Pentru a înțelege cărțile Judecători și Rut trebuie să
plecăm de la criza sfâșietoare prin care a trecut Samuel spre sfârșitul vieții
lui. În 1 Samuel 8:1-3 ni se spune că fiii lui Samuel n-au călcat pe urmele
tatălui lor și poporul nemulțumit de comportamentul lor ca judecători s-a
strâns la Rama și i-a cerut să așeze peste națiune un împărat „cum au toate
neamurile” (1 Sam. 8:5).
Cererea aceasta l-a
durut foarte mult pe Samuel care s-a văzut lepădat de popor înainte de vreme.
Dumnezeu i s-a arătat însă în mâhnirea lui și i-a explicat că cererea poporului
era mult mai vinovată
decât părea la prima vedere:
„Ascultă
glasul poporului în tot ce-ți va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine
Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat
totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi; M-au părăsit și
au slujit altor dumnezei” (1 Sam. 8:7-8).
Deși fusese unul
dintre cei mai buni judecători din Israel, Samuel a trăit drama ca sub
conducerea lui poporul să se lepede de Dumnezeu și să ceară un om muritor drept
împărat peste națiune. Samuel l-a uns atunci pe Saul (1 Sam. 9 și 10).
O bună bucată de timp, Samuel a fost torturat mereu de o întrebare chinuitoare:
„Unde am
greșit?”
Ca să scape de ea, el i- a mai adunat o dată la un loc pe
toți evreii și le-a spus:
„Samuel a zis întregului Israel:
,,Iată că v-am ascultat glasul în tot ce mi-aţi zis, şi am pus un împărat peste
voi. De acum, iată împăratul care va merge înaintea voastră. Cât despre mine,
eu sunt bătrân, am albit, aşa că fiii mei sunt cu voi; am umblat înaintea
voastră, din tinereţă până în ziua de azi.
Iată-mă! Mărturisiți împotriva mea: Cui i-am luat boul, sau cui i-am luat
măgarul? Pe cine am asuprit și pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca
să închid ochii asupra lui? Mărturisiți și voi da înapoi”. Ei au răspuns: „Nu
ne-ai apăsat, nu ne-ai năpăstuit, și nici n-ai primit nimic din mâna nimănui”.
El le-a mai zis: ,,Domnul este martor împotriva voastră, şi unsul Lui este
martor, în ziua aceasta, că n-aţi găsit nimic în mâinile mele”. Şi ei au
răspuns: ,,Sunt martori!`” (1 Sam. 12:3-15)
Ceea ce urmează în text este o recapitulare selectivă a
istoriei lui Israel cu scopul de a arăta poporului tragedia alegerii pe care au
făcut-o.
„Apoi, când
aţi văzut că Nahaş, împăratul fiilor lui Amon, mergea împotriva voastră, mi-aţi
zis: ,Nu!` ci un împărat să domnească peste noi“. ,,Şi totuş Domnul, Dumnezeul
vostru, era Împăratul vostru. Iată dar împăratul pe care l-aţi ales, şi pe care
l-aţi cerut; iată că Domnul a pus un împărat peste voi. Dacă vă veţi teme de
Domnul, dacă-I veţi sluji, dacă veţi asculta de glasul Lui, şi dacă nu vă veţi
împotrivi cuvântului Domnului, vă veţi alipi de Domnul, Dumnezeul vostru, atât
voi cât şi împăratul care domneşte peste voi. Dar dacă nu veţi asculta de
glasul Domnului, şi vă veţi împotrivi cuvântului Domnului, mâna Domnului va fi
împotriva voastră, cum a fost împotriva părinţilor voştri. Acum mai aşteptaţi
aici, ca să vedeţi minunea pe care o va face Domnul subt ochii voştri. Nu suntem
noi la seceratul grânelor? Voi striga către Domnul, şi va trimete tunete şi
ploaie. Să ştiţi atunci şi să vedeţi cât de rău… aţi făcut înaintea Domnului
când aţi cerut un împărat pentru voi“ (1 Sam. 12:12-17).
Dumnezeu Însuși a confirmat din cer spusele lui Samuel dând,
în mijlocul anotimpului secetos, „chiar în ziua aceea tunete și ploaie” (1 Sam.
12:17-18).
Speriat de cele întâmplate, poporul s-a căit și a vrut să
retracteze cererea pentru un împărat. Dar era prea târziu. Dumnezeu făcuse pe
placul poporului. Îl aveau de acum pe Saul.
Interesant și vrednic de observat este că Samuel nu și-a
însușit greșeala poporului și nu L-a lepădat niciodată pe Dumnezeu ca împărat
ca să-l accepte pe Saul. Samuel nu l-a numit niciodată pe Saul „împăratul meu“.
Dimpotrivă! Samuel îl numește ostentativ și demonstrativ „împăratul vostru“: „Dar dacă
veţi face răul, veţi peri, voi şi împăratul vostru“ (1 Sam. 12:25).
Ce se va întâmpla
însă cu Samuel?
Amărât în suflet, el va rămâne credincios acestui popor îndărătnic și va căuta
să-i învețe în continuare prin intermediul scrisului. Discursul său magistral,
va fi dezvoltat și îmbogățit cu alte evenimente din trecut devenind o
veritabilă lecție de pedagogie istorică. Retras în singurătate, Samuel se
așterne la lucru și scrie cartea Judecători, cartea Rut și cărț¬ile 1 și 2
Samuel, căci spusese el: „Departe de mine să păcătuiesc împotriva Domnului,
încetând să mă rog pentru voi! Vă voi învăța calea cea bună și dreaptă” (1 Sam.
12:23).
Parte din preocuparea pedagogică pentru popor sunt cărțile
Judecători și Rut.
Cronica Judecătorilor apare pe timpul domniei lui Saul, după
anul 930 î.Ch. și acopere primii 300 de ani petrecuți de Israel în Canaan.
Cartea își ia titlul de la așa numiții „judecători”,
reprezentanți ai lui Iehova, Împăratul nevăzut al Israelului. Acești judecători
(șofetim- în ebraică) nu reprezentau o succesiune ordonată de guvernatori, ci
niște eliberatori ocazi¬onali ridicați de Dumnezeu pentru izbăvirea lui Israel
și pentru administrarea dreptății. Este semnificativ că, dintre cele două
numiri pe care le-au purtat acești oameni, Samuel optează nu pentru aceea de
„izbăvitori“, ci de judecători. Titlu cărții ar fi fost mai frumos dacă s-ar fi
spus „Izbăvitorii“! Alegănd să le spună „judecători“, Samuel a accentuat însă
activitatea lor de educatori ai neamului, sinonimă acum cu preocupările lui.
Faptul că Samuel a adunat materialul istoric al cărții nu
înseamnă că toate fragmentele cronicii istorice alcătuite de el au fost inițial
opera lui. Probabil că multe din părțile acestei cărți au fost cronici ale
semințiilor lui Israel. Amănuntele prezente în texte ca fabula lui Iotam,
cântarea Deborei, mesajul lui Iefta către regele Amon și detaliile mărunte din
descrierea adunării de la Mițpa ne trimit la niște autori care au fost ei
înșiși martori participanți la aceste evenimente.
În același timp, este evident faptul că aceste relatări au
fost editate ulterior de cineva care le-a pus împreună. Iar acest „altcineva“ a
fost Samuel.
Aflăm astfel că la scrierea cărții, chivotul legământului
fusese luat deja din Silo (Jud. 18:31; 20:27) și că Israelul trecuse deja de
pragul instaurării monarhiei (17:7; 18:1; 19:1; 21:25). Nu trecuse însă vremea
lui David, căci despre Iebusiți ni se spune că: „au locuit în Ierusalim cu fiii
lui Beniamin până în ziua de azi” (Jud. 1:21)
Samuel face ca evenimentele acestei perioade să sune ca o
lecție de istorie pentru poporul Israel. Dorința lui este să-i convingă pe
evrei că din orice greșeala există posibilitatea întoarcerii la „Dumnezeul care
nu obosește iertând”.
Deși sunt pomeniți un total de 12 judecători, numai despre
câțiva se vorbește în detaliu. Tot cuprinsul cărții poate fi rezumat la cinci
serii de șapte: 7 apostazii, urmate de 7 pedepse prin robie, care fac poporul
să se pocăiască de 7 ori și se termină prin 7 izbăviri minunate lucrate de
Dumnezeu prin intermediul a 7 judecători.
Samuel știa și el că
repetiția este mama învățăturii. De aceea el alege din trecutul Israelului 7
situații în care poporul a greșit înaintea lui Dumnezeu și le arată cum, de
fiecare dată, pocăința a fost singura ieșire posibilă de sub pedeapsa divină.
Urmarea acestei pocăințe a fost, de fiecare dată, îndurarea lui Dumnezeu,
izbăvirea și binecuvântarea. În felul în care o redă Samuel, Istoria lui Israel
este o istorie ciclică.
Cele șapte cicluri de păcat-pedeapsă-pocăinți-izbăvire nu se repetă în același
plan, ci sunt așezate pe panta descendentă a unei spirale („Dar, după moartea
judecătorului, se stricau din nou, mai mult decît părinţii lor“ Jud. 2:19),
până când poporul lui Dumnezeu ajunge să se facă vinovat de chiar păcatul
pentru care Îi izgonise Dumnezeu pe Canaaniții străvechi, homosexualitatea.
Învățătura principală
a cărții este că Dumnezeu este suveran în istorie și că El poate da mântuire
poporului Său. Greșelile din trecut trebuiesc ținute minte, dar nu repetate.
Există o frază-comentariu care se repetă ca un avertisment în punctele de
greutate ale cărții: „În vremea aceea nu era împărat în Israel. Fiecare făcea
ce-i plăcea” (17:6; 18:1; 21:25). Există aici un semnal de alarmă pentru cei ce
nu-L vor pe Dumnezeu să domnească asupra lor și nu acceptă Cuvântul Lui ca
normă cu autoritate absolută asupra vieții lor.
Fiecare rătăcire a lui Israel este introdusă cu aceleași
cuvinte: „Copiii lui
Israel au făcut ce nu plăcea Domnului…” (3:7; 3:12; 4:1; 6:1; 10:6; 13:1).
Pedepsele trimise de Dumnezeu pentru neascultarea lor sunt
numite cu termeni care subliniază dreptul de posesiune al lui Iehova asupra
Israelului: „Și Domnul i-a vândut în mâinile lui
…” (3:8; 4:2; 10:7) sau „Și Domnul i-a dat …” (6:1; 13:1).
Pocăința poporului sub chinul pedepsei este descrisă mereu
cu aceleași cuvinte: „Copiii lui
Israel au strigat către Domnul” (3:9; 3:15; 4:3; 6:7; 10:10).
Repetarea aceasta obsedantă scoate în evidență caracterul
ciclic al oscilațiilor poporului Israel și mărește probabilitatea ca lecția
dată de Samuel să fie înțeleasă bine de cititorii lui evrei. Ea cuprinde
aceste elemente:
1. Răutatea și depravarea inimii umane, care este
„deznădăjduit de rea și de înșelătoare” (Jud. 2:11-13, 17,19; 8:33-35; 10:6;
13:1).
2. Plăcerea pe care o are Dumnezeu să se folosească de
lucruri slabe: Ehud- un infirm stângaci (3:15), Wamgar- cu un otig de plug
(Jud. 3:31), Debora- o femeie (Jud. 4:2,9,21; vezi și Jud. 9:53, Ghedeon- cel
mai mic dintr-o familie săracă (Jud. 6:15), ceata mică deostași cu ulcioarele
în mâini (Jud. 7:16) și falca de măgar din mâna lui Samson (Jud. 15:15).
3. Duhul Sfânt este cel ce dă tărie și biruință. În viața
lui Otniel (Jud. 3:10), în viața lui Ghedeon (Jud. 6:34), în viața lui Iefta
(Jud. 11:29), în viața lui Samson (Jud. 13:25; 14:6; 15:14), în viața tuturor
copiilor lui Dumnezeu (Zaharia 4:6).
Mesajul cărții trebuie căutat însă în ultimul discurs ținut
de Samuel în fața poporului: „Nu vă
temeți! Ați făcut tot răul acesta; dar nu vă abateți de la Domnul, și slujiți
Domnului din toată inima voastră. Nu vă abateți de la El; altfel ați merge după
lucruri de nimic, care n-aduc nici folos, nici izbăvire, pentru că sunt lucruri
de nimic. Domnul nu va părăsi pe poporul Lui, din pricina Numelui Lui cel mare,
căci Domnul a hotărât să facă din voi poporul Lui. … Temeți-vă numai de Domnul,
și slujiți-L cu credincioșie din toată inima voastră; căci vedeți ce putere
desfășoară El printre voi” (1 Sam. 12:20-24).
Cartea Judecători se termină într-un dezastru total și
generalizat. Stricăciunea morală, civică și spirituală este pretutindeni. Asta
nu înseamnă că poporul nu avea totuși o lege. Falimentul oamenilor nu anulează
standardul lui Dumnezeu, tot așa cum astăzi disprețul față de cele 10 porunci
și față de învățăturile lui Christos nu înseamnă că acestea nu există. Cartea
Judecători este o dovadă că, lăsat de capul lui, omul nu merge în sus pe calea
progresului, ci coboară vertiginos în abisurile păcatului. Lumea are nevoie de
izbăvire. Ca și altă dată, oriunde există pocăință sinceră ea se va grăbi să
sosească.
După cartea
Judecători, Samuel a scris cartea Rut. Ea este o recapitulare a cărții
Judecătorilor și o subliniere a singurei soluții posibile în caz de păcat și
neascultare, întoarcerea ci pocăință la un Dumnezeu care nu obosește să ierte
și să restaureze.
Samuel a scris această carte probabil după ce l-a uns pe David ca nou împărat
peste Israel, la aproximativ 1.000 î.Ch. Iată ce declară autorul ei în primul
verset al cărții: „Pe vremea
judecătorilor a fost o foamete în țară …“ (Rut 1:1).
Cartea Rut este un apendice al cărții Judecătorilor. De
fapt, ea ar fi trebuit să fie inclusă în acea carte: și este într-un anumit
fel, rezumată în acest verset: „Ori unde
mergeau, mîna Domnului era împotriva lor ca să le facă rău, cum spusese Domnul,
şi cum le jurase Domnul. Au ajuns astfel într’o mare strîmtorare“ (Jud. 2:15).
De ce a scos Samuel această întâmplare din cartea
Judecătorilor și a făcut-o o carte de sine stătătoare? Motivele sunt două și
amândouă sunt clare ca lumina zilei.
În primul rând,
Samuel a vrut ca această carte să fie o încheiere recapitulativă a lecțiilor
date în cartea Judecători. Ne mai întâlnim o dată aici cu ciclul de apostazie,
pedeapsă, pocăință și izbăvire.
De data aceasta însă, Samuel vrea să răspundă unei întrebări viclene, nepuse
ăncă în exemplele din cartea Judecătorilor: „Hei, și dacă nu ne vom pocăi? Ce
se va întâmpla cu noi dacă în loc să ne pocăim ne vom îndepărta și mai mult de
Domnul și vom fugi pe alte meleaguri, departe de fața Sa?“
Prin cartea Rut, Samuel le spune evreilor care s-au lepădat
de Dumnezeu că șia tunci când au săvârșit un păcat și se află sub pedeapsa
divină, fuga de Dumnezeu nu este o soluție.
Experiența tristă a familiei lui Elimelec este răspunsul
clar și răspicat dat acestor întrebări răuvoitoare: „Nicăieri nu este prea
departe pentru mâna Domnului ca să ne ajungă și să ne pedepsească“. Nu există
altă soluție de ieșire de sub pedeapsă decât pocăința. Cine se întoarce la
Dumnezeu, ca Naomi, va avea parte de bunăvoință.
Oridecâteori ne pocăim cu adevărat Dumnezeu se grăbește să
ne dea izbăvirea și binecuvântarea.
O citire foarte atentă va scoate la iveală un mesaj
spiritual latent ascuns în sem-nificația numelor purtate de personajele cărții.
Întâmplarea debutează
la Betleem, care tradus înseamnă „casa pâinii”.
Primul personaj cu care ne întâlnim este Elimelec al cărui nume se traduce prin
„Dumnezeu este Împăratul meu” (Eli=Dumnezeu, melech=împărat).
Acest bărbat pleacă din Betleem împreună cu nevasta lui numită Naomi, care se
poate traduce prin „plăcuta” sau „fermecătoarea”, și cu cei doi fii ai lor:
Mahlon (care înseamnă „cântec” și „bucurie”) și Chilion (care înseamnă
„ornament” sau „desăvărșire”).
Hotărârea lor de a pleca este echivalentă cu o încercare de a scăpa de sub
pedeapsa pe care Dumnezeu o trimisese asupra Israelului prin secetă.
În Moab, Elimelec („Dumnezeu este Împăratul meu”) moare și după el mor și cei
doi fii: Mahlon (bucuria) și Chilion (desăvârșirea).
Frântă de durere, Naomi hotărăște să se întoarcă în Israel, dar refuză să mai
fie numită Naomi și cere să i se spună de acum: Mara, care înseamnă amărăciune.
Mesajul spiritual din această succesiune de evenimente este
foarte clar: în Canaan, Israelul trăia sub teocrație („Dumnezeu este împăratul
meu”) și făcea casă bună cu plăcerea, cântecul, bucuria, frumusețea și
desăvârșirea. Sub pedeapsa lui Dumnezeu, ei au recurs la soluții lăturalnice,
refuzând pocăința și asta le-a adus moarte, suferință și sărăcie.
Pentru copiii
Domnului, singura ieșire din impasul neascultării este pocăința și întoarcerea
acasă, la Dumnezeul lor care nu obosește iertându-i și reparându-le greșelile.
Din momentul hotărârii de întoarcere în țară, mâna nevăzutului Dumnezeu începe
să lucreze tainic pentru refacerea viitorului lui Naomi. Una dintre nurori,
moabita Rut, se întoarce împreună cu ea și găsește favoare în ochii unui om
bogat numit Boaz (tradus prin: „În El este puterea”). Acest Boaz restaurează
moștenirea lui Naomi și-i dăruiește un fiu prin Rut.
Al doilea motiv pentru care Samuel a scris careta Rut este
ca să arate obârșia lui David, omul pe care l-a ales Dumnezeu să fie împărat în
locul lui Saul.
„Naomi a luat copilul, l-a ţinut în
braţe, şi a văzut de el. Vecinele i-au pus nume, zicînd: ,,Un fiu s-a născut
Naomei!“ Şi l-au numit Obed.
Acesta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.
Iată sămânţa lui Pereţ.
Pereţ a fost tatăl lui Heţron;
Heţron a fost tatăl lui Ram;
Ram a fost tatăl lui Aminadab;
Aminadab a fost tatăl lui Nahşon:
Nahşon a fost tatăl lui Salmon;
Salmon a fost tatăl lui Boaz;
Boaz a fost tatăl lui Obed;
Obed a fost tatăl lui Isai;
şi Isai a fost tatăl lui David“ (Rut 4:17-22).
Providențial, scrierea lui Samuel este mai importantă însă
chiar decât și-a dat el atunci. Ea ne arată o secvență din viața familiei
care-L va da lumii pe Mesia: Domnul Isus Christos, cel venit din seminția lui
David.
O frumoasă completare făcută de Aciduzzu,
„Dincolo de tragedia
pe care a trăit-o Samuel atunci când s-a vazut părăsit de popor înainte de
vreme, a fost tragedia din propria familie.
Copiii săi care și-au “ales” ca tată, ca model “demn” de urmat pe un
altul…vitreg ! (“Voi aveți ca tată pe diavolul…” Nu vi se pare cunoscută
afirmația ?
Prin această drama trăita plenar de „omul lui Dumnezeu“ (nu
omul sistemului sau al uniformei), înțelegem drama unei națiuni despre care va
scrie profetic mai târziu profetul Osea: “Ți-am dat un împărat în mânia Mea, și
ți-l iau în urgia Mea !” (Osea 13:11)
Sunt convins că, prin
Duhul profetic ce-l călăuzea, bătrânul și abandonatul Samuel a anticipat
viitorul lepădării lui Israel de Domnul Cel Atotputernic al lui Avraam, Isaac
și Iacov !
Tot anticipativ, scrie în stil profetic o carte cu atestare istorică, dar
vorbind despre UN ÎMPARAT ale cărui zile “se suie până în veșniciei” (Isaia
9:6-7), un Împărat al Păcii (Evrei 7:1-4; Psalmul 2:6-9). Pe acest Împărat îl
salută în viitor bătrânul Samuel prin relatarea de mai sus din cartea Rut
4:17-22, confirmată istoric prin „Cartea neamului lui Isus Christos” din Matei
1:1-17 coroborată cu Luca 3:23-38.
Aici nu este doar
clarviziunea profetică a lui Samuel, ci este chiar Planul lui Dumnezeu de
Mântuire, desăvârsit doar prin Împăratul slav Sale, doar prin Isus Christos,
singurul Fiu al dreptei Sale eterne în care locuia toata plinătatea Dumnezeirii
(Coloseni 2:9-10; Coloseni 1:13-20)!
Și toate acestea doar cu un singur scop: “Ca să ducă pe mulți fii la slavă
…”(Evrei 2:10)
https://barzilaiendan.com/2011/08/02/chemarea-ascultarii-3-samuel-judecatori-si-rut/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu