fapte apocrife majore trebuie să servească drept scrieri reprezentative dintr-un număr mare de lucrări. Ele au fost adunate într-o culegere de Manicheeni, care le-ar fi moştenit de la surse gnostice. Bibliofilul Photius din secolul al 9-lea a găsit întreaga culegere atribuită unui oarecare „Leucius Charinus” (Bibliotheca, 114), este însă posibil ca Leucius să fi fost numai numele fictiv al autorului lucrării Faptele lui Ioan, cea mai timpurie (şi cea mai liberală) din culegere.

Ea aparţine perioadei din jurul anilor 150-160 d.Cr. şi descrie minuni şi predici (în mod hotărât gnostice) ale lui Ioan în Asia Mică. Lucrarea reflectă idealuri ascetice, are însă câteva anecdote plăcute în mijlocul unui material de o reputaţie mai proastă. Ea lasă de asemenea impresia că relatează propriile istorisiri ale lui Ioan despre unele evenimente avute cu Domnul, cuvântarea lui de rămas bun şi moartea lui. Din punct de vedere liturgic ea prezintă un oarecare interes şi cuprinde prima împărtăşanie cunoscută pentru cei morţi.

Faptele lui Pavel este tot o lucrare timpurie, deoarece Tertullian cunoştea oameni care pornind de la această lucrare au justificat predicarea şi botezarea de către femei (De Baptismos 17). El spune că a fost scrisă aparent „din dragoste faţă de Pavel” de un prezbiter asiatic, care a fost dat afară din slujbă pentru această acţiune. Aceasta trebuie să se fi întâmplat înainte de anul 190 d.Cr., probabil mai aproape de anul 160 d.Cr. Faptele reflectă o vreme a persecuţiilor. Există trei secţiuni principale:

(i) Faptele lui Pavel şi ale Theclei, o tânără din Iconia care rupe logodna la predica lui Pavel, este miraculos protejată de la martiraj (câştigând interesul „reginei Tryphaena” – *TRYPHAENA ŞI TRYPHOSA), şi îl asistă pe Pavel în călătoriile lui misionare. Se poate să fi existat vreun sâmbure de adevăr istoric, chiar dacă nu o sursă scrisă cu privire la Thecla (după Ramsay, CRE, p. 375 şi urm.).

(ii) O corespondenţă suplimentară cu biserica din Corint.

(iii) Martirajul lui Pavel (legendar).

Tonul este intens ascetic (cf. cu Beatitudes for the celibate ale lui Pavel, ch. 5), însă altminteri conservator. Există multe manuscrise incomplete, cuprinzând o secţiune voluminoasă a originalului în limba greacă, vezi L. Vouaux, Les Actes de Paul, 1913; E. Peterson, VC 3, 1949, p. 142 şi urm.

Faptele lui Petru este de o dată ceva mai târzie, dar tot din secolul al 2-lea. Manuscrisul principal, în latină (adeseori numit Vercelli Acts), începe cu discursul de rămas bun al lui Pavel ţinut în faţa creştinilor din Roma (probabil dintr-o altă sursă). Prin maşinaţiile lui *Simon Magul biserica din Roma a căzut în erezie, dar, ca răspuns la rugăciuni, soseşte Petru şi îl biruieşte pe Simon într-o serie de întâlniri publice. Urmează un complot împotriva lui Petru, iniţiat de păgânii părăsiţi de soţiile lor ca urmare a predicării lui, fuga lui Petru cuprinzând istorisirea Quo Vadis?, şi reîntoarcerea lui la răstignire, care are loc cu capul în jos. Un fragment în limba coptă şi aluziile referitoare la o porţiune pierdută sugerează faptul că alte istorisiri tratau despre întrebările apărute în comunitate cu privire la suferinţă şi moarte. Asemenea altor Fapte, Faptele lui Petru consideră că lucrarea lui Petru şi a lui Pavel se suplimentează reciproc; iar biserica din Roma ca fiind întemeiată de Pavel. Tonul ascetic este la fel de intens ca întotdeauna, dar altminteri elementul gnostic nu este prea des impus; se poate însă ca noi să avem ediţii epurate. Locul de origine este contestat, dar el a fost aproape cu siguranţă oriental. Vezi L. Vouaux, Les Actes de Pierre, 1922. Merită notat faptul că în biblioteca Nag Hammadi singurele două documente descrise drept Fapte sunt legate de Petru. Faptele lui Petru din limba coptă are o oarecare afinitate cu Faptele lui Petru din limba latină, acestea din urmă însă au un accent ascetic mai pregnant, ajungând până la extrem.

Faptele lui (Iuda) Toma se detaşează de celelalte Fapte. Ele sunt un produs al creştinătăţii siriace şi au fost scrise aproape cu certitudine în siriacă în Edessa la începutul secolului al 3-lea. Ele descriu cum au împărţit apostolii lumea prin tragere la sorţi, iar Iuda Toma Geamănul a fost numit pentru India. El a mers ca sclav, a fost însă mijlocul convertirii regelui „Gundaphar” şi a multor alţi indieni de seamă. Pretutindeni el predică virginitatea şi este frecvent închis ca urmare a succesului lui. În cele din urmă este martirizat.

Faptele au anumite trăsături gnostice: faimosul Imn al sufletului, ce apare în ele, include familiara temă gnostică despre răscumpărarea sufletului de stricăciunea materiei – fiul regelui este trimis să ucidă balaurul şi să aducă înapoi perla din ţinutul îndepăratat. Există în mod evident o oarecare legătură, deocamdată neverificată, cu Evanghelia lui Toma; şi titlul lui Toma, de „frate geamăn al lui Mesia”, este elocvent. Chemarea la virginitate este mai puternică, mai insistentă decât în oricare din celelalte Fapte, însă aceasta a fost o caracteristică a creştinătăţii siriace. Există puţine urme ale gnosticismului în sensul posedării unor mistere ascunse: autorul este prea serios în predicarea şi recomandarea Evangheliei lui.

Există versiuni complete în siriacă şi în greacă. Faptele par să dovedească o oarecare cunoaştere reală a istoriei şi topografiei *Indiei. (Vezi A. A. Bevan, The Hymn of the Soul, 1897; F. C. Burkitt, Early Christianity outside the Roman Empire, 1899; A. F. J. Mijn, VC 14, 1960, p. 154 şi urm.; idem, The Acts of Thomas, 1962).

Acts of Andrew (Faptele lui Andrei) sunt cele mai târzii (în jurul anului 260? d.Cr.) şi, în manuscrisele noastre, cele mai fragmentare dintre Faptele „leuciene”. Lucrarea este strâns legată de Acts of John, şi caracterul ei gnostic este menţionat de Eusebiu (EH 3. 25). Ea descrie predicări printre canibali, minuni, îndemnuri la virginitate şi, probabil adăugat dintr-o altă sursă, martirajul în Grecia. Gregory of Tours dă un rezumat. (Vezi P. M. Peterson, Andrew, Brother of Simon Peter, 1958; F. Dvornik, The Idea of Apostolicity in Byzantium and the Legend of the Apostle Andrew, 1958, p. 181 şi urm.; G. Quispel, VC 10, 1956, p. 129 şi urm.; compară cu D. Guthrie, „Acts and Epistles in Xpocryphal Writings”, în W. W. Gasque şi R. P. Martin (editori), Apostolic History and the Gospel, 1970.)

Epistolele apocrife

Cele mai importante sunt A treia epistolă către corinteni (vezi Faptele lui Pavel, mai sus); Epistola apostolilor, de fapt o serie de viziuni apocaliptice de la începutul secolului al 2-lea turnate în forma unei adrese în numele tuturor apostolilor, pentru a exprima o învăţătură de după înviere a lui Cristos (importantă ca unul dintre cele mai timpurii exemple ale acestei forme);Corespondenţa lui Cristos şi a lui Abgar, în care împăratul din Edessa îl invită pe Domnul în statul lui, Eusebiu îşi permite o traducere timpurie din siriacă (EH 1. 13); Corespondenţa lui Pavel şi Seneca (în latină) (vezi Ieronim, De Viris Illustribus 12), o justificare din secolul al 3-lea pentru dicţia lui Pavel, în mod evident intenţionată pentru a câştiga o citire a Epistolelor autentice în cercurile distinse; şi Epistola către Laodiceni, în latină, o compilaţie în limbaj paulin evocată de Coloseni 4:16. Fragmentul Muratorian menţionează Epistola către Laodiceni, şi pe cea către Alexandrinieni, de origine marcionită – nu există însă nici o urmă a acestora.Scrisoarea lui Lentulus citată în mod obişnuit, care îl descrie pe Isus fiind, după cum se pretinde, adresată senatului, este medievală. (Vezi H. Duensing, Epistula Apostolorum, 1925; J. de Zwaan în Amicitiae Corolla editată de H. G. Wood, 1933, p. 344 şi urm.; pentru toate scrisorile pseudopauline, L. Vouaux, Les Actes de Paul, 1913, pag. 315 şi urm.)

Apocalipsele

Apocalipsa lui Petru este singura lucrare strict apocrifă despre care există dovezi pozitive că a avut un statut cvasi-canonic pentru o perioadă de timp. Ea apare în Fragmentul Muratorian, fiind însă însoţită de observaţia că unii nu vor ca ea să fie citită în biserică. Clement din Alexandria pare să fi comentat că ar fi fost canonică într-o lucrare pierdută (Eusebiu, EH 6. 14), şi în secolulal al 5-lea ea era citită în Vinerea Mare în unele biserici palestiniene (Sozomen, Eccles. Hist. 7.19). Dar ea nu s-au bucurat niciodată de o acceptare generală iar canonicitatea ei nu a constituit o problemă reală în zilele lui Eusebiu (EH 3.3). Conservatorismul ei substanţial pare cert. O veche stihometrie îi dă 300 de rânduri: în jur de jumătate din acestea apar în copia principală a Evangheliei lui Petru (vezi mai sus). Conţine viziuni în legătură cu Domnul transfigurat, şi relatări lugubre despre chinurile celor blestemaţi – poate cu o referinţa confuză la o perioadă de încercare viitoare. (Vezi M. R. James, JTS 12, 1911, p. 36 şi urm., 362 şi urm., 573 şi urm., 32, 1931, p. 270 şi urm.)

Au existat mai multe Apocalipse gnostice ale lui Pavel, una dintre ele cunoscută lui Origen, inspirată de 2 Corinteni 12:2 şi urm. O versiune a uneia (care l-a influenţat pe Dante) a supravieţuit (vezi R. P. Casey, JTS 24, 1933, p. 1 şi urm.).

În biblioteca Nag Hammadi Cartea V constă din patru apocalipse, una a lui Pavel, două ale lui Iacov şi una a lui Adam. Apocalipsa lui Pavel din această colecţie este distinctă de cele cunoscute în prealabil. Toate aceste lucrări sunt gnostice în învăţătura lor. Cf. A. Bohlig şi P. Labib, Koptisch-gnostische Apocalypsen aus Codex V von Nag Hammadi, 1963.

Alte lucrări apocrife

Kerygmata Petrou, sau Predicile lui Petru, ne este cunoscută doar în fragmente, cele mai multe păstrate de Clement din Alexandria. Origen a avut legături cu erudiţi gnostici care foloseau această lucrare şi i-a provocat să dovedească autenticitatea ei (în Ioan 13:17, De Principiis Pref.8). Lucrarea a fost postulată ca o sursă a romanţului clementul original (vezi mai jos).

Fragmentele pe care le avem pretind că păstrează cuvinte ale Domnului şi ale lui Petru şi, cel puţin unul dintre fragmente concordă cu Evanghelia Evreilor.

Omiliiile lui Clement şi Recunoaşterile lui Clement sunt cele două forme principale ale unui romanţ în care Clement din Roma, căutând adevărul absolut, călătoreşte pe urmele apostolului Petru şi, în cele din urmă, se converteşte. Este posibil ca amândouă să derive dintr-un roman creştin din secolul al 2-lea, de o imensă popularitate, care a folosit probabilPredicile lui Petru. Problemele literare şi teologice implicate sunt foarte complexe. Predicile (Omiliile) mai ales impun o formă sectară iudaizată a creştinismului. (Vezi O. Cullmann, Le Probleme Litteraire et Historique du Roman Pseudo-Clémentin, 1930; H. J. Schoeps, Theologie und Geschichte des Judenchristentums, 1949; E.T. of Homilies and Recognitions in Ante-Nicene Christian Library.)

Apocrifa lui Ioan a fost populară în cercurile gnostice şi a reapărut la Nag Hammadi. Mântuitorul i se arată lui Ioan pe Muntele Măslinilor, îi porunceşte să scrie o doctrină secretă, să o depoziteze cu grijă şi să o comunice doar celor al căror spirit o poate înţelege şi al căror mod de viaţă este demn. Există un blestem asupra oricui împarte doctrina unei persoane nevrednice în schimbul unei recompense. Ea trebuie datată înainte de anul 180 d.Cr., probabil în Egipt. (Vezi W. C. Till, Die Gnostischen Schriften des Koptischen Papyrus Berol. 8502, 1955; cf.cu JEH 3, 1952, pag 14 şi urm.) În documentele Nag Hammadi este dată o prezentare a creării, a căderii şi a răscumpărării umanităţii.

Apocrifa lui Iacov a fost şi ea descoperită la Nag Hammadi. Ea este un îndemn la căutarea Împărăţiei, conceput în forma unui discurs de după înviere adresat lui Petru şi lui Iacov, care se înalţă cu Domnul, dar nu sunt în stare să pătrundă în al treilea cer. Valoarea ei constă în data timpurie (125-150? d.Cr.), în proeminenţa lui Iacov (cel Drept?) care, după înălţare, îi trimite pe apostoli la treburile lor şi, după părerea lui van Unnik, în faptul că ea este liberă de influenţa gnostică. (Vezi W. C. van Unnik, VC 10, 1956, p. 149 şi urm.) F. E. Williams, în observaţiile introductive la traducerea lui din engleză textului Nag Hammadi, din bibliotecaNag Hammadi Library, p. 29, găseşte unele dovezi ale temelor gnostice şi sugerează ca sursă aApocrifei lui Iacov gnosticismul creştin.

Pistis Sophia şi Cărţile lui Jeu sfat lucrări gnostice obscure şi bizare din secolul al 2-lea şi al 3-lea. (Vezi C. Schmidt, Koptisch-gnostische Schriften (3), editat de W. Till, 1959; G. R. S. Mead,Pistis Sophia (3), 1947, E.T. – cf. cu F. C. Burkitt, JTS 23, 1922, p. 271 şi urm.; C. A. Baynes, ACoptic Gnostic Treatise, 1933.)

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ.

Este încă nevoie de ediţii critice ale multora din aceste lucrări. Texte în limba greacă şi latină ale descoperirilor mai timpurii cu privire la evanghelii sunt asigurate de C. Tischendorf,Evangelia Apocrypha, 1886, şi au fost suplimentate de A. de Santos, Los Evangelios Apocrifos, 1956 (cu traduceri spaniole). Cea mai bună colecţie a Faptelor este R. A. Lipsius şi M. Bonnet,Acta Apostolorum Apocrypha, 1891-1903. Câteva texte şi studii mai noi sunt furnizate în M. R. James, ANT (o colecţie superbă de traduceri în limba engleză până în 1924); E. Hennecke – W. Schneemelcher (E.T. de R. M. Wilson), New Testament Apocrypha, 1, 1963; 2, 1965 (lucrare indispensabilă pentru un studiu serios). Ziceri necanonice: A. Resch, Agrapha (2), 1906; B. Pick, Paralipomena, 1908; J. Jeremias, Unknown Sayings of Jesus, 1957; J. Finegan, Hidden Records of the Life of Jesus, 1969; F. F. Bruce, Jesus and Christian Origins outside the New Testament, 1974. Ordine bisericeşti: J. Cooper şi A. J. Maclean, The Testament of our Lord, 1902; R. H. Connolly,The So-Called Egyptian Church Order and its Derivatives, 1917.

A.F.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/noul-testament-apocrifele.html