Pe măsură ce perioada de izolare se prelungește, tensiunile în atelierul lui Dumnezeu, în familiile noastre, cresc. Deoarece vedem că prăpastia se adâncește, că ne înstrăinăm din ce în ce mai mult unii de alții, ne întrebăm dacă nu există o soluție, o alternativă?
În Coloseni, Pavel ne spune că Dumnezeu are o soluție pentru relațiile dintre noi, alta decât certurile și divorțul: „Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare!„ (3:12). Îndurarea este, așadar, soluția lui Dumnezeu pentru vindecarea și întărirea relațiilor dintre noi. Ce presupune însă acest lucru? Cum să ne îmbrăcăm inima cu îndurare?
Să ne aducem aminte de faptul că fiecare treaptă a scării devenirii hristice, pe care suntem chemați s-o urcăm, împletește două aspecte: unul lăuntric, ce ține de caracter, și altul exterior, ce ține de conduită. Îndurarea ține de primul aspect. Ea reprezintă acea decizie a inimii de a nu rupe o relație tensionată, ci de a-i mai da o șansă.
Pavel se adresează celor „aleși de Dumnezeu, sfinți și preaiubiți”, adică celor care au gustat îndurarea lui Dumnezeu și sunt dispuși să urmeze pilda Lui ca niște copii preaiubiți.
Istoria Vechiului Testament stă mărturie faptului că relația dintre Dumnezeu și poporul Israel a supraviețuit doar din pricina îndurării lui Dumnezeu, a acelei decizii a Lui de a nu Se „spăla pe mâini”, cum a făcut Pillat, deși ar fi avut toate motivele să facă acest lucru. Îndurarea este acea decizie care rezolvă tensiunea dintre dragoste și dreptate în favoarea dragostei, dar nu prin nesocotirea dreptății, ci prin împlinirea cerințelor ei. Prin urmare, îndurarea nu se poate naște decât pe altar, în urma jertfirii de sine.
Incidentul cu „vițelul de aur” de la Sinai, relatat de Moise în cartea Exod, ne poate ajuta să verificăm definiția de mai sus.
În timp ce Moise se afla pe munte ca să primească tablele Legii și planurile Cortului, cei din vale și-au făcut un vițel de aur și „[…] au zis: «Israele! iată dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului». […] A doua zi, s-au sculat dis de dimineață și au adus arderi de tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace” (Exod 32:4-6). Deoarece condițiile Legământului au fost călcate, mânia dreptății lui Dumnezeu s-a aprins:
(7) Domnul a zis lui Moise: „Scoală și coboară-te; căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a stricat. (8) Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-o poruncisem Eu; și-au făcut un vițel turnat, s-au închinat până la pământ înaintea lui, i-au adus jertfe și au zis: «Israele! iată dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului! »” (Exod 32:7-8, s.n.).
Pentru că Moise tace, în dreptatea Lui, Domnul vorbește a doua oară:
(9) Domnul a zis lui Moise: „Văd că poporul acesta este un popor încăpățânat. (10)Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor: și-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoșul unui neam mare” (Exod 32:9-10, s.n.).
Trezit ca din somn, Moise înțelege că soarta poporului atârnă de ceea ce va face el, și astfel începe să mijlocească. În urma mijlocirii lui, „Domnul S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său” (Exod 32:14). În lupta cu dreptatea, a învins iubirea. Dar ce s-a întâmplat cu dreptatea lui Dumnezeu? Știm că Legea Lui cere moartea păcătosului. Răspunsul la această întrebare este însuși Numele Domnului, rostit în auzul lui Moise:
(5) Domnul S-a coborât într-un nor, a stat acolo lângă el și a rostit Numele Domnului. (6) Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, (7) care își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam!” (8) Îndată Moise s-a plecat până la pământ și s-a închinat (Exod 34:5-8, s.n.).
Este important de menționat faptul că izvorul îndurării lui Dumnezeu nu trebuie căutat în meritele lui Israel, ci în inima lui Dumnezeu și în eternele Sale planuri. Îndurarea Lui față de om s-a născut la umbra crucii Fiului Său, pregătit pentru junghiere înainte de întemeierea lumii. Atunci și acolo a fost plătit prețul cerut de dreptatea lui Dumnezeu.
În Vinerea Mare, ne oprim la crucea Domnului Isus, la izvorul îndurării Tatălui ceresc. Unde în altă parte răsună cu mai multă forță cuvintele rostite de Domnul Isus în camera de sus: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții” (Ioan 13:34). Peste ani, în prima sa epistolă, apostolul iubirii lasă să reverbereze ecoul acestor cuvinte: „Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții” (1 Ioan 4:11). Oare cum altfel se poate naște îndurarea în inima noastră dacă nu prin jertfirea de sine? Cum altfel se pot vindeca și întări relațiile dintre noi? Urcarea scării devenirii hristice, adică sfințirea fără care nimeni nu va vedea pe Domnul, începe cu acea decizie lăuntrică de a mai da o șansă relației, de a nu ne spăla pe mâini ca Pilat. A ne îmbrăca cu o inimă plină de îndurare nu este un semn de slăbiciune, ci de putere lăuntrică: puterea jertfirii de sine. Doar acela care acceptă să-și ia crucea și să pornească pe urmele Domnului Isus va putea să se îmbrace cu o inimă plină de îndurare.
Să nu uităm însă că drumul spre infern este pavat cu intenții bune. Îndurarea va muri în fașă dacă nu se va materializa în bunătate, în acea bunătate care se va răsfrânge asupra celui de lângă noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu