„Teama de karma este începutul înţelepciunii”. Despre acest lucru este vorba. Faci lucruri care crezi că sunt rele, deci vor exista consecinţe urâte. Dacă semeni seminţe rele, vei secera lucruri rele, rezultate negative. Dacă semeni seminţe bune, vei secera lucruri bune şi se vor întâmpla lucruri bune.
Este foarte interesant că ar trebui să existe această necesitate de a redefini proverbul: ,,frica de karma este începutul înţelepciunii”, fiindcă experienţele mele anterioare, când am venit în California, m-au cam uimit.
În una din primele mele vizite în California, am venit şi am stat în casa lui Tom şi Linda Wolf, care erau pastori la biserica 1:37. Mi-au arătat o carte scrisă de William Carey, şi am petrecut câteva zile la ei acasă vorbind în diferite locuri de aici din California. În cursul acelei săptămâni, Tom a spus aşa: ,,Ar trebui să faci din casa noastră, casa ta. Aceasta nu e închisă niciodată. Locuim aici 365 de zile pe an. Fie că suntem sau nu aici, casa nu e niciodată închisă. Nici măcar nu ştim dacă avem o cheie de la casă, aşa că simte-te bine să vii aici, fie că suntem aici, sau suntem plecaţi în Indonezia. Nu trebuie să ne întrebi dacă poţi veni să stai la noi. Deschide uşa, intră, găseşte un loc şi simte-te ca acasă.”
Am fost şocat, fiindcă am auzit că Los Angeles-ul este condus de multe găşti teribile, la vremea aceea. Am aflat că sunt oameni care nu îşi încuie niciodată casele, ceea ce mi s-a părut un lucru uimitor. Asta nu se întâmplă în niciunul din căminele lumii vestice.
Fiica noastră a început să studieze la universitatea Loma Linda şi din când în când mergeam să o vizităm. În timp ce conduceam, am văzut acel fenomen uimitor al livezilor şi pungilor de portocale ce străteau în faţa acelor grădini. Puteai merge să pui doi dolari într-o cutie şi să iei o pungă, două sau trei. Dacă nu puneai bani, nu era nimeni care să te vadă, şi nimeni nu era acolo să înregistreze cine fură, cine plăteşte şi cine nu.
Am început să realizăm că ideea temerii de Dumnezeu este începutul înţelepciunii şi a creat o societate etică unică. Vestul era moral din punct de vedere etic într-un mod în care restul lumii nu era.
Aş putea ilustra acest lucru într-o altă cultură, pe măsură ce înaintăm, dar acum daţi-mi voie să fac această afirmaţie: ,,vestul avea o moralitate unică bazată pe noţiunea temerii de Dumnezeu, care reprezintă începutul înţelepciunii.”
Ideea aceea că etica este subminată de dezvoltarea umanismului secular, este o idee naturalistă sau materialistă care a fost arătată prin filosofi precum Immanuel Kant şi Nietzche, prin care spuneau că omenirea nu putea şti cu adevărat dacă Universul era, în cele din urmă, moral sau imoral. Dacă faci răul, va fi o judecată finală ? Dacă faci binele şi suferi pentru bine, atunci va fi o recompensă finală ? Fiindcă în această viaţă, ceea ce observăm adesea este că cei slabi prosperă, iar cei buni suferă.
Există ceva recompense şi pedepse, nişte balanţe ale cărţilor, putând numi asta ,,balanţă de verificare” ? Dar auditul final nu se întâmplă în această lume. În cele din urmă, oamenii slabi, precum Stalin care a omorât milioane de oameni ar fi putut muri în comfort la el acasă, dacă ar fi muri în comfort şi ar fi avut o ceremonie naţională de înmormântare. Nu l-am văzut suportând consecinţele vieţii rele pe care a trăit-o. Este acesta un univers moral ?
Kant, Nietzche şi alţi filosofi spun că nu putem şti niciodată dacă Universul este, de fapt, moral. Acestă problemă a filosofiei umane, a minţii umane, fără ajutorul marii revelaţii, nu poate şti de una singură dacă universul este moral. Asta înseamnă că, din punct de vedere filosofic, avem nevoie de o bază pentru comportamentul moral.
Am început să experimentez de ce cineva care a crescut într-o familie seculară, care nu are nicio idee despre teama de Dumnezeu, de cer sau de iad, sau judecată, poate găsi această idee despre karma şi reîncarnare atât de importantă.
Eram în Mussoorie, în nordul Indiei, pe dealurile munţilor Himalaya. Soţia mea preda acolo, fiica mea studia acolo. De fapt, soţia mea lucra la bibliotecă, iar fiica noastră studia acolo. A fost acolo un tătic american singur, pe nume Phill, care locuia la cinci minute de casa noastră. Fiica lui studia cu fiica noastră în clasa a treia. Cei care o cunoaşteţi pe soţia mea Ruth, ştiţi că ea întotdeauna predă, şi s-a simţit responsabilă în mod special pentru acest tătic singur care îşi făcea doctoratul, deci muncea din greu, dar a trebuit să îşi şi aducă fiica aici de unul singur. Ruth s-a implicat şi a preluat puţină responsabilitate pentru acea fetiţă. Un bucătar menajer, care îl ajuta pe acest tânăr cu bursă de doctorat, făcea de obicei şi cumpărăturile pentru el fiindcă nu te puteai baza pe electricitate, şi trebuia să cumpere produse proaspete în fiecare zi. Phill era interesant pentru toţi oamenii de pe deal.
Tocmai începuse să creadă în karma şi în reîncarnare şi a fost foarte încântat în legătură cu asta, ca nou convertit. Promova această idee că este o revelaţie minunată. Apropo, subiectul lui de doctorat era despre istoria scripturii hinduse Ramayana. La început nu a fost considerată o scriptură, iar el cerceta cum a devenit aceasta o scriptură sfântă. El încerca să ne facă pe mulţi dintre noi să credem în karma şi reîncarnare. Într-o zi, bucătarul lui a fugit cu puţin din restul de la cumpărături, care probabil că nu erau mai mult de cinci dolari, dar în India aceşti bani însemnau ceva. Bucătarul a zis că merge să facă cumpărături, dar de fapt, el a fugit cu banii lui. A fost foarte supărat fiindcă avea multă treabă de făcut, să îşi hrănească fiica, iar acum el trebuia să meargă să facă cumpărăturile, să se întoarcă, pe un drum greu de mers pe acel deal, trebuia să gătească etc., aşadar era foarte iritat. Era sezonul de vară, la apogeul sezonului de turişti, deci era foarte dificil să găsească un nou bucătar. Evident, bucătarul lui a fugit într-un hotel unde era cu siguranţă mai bine plătit şi a devenit şef temporar, unde încerca să ţină pasul cu graba turiştilor.
În timp ce el se chinuia, Ruth încerca să îi găsească un nou bucătar, dar nu a reuşit. Două-trei săptămâni mai târziu, Ruth a mers la el în bucătărie şi el i-a vorbit foarte frumos, politicos, uşor, iar Ruth a simţit că probabil i s-a schimbat inima. Ea e foarte iertătoare, de aceea suntem împreună de 31 de ani. A crezut că el trebuie să fi avut o schimbare a inimii, aşa că i-a scris o scrisoare lui Phill în care îi spunea că tocmai i-a văzut bucătarul, că s-a întors şi pare să se fi schimbat, şi că ar trebui să îl angajeze din nou. Acesta ar fi modul în care să îşi recupereze cei 200 de rupii sau cei cinci dolari.
Din păcate, Phill a avut un simţ al dreptăţii american. A fost furios. A venit, a bătut la uşă, nu aveam telefon, deci nu putea face programare, ci trebuia să vină direct la uşă să bată dacă voia să întâlnească pe cineva. A venit şi a bătut la uşa mea. Scriam atunci şi am ieşi la uşă, dar nu mi-a plăcut în mod special acea întrerupere. A început să îşi exprime furia şi frustrarea spunând aşa: ,,cum îndrăzneşte soţia ta să îmi spună să îl angajez pe acest om ? El nu e bucătar, e un escroc. A furat asta de la mine, şi aia de la altcineva, şi aia de la altcineva. El nu are nevoie de o slujbă, ci de o închisoare. Ceea ce am putea face măcar aici pe acest deal este să ne punem toţi de acord şi să ne asigurăm că numeni nu-l va mai angaja.”
Eu nu prea ştiam ce se întâmplă fiindcă eu am călătorit, m-am întors şi eram ocupat să termin ceva la termen. Probabil că amândoi scriam din greu, deci niciunul din noi nu era politicos în mod special. Am făcut un lucru foarte răutăcios. De îndată ce nu ştiam despre ce vorbeşte, continuând să tot vorbească timp de jumătate de ora, eu ascultându-l fără să spun nimic, el a început să creadă că poate nu-l urmăresc. M-a întrebat: ,,nu crezi că acest om trebuie să fie pedepsit, că nimeni de pe acest deal nu ar trebui să îl angajeze ?” I-am răspuns aşa: ,,Ştii, Phill, poate că tu ai furat de la el 200 de rupii într-o viaţă anterioară.” Phill a început să râdă şi să se scarpine în cap, zicând că poate nu într-o viaţă anterioară, ci poate în aceasta. A zis că a înşelat pe cineva cu 200 de rupii, iar acum cei 200 de rupii ai lui au dispărut, deci poate nu ar trebui să se plângă, ci poate ceea ce i s-a întâmplat nu a fost provocat, ci s-a făcut doar dreptate.
S-a schimbat complet după aceea şi a decis să plece. Ceea ce am punctat eu cu acea simplă afirmaţie a fost că entuziasmul lui pentru doctina legată de karma şi reîncarnare este o posibilă explicaţie pentru natura morală a universului, dar cu două tăişuri. Acest lucru ar putea explica faptul că dacă furi, vei pierde şi tu bani, dar apoi asta te va conduce să crezi ceea ce spunea Shirley MacLaine, şi alţi învăţători ai Noii Ere, că reîncarnarea şi karma arată că acest Univers este un sistem perfect al cauzei şi efectului, al justiţiei. Apoi, când cineva te omoară, te violează, sau te fură nu există niciun mod în care să ştii dacă el îţi face o dreptate sau nedreptate, fiindcă poate tu l-ai omorât pe el într-o viaţă anterioară, iar el pur şi simplu îţi impune o dreptate, îţi administrează o dreptate cosmică, în loc să îţi facă ceva nedrept.
Ne vom întoarce la această întrebare, dar deocamdată, ideea pe care vreau să vi-o transmit este următoarea: oameni precum Phill, care sunt încântaţi de aceste idei filosofice despre karma şi reîncarnare, simt că viziunea seculară nu asigură nicio bază pentru etică şi te lasă cu un relativism arbitrar etic, însă karma şi reîncarnarea poate asigura o bază filosofică pentru etică, şi nu numai pentru etică ci şi pentru noţiunea de importanţă personală.
Am să vă explic această idee simplă. Aici am nişte apă, iar aici am o sticluţă cu ceva. Poate fi cerneală, otravă sau medicament. Dacă scap puţin din ea, se produce o acţiune şi o reacţie. Este această sticluţă responsabilă pentru ceea ce s-a întâmplat aici ? Dacă aceasta a devenit otrăvitoare, dăunătoare, sau acest medicament a devenit benefic pentru noi, este această sticluţă responsabilă ?
Este responsabilă dacă facem o alegere morală, dacă alegem să acţioneze în aşa fel, fie să te vindece, fie să te omoare. Luăm decizii corecte din voinţă proprie pentru a binecuvânta, vindeca sau a răni alţi oameni ? Aceasta este o parte din ceea ce s-a întâmplat cu gândirea seculată, începând cu Darwin. El a scris în 1859 cartea sa intitulată ,,Originea Speciilor”, iar mai târziu, în 1872, a mai scris o carte numită ,,Expresia Emoţiilor La Om Şi Animale”, argumentând, de fapt, că emoţiile oamenilor ar putea fi versiuni evoluate de la emoţiile animalelor.
Doisprezece ani mai târziu, filosoful american William James, a scris un eseu extrem de influent intitulat ,,What is an Emotion ?” dând o interpretare naturalistă şi realistă la ceea ce înseamnă o emoţie, spunând că emoţia este un fel de total al schimărilor trupului: hormoni, instincte, şi tot ceea ce ni se întâmplă, iar această expresie a tuturor schimbărilor reprezintă o emoţie, deci este un lucru complet materialist. Această idee a devenit influentă, şi a influenţat punctul de vedere al lui Freud, astfel încât comportamentul uman nu era unul legat de spirit şi duh, ci era produsul chimiei noastre şi tot ceea ce noi am învăţat a fost turnat în subconştientul nostru ce a rezultat în lucrurile pe care le facem.
Dacă cineva este un violator şi un criminal în serie, nu se datorează faptului că el ia decizii morale, ci fiindcă aşa l-a educat tatăl său, fiindcă l-a tratat într-un mod greşit, sau din orice altă cauză. O persoană nu poate lua decizii morale fiindcă nu este o persoană spirituală. În şcoala comportamentală a lui Watson şi Skinner, aceştia au fost cei mai direcţi în privinţa acestui lucru. Skinner a scris chiar şi o carte, ,,Dincolo de libertate şi demnitate”, iar Watson, în 1930 a scris cartea ,,Comportamentul”, făcând afirmaţia că pentru noi, care credem şi ne îndreptăm spre şcoala psihologică comportamentală, nu există o distincţie semnificativă între om şi bestie. Omul este un animal. Nu există suflet, persoană sau voinţă proprie. Această întreagă dezvoltare a gândirii seculare vestice, a subminat orice idee de semnificaţie personală.
Luăm noi adevărate decizii? Suntem noi responsabili? Suntem noi valoroşi în vreun fel, sau suntem nişte simple maşinării bio-chimice şi electrice care facem ceea ce suntem determinaţi să facem prin constrângeri interioare?
Nu se pune problema voinţei proprie, fiindcă nu există suflet, duh, persoană. Psihologi precum Freud şi Jung au vorbit puţin despre asta, dar ei exprimau creşterea culturală. Tatăl lui Jung era un presbiter slujitor. Asta spunea el, când a vorbit despre sine însuşi, dintr-o perspectivă a memoriei creştine. Jung şi adepţii lui au ajuns la concluzia că, de vreme ce nu există Dumnezeu sau nu ştim nimic despre Dumnezeu, nu poate exista identitatea, nici sufletul.
Omul este o maşinărie biologică, aşadar nu există voinţă proprie. Aceasta este, din nou, ceva ce urmăreşte multe minţi post moderniste, aşadar, ideea reîncarnării dă un sens identităţii proprii, cum că nu acesta este sfârşitul nostru, şi că sufletul va continua să se reîncarneze.
Când spunem că postmodernismul vestic întâlneşte estul premodernist, asta înseamnă a respinge naturalismul, umanismul secular, sau materialismul.
Materia, în sine, este reală, Dumnezeu nu există, lumea spirituală nu există, noi nu suntem fiinţe spirituale, iar această întreagă concepţie este respinsă în favoarea ideii de karma şi reîncarnare care ar putea oferi posibile explicaţii la întrebările eticii şi ale identităţii proprii.
De exemplu, te întrebi de ce se naşte un copil sănătos şi un altul se naşte cu dizabilităţi: orb, şchiop, olog. Problema apare atunci când spui că acest lucru are loc din întâmplare. Acest Univers este condus de şansă şi nu există o moralitate supremă în Univers. Acesta este un posibil răspuns.
Un altul este referitor la faptul că Creatorul este un creator simplu, aşa cum au crezut mulţi agnostici, este un Creator îngrozitor, care nu a ştiut ce făcea. Unele lucruri le-a creat bine, iar pe altele le-a făcut îngrozitoare, aşadar, Creatorul este responsabil pentru asta. Poate este un creator rău şi sadic care simte desfătare şi plăcere cauzând aceste tipuri de suferinţă.
Mai poţi crede că Universul este un sistem perfect al dreptăţii, iar acest copil culege ceea ce a semănat în viaţa sa anterioară. Ceea ce i s-a întâmplat acestui copil este rezultatul propriilor alegeri şi fapte din viaţa anterioară.
Desigur, ai mai putea accepta şi perspectiva iudeo-creştină care spune că lumea în care locuim nu este cea reală. A fost o dată perfectă, creată de un Dumnezeu perfect, dar a devenit anormală. Acum nu este ceea ce a intenţionat Creatorul să fie, Creatorul fiind acum implicat în răscumpărarea şi salvarea acestei lumi, schimbând-o şi transformând-o. Aşadar, va fi o speranţă viitoare pentru oameni, dar şi pentru acest pământ, însă ceea ce vedem acum nu reprezintă ceea ce trebuia să fie. Avem aceste patru opţiuni.
Cea de-a treia, cea în care se spune că acel copil culege consecinţele karmei sale din viaţa anterioară reprezintă o posibilă explicaţie morală în ceea ce priveşte motivul pentru care acest copil s-a născut aşa.
Există multe avantaje în a crede în filosofia karmei şi a reîncarnării. Aceasta poate explica în condiţii de egalitate de ce este o persoană născută într-o ţară bogată, iar alta într-una săracă în care el sau ea nu are oportunitatea de a studia, de a găsi o slujbă bună, demnitate, drepturi ale omului, şi împliniri.
Aşa se pot explica şi copiii minune. Cum se face că o fetiţă de şase ani, care abia a petrecut câteva luni învăţând să cânte la vioară sau flaut, poate întrece performanţele cuiva care a petrecut 20 de ani perfecţionându-şi această abilitate?
Credinţa în karma şi în reîncarnare ar putea explica experienţele acelea ,,déjà vu”, în care ştii că n-ai mai fost într-un anume loc, dar când ajungi acolo şi vezi acel loc ai sentimentul că ai mai fost acolo, şi de fapt, prevezi unele lucruri, care se dovedesc a fi adevărate. Cum se întâmplă asta?
Sau cum e cu dragostea la prima vedere? Când vezi pe cineva te îndrăgosteşti imediat de el, şi simţi că sunteţi împreună de o eternitate şi că ar trebui să fie aşa pentru totdeauna. Aceste experienţe vin din karma şi reîncarnare care v-au adus împreună şi reprezintă karma neîmplinite sau incomplete care trebuie duse la bun sfârşit.
Câţiva filosofi, precum Davi Hume, a argumentat faptul că ideea hindusă asupra sufletului în ceea ce priveşte karma şi reîncarnarea este mai simetrică decât ideea biblică. Dacă sufletul este infinit, etern, nemuritor, atunci cum poate avea un început ? Ar trebui să nu aibă început. Copilul trebuie să fi existat înainte, ca să poată continua. Se pare că este o idee mai simetrică în hinduism. Vă mai puteţi gândi la multe alte avantaje ale acestei credinţe. Cei care au propus aceste teorii continuă să promoveze şi să propună multe alte argumente. Argumentele puternice sunt acelea că dacă crezi în karma şi în reîncarnare eşti într-o mare companie, fiindcă toţi sfinţii înţelepţii din hinduism, budism, jainism, sikhism, egiptenii antici, unii greci precum Platon şi alţi filosofi moderni au crezut într-un fel de reîncarnare. Acestea sunt avantajele credinţei în teoriile karmei şi ale reîncarnării. O persoană poate deveni un credincios din unul sau toate aceste motive.
Dacă te pui să îi întrebi care sunt dovezile reîncarnării, atunci vei afla două dovezi esenţiale. Una dintre ele este dovada ce se ascunde în spatele hipnozei în care ne amintim şi uităm lucruri. Multe din lucrurile uitate sunt, de fapt, moarte în subconştientul nostru, sunt reprimate. Prin hipnoză, multe din aceste amintiri pot reveni în conştiinţă. Întregul caz în legătură cu OZN-urile, subiect foarte popular în vest acum câţiva ani, a fost contruit pe baza dovezilor oferite de hipnoză. Cineva spunea că mergea spre ferma lui şi dintr-o dată a văzut un OZN venind deasupra maşinii lui. A fost răpit şi au făcut pe el tot felul de experimente. A văzut acei extratereştrii în nava lor spaţială, apoi i-au dat drumul şi i-au şters memoria, la fel cum se întâmpla şi cu ,,Oamenii în negru” (Man in Black), dacă aţi văzut filmul: ai experienţe cu extratereştii şi ţi se ia această magie, apoi nu îţi mai aminteşti nimic despre acel incident. Însă, dacă eşti hipnotizat, atunci ai putea reda ceea ce s-a întâmplat atunci când ai fost răpit în acea navă spaţială.
Multe dovezi pentru aducerea aminte de viaţa anterioară vin din ceea ce persoanele au reportat atunci când au fost hipnotizaţi. În anul 1924, a fost primul om din Franţa, iar apoi în anul '43 un suedez pe nume Lusacia, care au scris despre experienţele referitoare la luarea subiectului, hipnotizarea lui şi cerându-i să îşi amintească de deceniile anterioare, copilărie, momentul naşterii, dincolo de naştere, înainte de naştere şi de celelalte vieţi anterioare pe care le-a avut. Aceste cercetări serioase au susţinut că hipnoza este o dovadă validă atunci când corelezi amintirile cuiva la vieţile anterioare, dar ceilalţi cercetători din comunitatea ştiinţifică nu au fost convinşi de aceste argumente sau dovezi.
În 1962, în ,,International Journal of Parapsychology” publicat de dr. Zolick, acesta a făcut o cercetare foarte autentică pe tema reîncarnării din spatele hipnozei. Fiindcă a făcut multe studii, a păstrat cu atenţie înregistrările, colaborând cu numeroşi oameni de ştiinţă. Ceea ce a descoperit în cercetările sale şi ceea ce el făcea era să hipnotizeze un om şi să îi ceră să se întoarcă în trecut pentru a-şi aminti de viaţa anterioară şi să-şi descrie acea viaţă, pentru a putea scrie toate detaliile legate de ceea ce a trăit sau experimentat această persoană în vieţile anterioare. După asta, aducea omul la realitate. Mai târziu, de două sau trei ori pe săptămână îl hipnotizau din nou pe acel om şi începeau să îi scaneze memoria din viaţa actuală: cărţile pe care le-a citit, filmele pe care le-a văzut, locurile pe care le-a văzut, poveştile pe care le-a auzit, încercând să vadă dacă viaţa anterioară a fost reamintită, dacă acest lucru reprezenta amintirea vieţii anterioare sau o interpretare mintală, o concepţie a imaginaţiei, legată de viaţa anterioară, bazată pe poveştile pe care această persoană le-a auzit, filmele pe care le-a văzut, etc. Au corelat faptul că în fiecare caz, aşa-numita ,,viaţă trecută” ce a fost ,,reamintită”, era, de fapt, o construcţie imaginară a ceea ce persoana credea că s-a întâmplat, şi care nu s-a întâmplat cu adevărat. Deşi Zolick a descoperit în cercetările sale că unii subiecţi şi-au amintit unele lucruri, unele informaţii păreau să nu provină din nimic din ceea ce ei au citit, auzit sau văzut, dar erau informaţii care le-ar fi plăcut, şi pe care ei le numeau paranormale. Cum se întâmpla asta, nu ştiau, dar şi-au spus că sunt experienţe minore pe care oamenii şi le amintesc şi care nu pot fi luate în calcul de această metodă. Cu niciun chip această idee nu susţine argumentul reîncarnării. Ideea dovezilor prin hipnoză a fost complet demolată.
Mai este o linie de dovezi, numită ,,reamintire spontană a vieţii anterioare”, în care un copil începe dintr-o dată să vadă că nu sunt într-un fel, că am fost într-un oarecare fel în viaţa mea anterioară. Poate acest copil de 60 de ani mi-ar spune că am fost căsătorit, numele soţiei mele era acesta, copilul meu a fost aşa, acela era câinele meu, acela era oraşul meu. Tu scrii toate detaliile, începi să investighezi şi afli că de fapt, multe din detaliile date sunt adevărate, şi nu există niciun mod clar în care acest copil să fi putut dobândi aceste informaţii, fiindcă nimeni din satul său nu ştie nimic despre acel sat sau persoană, pe care acest copil îl vede acum ca fiind mort.
Evident, există multe cazuri specifice despre care putem vorbi. Dalai Lama este cel mai cunoscut suflet reîncarnat. Dalai Lama era un titlu pentru conducătorul religios şi polititc al budiştilor din Tibet. Până în momentul în care chinezii l-au scos din Tibet, el a fost un conducător. O dată ce Dalai Lama a murit, se crede că acesta s-a reîncarnat, aşadar va fi un conducător pentru totdeauna, dar de unde ştim unde s-a reîncarnat şi în ce copil?
Echipe de alţi călugări iasă şi iau cu ei lucruri obişnuite care îi aparţin lui Dalai Lama, precum ochelari, baston, robe, chipiul, sau astfel de lucruri. Copilul trebuie să le recunoască. Ei pun, de exemplu, cinci perechi de ochelari, iar copilul trebuie să aleagă ochelarii care i-au aparţinut lui Dalai Lama. Astfel, Dalai Lama îşi aminteşte care îi sunt ochelarii. Memoria copilului dovedeşte că Dalai Lama recunoaşte care îi sunt obiectele şi le apucă. Acesta este modul în care ştim cine este persoana în care Dalai Lama s-a reîncarnat. Evident, acest lucru este puţin cam ruşinos, de îndată ce acest copil este ales şi adus la mănăstire pentru a fi învăţat ca următorul Dalai Lama. El este acolo pentru tot restul vieţii fiindcă toţi l-au acceptat ca Dalai Lama, indiferent că este bun sau rău, rău sau opresiv. El nu mai poate fi schimbat. Actualul Dalai Lama a spus că democraţia este mai bună decât reîncarnarea în alegerea conducătorilor religioşi şi temporali. Probabil că vom vorbi mai multe despre acest subiect săptămâna viitoare, când vom discuta despre budism.
Ideea este că prezentul Dalai Lama se simte puţin ruşinat de această situaţie şi spune de multe ori că probabil el nu se va mai reîncarna, iar următorul lider ar trebui să fie ales în mod democratic. Sunt motive mai puternice pentru care el afirmă acest lucru, şi voi reveni asupra acestui lucru la sfârşitul studiului.
A doua persoană importantă din India, de fapt, cel mai influent guru hindus sau garda hidusă din zilele noastre este acest Śri Sathya Sai Baba. Acesta a fost un guru hindus în vârstă de 70 de ani care a trăit în sudul Indiei. Avea părul în stilul african formând un fel de aură. Probabil aţi văzut fotografii cu el. L-au urmat numeroase celebrităţi, iar una dintre faimoasele celebrităţi fiind Goldie Hawn. I s-au închinat ca şi cum ar fi Dumnezeu. El s-a născut în anul 1940, iar în anul 1928 a murit Sai Baba de dinainte de el. Acesta s-a născut ca Sathyanarayana Raju. Când era de aproximativ 40 de ani, el a avut o experienţă după care a început să afirme că el este reîncarnarea lui Sai Baba anterior. Povestea lui a influenţat numeroşi oameni în a începe să creadă în reîncarnare.
Şirul cercetărilor academice pe toată această temă a amintirii spontane a vieţii anterioare a fost realizat de Ian Stevenson, profesor de psihologie, psihiatrie şi neurologie din Virginia. El a scris o carte intitulată ,,Douăzeci de cazuri sugestive de reîncarnare”. În documentele din acea vreme el a avut aproximativ 2 000 de cazuri în care copiii începeau să spună că nu sunt într-un anume fel, ci în altul, că au trăit acolo, că au murit acolo, au renăscut, şi că aceasta era identitatea lor. El a luat în serios această serie şi a analizat-o, a ales cele mai bune 20 de cazuri şi a publicat această carte, care a avut o influenţă profundă asupra oamenilor.
Îl cunosc personal pe şeful departamentului de psihologie din universitatea mea, care obişnuia să fie un adept al behaviorismului, iar după întâlnirea cu Ian Stevenson şi datorită dovezilor pe care Stevenson i le-a prezentat, a respins behaviorismul sau ideea că omul este o simplă maşinărie biologică, în favoarea ideii că omul poate fi o fiinţă spirituală şi reîncarnarea poate avea loc. Aceasta este, deci, o serie de studii academice pe care a făcut-o Ian Stevenson.
Dacă îi citiţi cartea cu atenţie, veţi descoperi că la sfârşitul cărţii el începe să spună că acele 20 de cazuri despre care vorbeşte ar putea reprezenta reîncarnarea, ca primă posibilitate, dar ar putea fi şi posesie demonică. De exemplu, în două din cele douăzeci de cazuri el spune că par a fi mai mult posesii demonice. Unul din băieţii cu care a vorbit a fost Jasbir. Jasbir era în vârstă de trei ani şi jumătate, când o altă personalitate din alt sat, Sabha Ram, a fost otrăvit, a căzut din căruţă şi a murit. A căzut dintr-o trăsură, sau în India era numită ,,tanga”, şi a murit. Cam după şase luni, când Jasbir avea deja patru ani, a avut febră foarte mare. Când şi-a revenit din febră, acesta a fost o persoană schimbată şi a început să spună, această experienţă având-o cam la şase ani, că el nu era Jasbir, ci Sabha Ram, şi că a fost otrăvit şi a murit în acele circumstanţe. Aceste lucruri au fost verificate şi confirmate. Dr. Stevenson l-a întrebat pe Jasbir, acum numit Sabha Ram, cum a devenit el Sabha Ram. El a spus că atunci când a murit, când a fost în lumea spirituală, în lumea astrală, a întâlnit un alt spirit, un ,,sadhu” care înseamnă un om sfânt sau ascet, i-a spus să caute refugiu în trupul lui Jasbir, şi aşa a făcut. El a zis că de atunci, de multe ori a continuat să se întâlnească în visele lui cu acel sadhu, cu acel ascet sau spirit.
Stevenson spune că acest caz este cel mai probabil unul legat posesie demonică. El adaugă că şi în celelalte cazuri ar putea fi vorba despre posesia demonică, cu excepţia faptului că persoana care a murit, a murit înainte ca noua persoană să se nască, dar în acest caz Jasbir s-a născut înainte ca Sabha Ram să moară. Sabha Ram ar fi trebuit să moară înainte ca Jasbir să se nască ca mai apoi să îl poată poseda. Aceste cazuri ar putea fi legate mai mult de posesia demonică, decât de reîncarnare.
Aceasta este interpretarea cea mai interesantă şi în cazul lui Sathya Sai Baba. Sathya Sai Baba s-a născut ca Sathyanarayana Raju. Când avea 14 ani şi-a vizitat unchiul, iar într-o seară a fost muşcat de un mare scorpion negru. Unii scorpioni pot fi mortali. El a avut dureri îngrozitoare, s-a tăvălit pe jos, a plâns, a strigat şi a zbierat, dar pe timpul nopţii a dormit adânc, iar când s-a trezit a doua zi a fost o persoană schimbată. Râdea incontrolabil sau plângea incontrolabil. De multe ori era atât de puternic încât era nevoie de câţiva oameni pentru a-l pune la pământ. De multe ori era atât de slab încât nu putea ridica la gură o bucăţică de mâncare. Au mai fost şi alte schimbări. Ştiu toate astea din biografia sa oficială pe care am citit-o de câteva ori când am fost la ashram-ul său. Părinţii şi rudele lui au început să creadă că este, de fapt, posedat de vreun duh şi l-au dus la un exorcist. Iar dacă aţi urmărit vreodată exorcismul în India, Nepal sau alte culturi mistice, veţi vedea că exorcismul poate fi foarte brutal. Am văzut modul în care se comportă.
Acest exorcist îl bătea pe Sathyanarayana Raju atât de rău încât părinţii au zis că asta l-ar putea omorî şi e mai bine pentru băiat să trăiască şi să fie posedat, decât să moară şi să fie eliberat de acest duh. L-au dus pe copil înapoi acasă, iar după două sau trei luni de la acest eveniment, a început să facă miracole. Câteva luni mai târziu a început să proclame că el era reîncarnarea lui Sai Baba of Shirdi. Nimeni din satul lui n-a auzit despre acest Sai Baba, dar era venerat în apropiere de statul Bombay, în zona Maharashtra, cunoscut ca fiind un ascet, ce era un musulman venerat de mulţi hinduşi fiindcă era musulman prin naştere, nu prin convingeri.
Sunt câteva asemănări între ambii Sai Baba. De exemplu, amândoi sunt homosexuali şi multe alte detalii le puteţi verifica pe internet fiindcă este plin de astfel de informaţii. Întrebarea este următoarea: este acesta un caz de reîncarnare sau un caz de posedare demonică? Este acesta un caz de anomalie mentală sau personalitate multiplă sau personalitate împărţită? Răspunsul pe care îl alegeţi depinde de punctul vostru de vedere. Punctul vostru de vedere nu depinde de faptele în sine, ci de ceea ce alegeţi să credeţi.
Ian Stevenson, în cartea sa intitulată ,,Douăzeci de cazuri sugestive de reîncarnare”, a zis că ar putea fi vorba despre posedare demonică, dar oamenii pe care i-a intervievat interpretează acest lucru ca fiind reîncarnare, aşadar le-a luat cuvintele ca fiind adevărate, însă e evident că interpretarea lor este condiţionată de cultura lor, ceea ce nu înseamnă că este vorba, de fapt, despre reîncarnare, ci despre un suflet care este posedă în mod forţat un alt duh, o altă fiinţă spirituală.
Ne-am uitat la avantajele credinţei în karma şi reîncarnare.
Care sunt dezavantajele credinţei în karma şi reîncarnare?
În primul rând, există cauza şi efectul, justiţia egală, dar dacă karma este fundamentul filosofic pentru justiţie, ea trebuie să aibe ceva mai mult decât cauză şi efect. Aşa cum am spus, cauza care a transformat acest lichid în ceva albastru a fost această sticluţă. Substanţa colorată din interiorul ei a provocat acest efect. Însă cauza şi efectul în sine nu egalează justiţia.
Dacă un soţ îşi loveşte soţia însărcinată, iar copilul născut are un handicap, o diformitate, ştim cauza acestui efect. Fiindcă efectul are o cauză, acest lucru nu devine o dreptate. Cauza şi efectul în sine nu devin justiţie. Trebuie să urmăreşti şi alte lucruri.
Trebuie să urmăreşti faptul că această sticluţă a făcut alegerea de a turna otravă sau medicament în acea apă. A fost o alegere, a fost luată o decizie cu o intenţie anume, o alegere liberă şi responsabilă. Apoi, dacă această otravă a omorât mulţi oameni şi nimeni nu a aflat cine a luat această decizie, este destul de probabil ca acel criminal să nu fie niciodată pedepsit în această viaţă. Aşadar, trebuie să existe nu o lege, ci un agent care aplică această lege în viaţa următoare. Aşa cum vom vedea în câteva minute, aici întâlnim cea mai mare problemă cu credinţa în karma şi în reîncarnare.
Vom începe cu ceva mai simplu. În primul rând, dacă accepţi că teoriile referitoare la karma şi reîncarnare îţi oferă o bază pentru a crede în dreptatea cosmică, că acesta este un cosmos plin de dreptate, atunci problema este că această justiţie nu are o valoare corectivă. Eu nu ştiu de ce sufăr. Sunt flămând, sunt în închisoare, sau sunt un refugiat, oraşul meu este bombardat, nu am o locuinţă, casa mea e distrusă într-un cutremur sau inundaţie, deci nu ştiu pentru care karma sufăr, aşadar nu mă pot căi cu adevărat, nu pot face restituiri, şi nu mă pot asigura că nu voi mai repeta aceleaşi greşeli, fiindcă nu am amintiri.
A doua problemă este aceea că nu are o valoare exemplificativă. Când, din păcate, suferă altcineva din Liban, Irak sau de oriunde altundeva, nu pot învăţa nimic din suferinţa lui fiindcă nu ştiu pentru care karma suferă, nu ştiu ce a greşit, de are parte de suferinţă.
Dacă aş fi ştiut că acela era un lucru teribil de făcut, fiindcă avea consecinţe rele, atunci aş fi putut fi ajutat, dar aşa nu are o valoare exemplificativă.
Mai mult decât atât, această înţelegere a dreptăţii subminează compasiunea în mod profund. Ceea ce face karma şi reîncarnarea este să schimbe această viaţă, această lume într-o închisoare. Un suflet este reîncarnat în această viaţă pentru a prelua consecinţele a ceea ce a făcut în viaţa anterioară.
Dacă acest copil suferă de orbire sau dacă este olog, dacă are vreo deficienţă mentală sau de vorbire, dacă doriţi, dacă acest copil suferă din cauza a ceea ce el sau ea a făcut în viaţa anterioară, atunci încercarea mea de a mă implica şi de a-l elibera de acestă suferinţă este ca şi cum aş distruge închisoarea pentru a-l elibera pe prizonier şi pentru a-i scurta suferinţa. Evident, nu pot avea succes în amestecul meu cu dreptatea cosmică, dar dacă aş reuşi, nu aş face decât mai mult rău atât lui, cât şi mie, fiindcă dacă îi scurtez suferinţa în această viaţă, săracul om va trebui să se renască pentru a-şi termina timpul hotărât pentru suferinţă, iar eu ar trebui să fiu pedepsit pentru faptul că am intervenit în dreptatea cosmică.
Acesta este motivul principal pentru care, deşi Buddha a vorbit mult despre compasiune, acea compasiune nu a creat-o pe Maica Tereza, nu a instituit compasiunea în culturile budiste, fiindcă Buddha a mai vorbit şi despre a nu te ataşa de nimeni. Pentru iluminarea sa, a trebuit să fie separat de soţia şi copilul său. Separarea este necesară pentru iluminare.
Poţi avea compasiune, dar nu trebuie să fie genul de compasiune prin dedicare, fiindcă dedicarea înseamnă ataşare. Ataşarea este, de fapt, cauza propriei suferinţe, nu are o valoare corectivă, nu are o valoare exemplificativă, ci subminează compasiunea fiindcă toată suferinţa reprezintă justiţia cosmică.
Aşa cum am spus şi în povestea lui Phillip, acest lucru subminează, de fapt, noţiunea justiţiei în sine, fiindcă atunci când cineva îţi fură banii, nu ştii dacă el ţi-a făcut ţie o nedreptate, sau dacă el ţi-a administrat o dreptate cosmică. Dacă el ţi-a administrat o dreptate cosmică, fiindcă tu ai furat de la el într-o viaţă anterioară, atunci el a primit înapoi ce era al lui, şi nu ar trebui trimis la închisoare, nu ar trebui judecat pentru asta.
Mai pot fi menţionate şi alte probleme. Una din marile probleme ce se ascund în spatele karmei şi ale reîncarnării este că nu dă importanţă morţii, aşadar, nu există individualitate.
În una din cele mai faimoase scripturi hinduse numită Bhagavad-Gita, Shri Krishna, un zeu, îi ţine un discurs războinicului Arjuna. Războinicul nu a vrut să îşi omoare verişorii, unchii şi învăţătorii pentru acei locuitori din Hastinapur. Nu meritau un asemenea masacru. I-a zis că trebuie să facă acest lucru, şi să nu fie îngrijorat de viaţa sau moartea lor, fiindcă moartea este precum schimbarea hainelor sufletului: aşa cum îşi schimbă şi trupul hainele, le dă jos pe cele murdare pentru a lua altele noi, la fel face şi sufletul: iasă dintr-un trup şi intră în altul. Aşadar, moartea este doar o intrare într-un nou trup, într-o nouă viaţă, deci nu există niciun moment în care noi să fi murit sau aceşti oameni să fi murit, şi nici nu va exista un timp când tu, eu sau aceşti oameni să murim. I-a zis să îşi facă datoria, să meargă şi să îi omoare.
Aşadar, banalizează moartea, pe care nu o consideră un lucru rău, nu este un lucru împotriva căruia trebuie să lupţi. Toate lucrurile sunt făcute pentru a dărui viaţă, pentru a salva o viaţă, şi pentru a rezista împotriva morţii. Nu numai moartea este considerată lipsită de importanţă, ci, prin asta, şi individualitatea este considerată la fel. Astăzi eşti într-un fel, iar mâine vei fi născut într-un altul, dar poimâine vei fi altcineva. Ai putea fi un şobolan sau un gândac.
Eu, aşa cum spune Vishal Mangalwadi, nu am o însemnătate proprie, fiindcă voi fi altcineva în viitoarea mea viaţă.
Noţiunea drepturilor omului inalienabile, a drepturilor fundamentale ale omului nu s-a dezvoltat în India fiindcă ideea karmei şi a reîncarnării trivializează atât moartea, cât şi personalitatea individuală.
Cea mai importantă problemă referitoare la credinţa în karma şi reîncarnare se rezumă la o întrebare profundă şi simplă: ce este, de fapt, reîncarnarea?
În limba specifică, mai ales în partea de vest, după mişcarea New Age, se presupune că sufletul este cel care se reîncarnează. Însă hinduismul şi budismul, care sunt nişte sisteme cu mult mai dezvoltate decât mişcarea New Age din partea de vest, afirmă că sufletul este, de fapt, o iluzie.
Sunt mai multe suflete diferite? Hinduismul ne învaţă că nu există aşa ceva. Sufletul tău nu este un suflet finit, ci este însuşi infinitul, este Dumnezeu. Dumnezeu e în tine, tu eşti Dumnezeu, eu sunt Dumnezeu, toţi sunt Dumnezei, şi totul este Dumnezeu.
Acesta este un lucru la care veţi privi mai în detaliu peste două sătpămâni când vom discuta despre hinduism. Deocamdată, chiar dacă întâmpinaţi greutăţi în a crede cum pot fi toţi Dumnezeu, şi că există un singur Dumnezeu, că există o singură realitate: Dumnezeu este totul, totuşi, ideea sufletului individual este o iluzie. Dacă intraţi pe internet şi începeţi să căutaţi despre reîncarnarea în hinduism, şi căutaţi site-urile în care oamenii hinduşi scriu despre reîncarnare, ei afirmă că atunci când eşti iluminat realizezi că toate aceste individualităţi şi toată această idee a individualităţii a fost o iluzie.
Ce este reîncarnarea?
Reîncarnarea este o iluzie. Dumnezeu a uitat că El este Dumnezeu şi astfel, suferă la nesfârşit, până va realiza că El este,de fapt, Dumnezeu, că n-a fost niciodată un individ, că nu s-a reîncarnat niciodată şi tot acest lucru reprezintă o iluzie. În hinduism nu există un suflet individual care să se reîncarneze.
Budismul înţelege acest lucru, aşadar, în timp ce hinduismul vede că iluzia este cea care se reîncarnează, nu sufletul, budismul spune că cea care se reîncarnează este karma, nu o iluzie, ci karma. Ce vrea să însemne asta? Nu există suflet. Buddha nu credea în suflet fiindcă nu credea în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, nu poţi exista nici tu ca şi suflet. Dacă Dumnezeu nu există a spirit, nu poţi avea nici tu o existenţă adevărată.
Ce se reîncarnează?
Un împărat l-a întrebat pe călugărul hindus faptul că dacă nu există suflet, atunci ce este reîncarnarea? Călugărul a luat o lumânare aprinsă , a lipit de ea o altă lumânare neaprinsă, iar lumânarea cea din urmă s-a aprins şi ea. Călugărul l-a întrebat: s-a mutat sufletul din această lumânare la cealaltă ? Evident că nu, ci doar karma a făcut-o, doar acţiunea a trecut. Acţiunile au reacţii, aşadar, intelectualii budişti ar spune că Buddha a vorbit despre reîncarnare, dar nu a vrut să spună că sufletul este cel care se reîncarnează, ci el a folosit ceea ce oamenii deja au crezut, mitul pe care ei l-au crezut, pentru a-i învăţa nişte comportamente morale. Asta a făcut Buddha.
Fiecare acţiune, inclusiv cea morală, are o reacţie. Aşa cum sufletul nu a trecut de aici acolo, ci doar acest lichid s-a schimbat, demonstrez că acţiunea are o reacţie. Aşadar, nu sufletul este cel care s-a mutat, ci doar nişte calităţi.
Din păcate, ceea ce face mişcarea New Age când încearcă să găsească o importanţă personală, prin faptul că eu nu sunt o maşinărie, sau un animal care se dezintegrează la moarte, lucru ce va reprezenta sfârşitul, când, de fapt, eu voi continua să trăiesc, această mişcare încearcă să injecteze o idee creştină a sufletului, a individului sau a duhului în ideea karmei şi a reîncarnării, lucru construit pe o filosofie care consideră că nu există suflet individual.
Nu prea are înţeles acest lucru, dar se va clarifica dacă veniţi miercurea viitoare şi peste două săptămâni. Vom încerca să încheiem.
Am spus că problema fundamentală a teoriei karmei şi a reîncarnării ridică întrebarea referitoare la ceea ce reprezintă reîncarnarea. Am spus că, dacă acceptaţi ideea hindusă şi budistă, că nu există suflet, că nu există suflet individual, hinduismul va spune că există o lume a sufletului, o lume cosmică a sufletului, că există Dumnezeu, iar budismul va spune că nu există Dumnezeu, ci doar karma se reîncarnează, iar restul reprezintă o iluzie care se reîncarnează, sau karma care se reîncarnează.
La sfârşitul zilei, atât hinduismul cât şi budismul, în versiunile lor sofisticate ar spune că reîncarnarea şi karma sunt o iluzie. Motivul pentru care trebuie să spună asta este fiindcă, în cele din urmă, timpul este o iluzie. Aceasta este o parte pe care mişcarea New Age a înţeles-o.
Shirley Maclaine, de exemplu, a avut vreo două capitole din carte axate pe teoria actualului în care ea vorbea cu Stephen Hawking, şi discutau despre fizica timpului, şi ce însemna acesta. Ea conchide, revenind la viitor, cu nişte poveşti care demonstrează faptul că timpul este ireal. Dacă timpul este ireal, atunci şi reîncarnarea este ireală. Ceea ce ea a numit teoria actualului reprezintă motivul pentru care se poate întoarce în vieţile anterioare prin ocultism, meditaţii sau îndrumări spirituale, dar poate merge şi în vieţile viitoare, poate prezice şi prevedea cum sunt vieţile ei viitoare. Aşadar, este vorba despre amintirea vieţii trecute şi despre amintirea celei viitoare. Memoria poate regresa sub influenţa hipnozei sau progresa sub influenţa hipnozei, fiindcă timpul nu este real. Aceasta este o altă discuţie lungă pe care o voi lăsa la o parte, pentru momentul de întrebări dacă vreţi să lămuriţi ceva.
Conceptul timpului este un al doilea motiv important la care hinduismul şi budismul trebuie să răspundă, în cele din urmă, referitoare la faptul că teoria karmei şi a reîncarnării sunt o iluzie, sunt ireale, nu se întâmplă şi nu există.
Întrebarea care rămâne este cea de la început: cum găsim o bază filosofică pentru credinţa în moralitate, o fundaţie filosofică pentru importanţă personalăc ? Sunt eu real ? Iau alegeri reale? Aceste alegeri vor avea consecinţe?
Veţi vedea mulţi oameni din cofesiunea New Age şi mulţi hinduşi şi budişti din ziua de azi care spun că învăţătorii biblici s-au reîncarnat, că Isus a crezut în reîncarnare etc. Însă biserica a respins această doctrină, în special cea catolică a fost cea care a respins aceste doctrine, şi care le-a scos din consiliile bisericii.
Acesta este un mit foarte popular care este răspândit printre noi. Adevărul este că unele secte agnostice au crezut în reîncarnare şi că biserica a respins ideea reîncarnării. Motivul pentru care biserica a respins acest lucru nu a fost din cauza unei lupte pentru putere, ci fiindcă Isus nu s-a reîncarnat. Isus a înviat. Mormântul său a fost gol, trupul Său crucificat nu a mai fost găsit în mormânt în cea de-a treia zi. El a fost glorificat şi a fost înviat.
Fiindcă Isus a înviat, creştinismul biblic a susţinut învierea, în loc să suţină reîncarnarea. Ceea ce face învierea este să confirme individualismul propriu, că tu eşti o persoană specială şi unică, care va continua să trăiască pentru totdeauna.
Eşti valoros fiindcă eşti un suflet nemuritor
Eşti atât de preţios încât propriul Fiu al lui Dumnezeu a venit pe acest pământ să moară pentru tine, să fie îngropat şi să învieze pentru a-ţi oferi viaţa veşnică. Învierea afirmă importanţa valorii tale individuale, a relaţiilor tale. Isus Şi-a recunoscut ucenicii. Ei L-au recunoscut pe El. El a fost aceeaşi persoană într-un trup glorificat. Era vorba despre aceleaşi relaţii ce aveau să continue pentru totdeauna, dincolo de această viaţă. Aici este pusă la îndoială importanţa personală.
Mai intervine şi etica în această problemă fiindcă ceea ce înseamnă ,,a învia” este faptul că moartea nu este finalul. Noi continuăm să trăim şi să existăm dincolo moartea fizică şi personală şi rămânem oameni însemnaţi pentru Dumnezeu. Vom fi judecaţi. S-a stabilit că vom muri o singură dată, iar apoi va urma judecata. Păcatele noastre vor fi pedepsite, iar faptele noastre bune vor fi răsplătite. Dreptatea şi credinţa lui Isus au fost răsplătite cu o viaţă înviată, cu o viaţă eternă. Credinţa şi corectitudinea noastră vor fi răsplătite prin înviere. Va fi o judecată finală. Se vor deschide cărţile. Tot ce am gândit, tot ce am spus, tot ce am făcut sunt înregistrate, sunt înregistrate în propriul meu creier, în subconştient. Aceste cărţi vor fi deschise, voi fi judecat.
Acesta este lucrul care a creat proverbul, conceptul, filosofia care spune că teama de Domnul este începutul înţelepciunii. Dacă America ar deveni o societate în care chiar aici în Los Angeles să îţi laşi casa deschisă 365 de zile pe an, chiar dacă pleci în Indonezia pentru o lună, sau dacă mergi într-o misiune, să îţi laşi casa deschisă şi nu o încui niciodată. Cum creezi o astfel de societate? Dacă frica lui Dumnezeu este în această societate. De unde vine această teamă de Dumnezeu?
Când a venit prima mare trezire din America, rezultată în urma predicii lui Jonathan Edwards, creştinii credeau că vin în mâna unui Dumnezeu mânios. Suntem păcătoşi, răspundem în faţa lui Dumnezeu, iar viaţa noastră atârnă de un fir de aţă ce se află deasupra focului, iar după ce vom rezista cât putem, vom fi judecaţi. Mulţi oameni urăsc ideea de a fi păcătoşi în mâinile unui Dumnezeu mânios, dar ascultătorii lui Edwards au ştiut că acest Dumnezeu mânios este, de fapt, un Tată iubitor. Păcătoşii în mâna unui Tată iubitor este un mesaj, sau mai degrabă o invitaţie ca păcătoşii să se întoarcă la Tatăl lor iubitor, fiindcă acest Tată iubitor ne respectă ca indivizi. Predica putea fi intitulată în atât de multe feluri. Nu este vorba doar despre nişte păcătoşi în mâna unui Dumnezeu iubitor, sau în mâna unui Dumnezeu mânios.
Iadul nu reprezintă mânia şi asprimea lui Dumnezeu, ci mai este şi toleranţa şi răbdarea lui Dumnezeu. Iadul este răbdarea supremă a lui Dumnezeu. Aşa cum un tată îi permite fiului risipitor să meargă oriunde doreşte, să îşi distrugă viaţa aşa cum doreşte, iadul reprezintă modul în care Dumnezeu le spune păcătoşilor că dorinţa lor se va împlini.
În cele din urmă, există doar două opţiuni: fie îi spunem lui Dumnezeu ca voia Lui să se facă în viaţa noastră, fie Dumnezeu ne va spune că dorinţa noastră se va împlini. Dacă noi nu vrem să trăim cu Tatăl nostru iubitor în Împrăţia Sa, în cerul Său, în voia Sa, atunci suntem liberi să nu trăim cu El, ci să mergem cu diavolul acolo unde doreşte el să ne ducă. Iadul nu este legat de a fi un păcătos în mâna unui Dumnezeu mânios, ci de a fi păcătoşi în mâna unui Dumnezeu iubitor, iar iadul ar putea fi văzut ca toleranţa supremă a lui Dumenzeu în ceea ce priveşte dorinţa noastră, este respectul suprem pentru importanţa noastră.
Noi alegem să mergem în iad, aşa cum afirmă şi Madona: ,,eu merg în iad şi ce poţi face tu ?”, nu-mi amintesc cum era melodia. Această înţelegere prin care ne-am răzvrătit împotriva Tatălui nostru, a făcut ca această lume să fie într-o dezordine completă, din acest motiv lumea suferă. Lumea este căzută, dar El este un Mântuitor fiindcă El cheamă păcătoşii să se întoarcă la El. Această perspectivă crează acest proverb care spune că frica de Domnul este începutul înţelepciunii. Trebuie să ne temem de El fiindcă El ar putea să ne lase să mergem în direcţia în care dorim. Capătul drumului nostru este iadul.
Să recapitulăm. Karma şi reîncarnarea nu asigură o bază filosofică pentru credinţă într-un univers corect. Acestea nu asigură o fundaţie filosofică pentru credinţa în importanţa personală. Nu există alternative pentru un punct de vedere materialist şi secular. Alternativa unui punct de vedere secular este în acel eveniment istoric a unui om care a fost crucificat, care a murit, a fost îngropat, şi a treia zi a înviat. Acest eveniment ne spune că suntem mai mult decât un trup fizic, că vom continua să existăm dincolo de moartea noastră, că rămânem răspunzători faţă de Dumnezeu, că vom fi judecaţi pentru păcatele noastre, iar ascultarea şi credinţa noastră vor fi răsplătite. Vă mulţumesc !
Textul de mai sus reprezintă scriptul documentarului „Înțelepciune din India: Karma”.
Mai multe despre spiritualitate creștină și nu numai afli aici: https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/alte-religii-filosofii
Descoperă ce trebuie să faci pentru a fi mântuit: https://alfaomega.tv/viata-spirituala/mantuire
https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/alte-religii-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu