Matei 20:16 prezintă marele principiu divin al suveranității “cei din urmă vor fi cei dintâi: pentru că mulți sunt chemați dar puțini aleși”. Dumnezeu are dreptul să facă ce vrea cu ai Săi. Pune cineva la îndoială lucrul acesta? Dacă o face înseamnă că nu și-a simțit niciodată cu adevărat locul, acela de a fi cu totul pierdut. Singura resursă pentru un păcătos pierdut este harul suveran al lui Dumnezeu. Nu există niciun om care să poată sta înaintea lui Dumnezeu pe terenul propriei dreptăți. Toți sunt vinovați; deci singura resursă este în îndurarea divină, dar această îndurare trebuie să fie suverană. A nega dreptul lui Dumnezeu de a fi suveran înseamnă a nega existența Lui.
Atinge aceasta chiar și pentru un moment adevărul responsabilității omului? Nicidecum! Ambele sunt adevărate și este imposibil ca două adevăruri să se contrazică (ciocnească) vreodată. A încerca să împaci suveranitatea divină și responsabilitatea omului este muncă zadarnică. Sunt deja împăcate, fiind amândouă arătate cu egală claritate în Cuvântul divin. Este minunat să vezi cât de simplu devine totul când dăm deoparte dogmele teologiei unui singur lucru și venim la Sfânta Scriptură ca un copil. Fie ca toți copiii lui Dumnezeu să facă acest lucru!
Există un pasaj minunat la sfâr șitul cărții Apocalipsa. “Şi cine însetează să vină; şi cine vrea să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa22:17). Acesta este doar unul dintre multele pasaje care ne arată cealată parte a subiectului.
Autorul articolului asupra căruia ne-ai atras atenția, respinge în totalitate noțiunea voinței libere a omului. El crede că omul este cu totul lipsit de putere; și nu numai atât ci și într-o stare de vrăjmașie totală cu Dumnezeu, astfel încât dacă este lăsat în propria voie n-ar veni niciodată la Hristos. Toți cei care vin la cină sunt siliți să vină altfel nu ar fi niciodată acolo. Mai mult decât atât el crede în suveranitatea lui Dumnezeu și că numele tuturor celor care cred sunt scrise în cartea vieții Mielului înainte de formarea lumii.
Dar de cealaltă parte (pentru că trebuie să privim ambele părți), să medităm la cuvinte ca acestea: “Îndemn deci, întâi de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii – pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sunt în poziţii înalte, ca să ducem o viaţă paşnică şi liniştită, în toată evlavia şi demnitatea. Pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Pentru că este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia fiind dată la timpul ei” (1 Timotei 2:1-6).
Și din nou, “ în ce priveşte promisiunea, cum Domnul nu întârzie socotesc unii că este o întârziere, ci este îndelung-răbdător faţă de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9).
Acum, dacă se spune că, în Scriptura de mai sus cuvintele ”vreunii” și ”toți” se referă la cei aleși, vom răspunde că aceasta este o libertate nefondată față de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă scriitorul inspirat, ar fi dorit să spună “vreunii din cei aleși” sau “toți cei aleși” cu siguranță că ar fi făcut-o. Dar el nu spune nimic de felul acesta. Nu este după dorința inimii lui Dumnezeu ca vreunii să piară.
Omul este o ființă responsabilă, chiar dacă scrisoarea ta așterne tăcerea cu totul în legătură cu acest aspect foarte important. Pe scurt, se pare că pierzi din vedere cu totul două adevăruri importante: mai întâi, lărgimea inimii lui Dumnezeu -plinătatea și libertatea harului Său, aspectul mântuirii Sale întinse, că îndreptățirea Lui este pentru toți, că evanghelia trebuie să fie predicată oricărei făpturi, că Dumnezeu poruncește tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască (Marcu 16:15; Fapte 17:30; Romani 3:22).
Și în al doilea rând, responsabi litatea omului. Este păcătosul responsabil sau nu? Dacă nu este responsabil ce înseamnă cuvinte ca “de vreme ce este drept înaintea lui Dumnezeu să dea în schimb necaz celor care vă necăjesc; şi vouă, care sunteţi necăjiţi, odihnă cu noi, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Sale, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos; care vor suferi pedeapsă, pieirea eternă de la faţa Domnului şi de la gloria puterii Sale”. Și din nou “Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate” (2 Tesaloniceni 1:6-9, 2:11-12).
Sunt oamenii responsabili să creadă Evanghelia? Da, cu adevărat, în măsura în care vor fi pedepsiți cu pierzare veșnică pentru respingerea acesteia. Oare să nu facă dreptate judecătorul întregului pământ? Oamenilor li se pare greu să împace lipsa de putere cu responsabilitatea. Nu este treaba nimănui să împace lucrurile care sunt descoperite în Scriptură. Noi trebuie să le credem. Pentru că sunt deja prezentate
Clar în Scriptură sunt deja îm păcate. Este remarcabil că nu avem probleme în legătură cu lucrurile acestei vieți. Să presupunem că cineva îți datorează 1.000 de dolari, dar s-a pus, din cauza unei extravaganțe neprincipiale, în poziția de a nu putea să-ți plătească. Nu are nicio putere. Este oare el responsabil? Și oare tu nu ești cu totul îndreptățit, după principiile lumii, să întreprinzi acțiuni legale împotriva lui? Cu cât mai mult Dumnezeu nu va fi îndreptățit în judecata Sa față de toți cei care resping evanghelia unei mântuiri fără plată, trimisă lor pe temelia morții ispășitoare a singurului Său Fiu!
Nu putem fi deloc de acord cu remarca ta în care spui “pare o evanghelie da și nu” dată oamenilor în care să creadă. Binecuvântatul nostru Stăpân a chemat oamenii să “se pocăiască și să creadă Evanghelia”(Marcu 1:15). Și când a fost întrebat de oamenii din timpul său, “ce să facem ca să lucrăm lucrările lui Dumnezeu?” răspunsul Său a fost “aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeți în Acela pe care L-a trimis El” (Ioan 6:28-29). Din nou, El îi provoacă pe Iudei cu această întrebare directă “Dacă spun adevărul de ce nu mă credeți?”(Ioan 8:46). Apoi, dacă mergem la Faptele Apostolilor îl găsim pe Petru chemând iudeii la pocăință și convertire. Îl găsim pe Pavel spunând temnicerului din Filipi să “creadă în Domnul Isus”.
El le spune atenienilor că “Dumnezeu poruncește tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.” Citim în 2 Tesaloniceni că Domnul Isus Hristos se va răzbuna pe cei care nu ascultă de evanghelie, și că mai departe “Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul”.
Acum, nouă, ni se pare un lu cru foarte serios, înaintea tuturor acestor pasaje să o numești “evanghelia lui da și nu” pentru a pune presiunea responsabilității asupra oamenilor astfel încât ei să creadă. Dar este un lucru evident, dragă prietene, că dificultatea ta este datorată unei teologii părtinitoare, unui sistem pe care putem doar să-l comparăm cu o pasăre cu o singură aripă, sau o barcă cu o singură ramă. Când ne întoarcem la pagina sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu, găsim adevărul, nu o parte a adevărului, ci întregul adevăr în toată relevanța lui. Găsim, așezate unul lângă celălat, adevărul suveranității divine și a responsabilității umane. Suntem chemați să le împăcăm? Nu, sunt deja împăcate pentru că sunt amândouă așezate în Cuvânt. Noi trebuie să credem și să ascultăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu