PROFEŢII MICI Un articol de William Kelly

Mi se pare că se cuvine să-l informez pe cititor că următoarele remarci asupra celor doisprezece profeți mici nu au fost în mod oficial prezentate sub forma unor prelegeri, ca acelea care sunt cuprinse în volumul care a apărut la începutul acestui an asupra celor cinci cărți ale lui Moise, deși și acestea pot fi considerate a fi niște prelegeri, ca și celelalte. Dar, în cazul cărților profetice, au existat ocazii pentru întrebări care au dus la digresiuni lungi. Acestea au fost cuprinse în volumul tipărit acum, mai curând în semn de respect față de dorințele unora care le-au auzit decât pentru că așa a simțit autorul, care nu poate decât să recunoască faptul că întrebările întrerup într-un mod cam incomod cursul observațiilor asupra cărților care ne stau înainte. Cu toate că acesta constituie, fără-ndoială, un defect din punct de vedere literar, avem încredere că ceea ce i se prezintă aici cititorului, chiar ca răspuns la întrebări care se abat de la subiect, va contribui la zidirea spirituală prin harul Domnului Isus.Profeții mici

Pot adăuga că m-am folosit de publicația Dr. Pusey asupra profeților mici[1]. Cercetările sale, mai ales cele în domeniul idiomului ebraic, sunt vrednice de respect, dar el este prea mult influențat de comentatorii patristici și medievali. Putem simpatiza cu respectul lui față de Sfintele Scripturi și cu evlavia lui, totuși, cu toată modestia, consider că el dă greș tocmai în domeniul în care și-ar închipui cel mai puțin. În loc să se teamă că ar avea despre biserică gânduri mult prea înalte, mărturisesc că mie mi se pare a avea concepții mult inferioare față de ceea ce ne învață Noul Testament, în special în ceea ce ne prezintă apostolul Pavel cu privire la taina pa care Duhul i-a descoperit-o cu privire la Hristos și biserică. Concepțiile ecleziastice înalte moderne nu fac decât să reactualizeze acel sistem care în vremurile de început s-a abătut de la învățătura apostolilor, cum vedem în general la cei numiți Părinții bisericii. Esența acestui sistem constă în aceea că el coboară biserica creștină de la poziția de a avea fi unită și în relație cu un Hristos înălțat la cer la o poziție care este doar o prelungire pe pământ a dispensațiunii iudaice, cu unele îmbunătățiri și cu mai multă lumină. Dar, înaintea lui Dumnezeu, dispensațiunea aceasta s-a încheiat prin cruce, chiar dacă, în cele văzute și ca judecată finală, s-a încheiat abia odată cu nimicirea Ierusalimului și a templului.

πρῶτον ψεῦδος[2] al acestei școli antice sau moderne este, în fond, același care stă și la baza adversarilor lor raționaliști, chiar dacă nici unii nici alții nu par să realizeze acest fapt. Ambii nu reușesc să vadă falimentul total și judecata omului dintâi până la dispariția sistemului iudaic și crearea omului nou, care nu este nici iudeu, nici grec, ci este în Hristos, cel înviat din morți și glorificat la dreapta lui Dumnezeu, care, după ce a făcut răscumpărarea pentru eternitate, a trimis pe pământ Duhul Sfânt atât pentru a-i pecetlui pe credincioși în mod individual cât și pentru a-i boteza într-un singur trup – trupul lui Hristos, biserica lui Dumnezeu.

Cititorului creștin inteligent nu prea îi poate scăpa acest fapt care este marele adevăr ce străbate scrierile Sf. Pavel, și anume că, până la cruce omul dintâi a fost încercat sub toate formele, dacă, fie cu ajutorul legii, al rânduielilor, al preoției și în final prin misiunea lui Mesia Însuși venit în carne, mai poate fi cumva recuperat. Rezultatul clar a fost incapacitatea totală a omului de a repara răul sau de a păstra favorurile pe care le-a primit. Prin respingerea lui Hristos atât de iudei cât și de națiuni, Dumnezeu a înfăptuit răscumpărarea prin sângele Lui, apoi L-a înviat spre a fi începutul, cel întâi născut dintre morți, capul unei noi creații și al bisericii, care este trupul Său. Încarnarea a prezentat persoana Mântuitorului, dar numai în înviere, după ce Și-a încheiat lucrarea care I-a fost încredințată, făcând ispășire prin moartea Lui, El a devenit cap peste toate lucrurile bisericii, care este trupul Său. Nu se pune nicidecum problema restabilirii lui Israel sau a omului deoarece respingerea persoanei și a slujbei Domnului au demonstrat că orice carne a mers mult prea departe pentru a mai putea fi restaurată din cauza că și pe Fiul lui Dumnezeu venit în carne l-a refuzat și L-a omorât, după ce El a lucrat în zadar, așa cum spune El Însuși în Isaia 49  și după cum arată cu prisosință evangheliile.

Prin urmare, totul ține de harul suveran din partea lui Dumnezeu, din vreme ce Omul al doilea a înviat din morți și S-a înălțat la cer. El este astfel Duhul dătător de viață, care, după ce a învins ispita, a anulat puterea lui Satan și a suferit judecata dreaptă a lui Dumnezeu care se cuvenea să vină asupra omului dintâi, în înviere a devenit cap al unei noi familii. „Și asemenea Celui ceresc, aşa sunt şi cei cereşti; şi, după cum am purtat chipul celui din ţărână, vom purta şi chipul Celui ceresc“ (1. Corinteni 15 ). Așa și numai așa harul domnește prin dreptate spre viață eternă prin Isus Hristos, Domnul nostru, și aceasta în temeiul răscumpărării care este în El.

Cu cât cântărim mai mult acest fapt, cu atât mai mult simțim importanța lui și diferența mare dintre teologie în general și adevărul revelat în creștinism. Nu vorbesc despre ignoranța imensă afișată prin ideea sacrificiului continuu – adică faptul că jertfa lui Hristos ar fi continuă prin euharistie -, care ascunde cât se poate imagina de mult adevărul lui Dumnezeu atât cu privire la omul dintâi în moarte cât și cu privire la Omul al doilea în înviere, astfel încât nu lasă nici un loc (decât doar prin cea mai flagrantă inconsistență) pentru creația cea nouă și pentru Duhul Sfânt care ne unește cu capul din cer. Nici o minte obișnuită să gândească nu se miră că sistemul care a permis această eroare a mers și mai departe și i-a lipsit pe toți, cu excepția clerului, de acea cupă care mărturisește despre sângele vărsat al Răscumpărătorului și despre faptul că păcatele credincioșilor au fost înlăturate prin acel sânge. Nici o mirare că s-a ajuns la ideea de concomitență, și, pentru a justifica practica rea, la principiul la fel de rău că în pâinea consacrată sau în trup este și sângele lui Hristos. Aceasta se caracterizează în mod consistent prin sacramentul modern al non-răscumpărării, după cum bine a spus altcineva. Pentru că fără vărsare de sânge nu este iertare, și, dacă, sub aspect doctrinar, sângele este încă în trup, laicii care mănâncă numai ostia iau și din trup și din sânge, de unde rezultă că nu se poate spune că sângele a fost vărsat. Ei nu cred că toți creștinii sunt preoți.

Este remarcabil faptul că puritanismul este la fel de surd ca și adversarii săi față de vocea aducătoare de revelații a Duhului Sfânt, și încă în toate formele lui, atât în cea calvinistă cât și în cea arminianistă.

Și unii și alții nu cred că firea veche este atât de rea încât nu poate fi folosită de Hristos pentru Dumnezeu prin aplicarea legii, și cred că prin Duh carnea ar căpăta putere. Școala puritană nu se încrede în ritualuri sau rânduieli ca aceea patristică, dar se agață cu și mai multă tenacitate de regula legii morale. Este evident că oricare dintre aceste părți nu face decât să reactualizeze vechea problemă a fraților galateni, care, fiind înșelați de o infuzie care cuprindea ambele, au fost mustrați de apostolul indignat ca fiind căzuți din har și au fost îndemnați în modul cel mai solemn să stea tari în libertatea cu care ne-a eliberat Hristos în loc să se așeze din nou sub jugul robiei. Acum Îi aparținem în mod exclusiv lui Hristos cel mort și înviat pentru ca să aducem roade pentru Dumnezeu, Chiar dacă am fost circumciși în a opta zi și dacă suntem din Israel, din seminția lui Iuda, din familia lui David, evrei din evrei, în calitate de creștini se cuvine să recunoaștem cu bucurie că noi am murit față de lege prin trupul lui Hristos pentru ca să aparținem altuia, și anume Aceluia care a înviat din morți. Și schema puritană, în nu mai mică măsură decât cea patristică, este „adulteră“ conform metaforei puternice folosite de apostol deoarece ei ne căsătoresc cu doi soți: legea și Hristos în același timp, în loc ca noi să fi murit față de unul și să aparținem cu bucurie și în întregime celuilalt.

Creștinismul stă în cel mai strălucit contrast deoarece îi tratează pe toți cei care cred ca fiind deja aproape de Dumnezeu, făcuți deja împărați și preoți, și astfel îi cheamă pe toți să mănânce din pâine și să bea din pahar, pentru ca prin aceasta să vestească moartea Domnului până ce va veni El. El le spune celor botezați nu numai că păcatele le sunt iertate, ci și că sunt morți față de păcat, botezați nu pentru un Mesia în viață, cum au fost ucenicii în zilele Lui în carne, ci botezați în moartea Lui, și, de aceea, sunt înmormântați împreună cu el, astfel încât știm că omul nostru cel vechi a fost crucificat împreună cu el pentru ca trupul păcatului să fie desființat și noi să nu mai păcătuim. Pentru că acela care a murit este eliberat de păcat.

Contrastul este la fel de puternic față de protestanți ca și față de romano-catolici. Nici un crez, nici un articol și nici o slujbă din creștinătate nu prezintă adevărul pe care apostolul îl arată în inițierea instituției creștinismului. Pentru că nu văd falimentul total al omului, ci îl consideră a fi într-o stare în care este pus la probă, cum a fost evreul sub lege, ei nu reușesc să-și însușească și să mărturisească marea eliberare pe care harul a adus-o în Hristos pentru cei care cred. Ei ignoră asigurarea pe care a dat-o Hristos că acela care crede „nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață“. Ei nu și-au însușit faptul că toți credincioșii sunt acum sfinți pe pământ, având responsabilitatea de a umbla potrivit poziției pe care o au, ci se roagă lui Dumnezeu ca ei să fie numărați alături de sfinții Săi în gloria eternă. Ei Îl roagă să mântuiască poporul Său și să-Și binecuvânteze moștenirea Sa, ca și cum am fi evrei care așteaptă venirea lui Mesia în loc de creștini care sunt deja mântuiți prin har și binecuvântați “cu orice binecuvântare spirituală în locurile cerești în Hristos“. În loc să se închine lui Dumnezeu și Tatăl în duh și în adevăr, fiind conștienți că sunt în Hristos și fericiți, ei de la distanță și din nenorocire strigă către Dumnezeu ca legați în lanțurile păcatelor lor. De acolo rezultă tonul obișnuit a ceea ce se zice a fi închinare creștină și este, de fapt, o iterație fără putere a psalmilor lui David și o adaptare a întregii colecții în folosul nostru în loc să fie o apropiere cu o inimă sinceră și cu siguranța deplină a credinței, ca unii care au îndrăzneala să intre în sfânta sfintelor prin sângele lui Isus spre a aduce necurmat lui Dumnezeu jertfe de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc numele lui Isus.

Departe de a aduce vreo eliberare din starea căzută a creștinătății, Dr. Pusey și tovarășii săi au oferit o deschidere largă pentru unul dintre cele mai puternice curente de necredință din zilele noastre, toate îndreptându-se rapid spre apostazia prezisă. Nu mă-ndoiesc că el, ca și alții cu sentimente evlavioase, se cutremură de caracterul din ce în ce mai lumesc și mai carnal și mai lipsit de respect al protestantismului obișnuit. Dar cum caută ei să remedieze acest rău? Nu prin cercetarea cuvântului cel viu al lui Dumnezeu ci prin studiul părinților bisericii, nu prin renunțarea la tot ce au găsit ei în poziția lor ecleziastică și la toate căile pe care Scriptura le condamnă, ci printr-un efort zadarnic de a ameliora răul prin stăruința asupra tipicului în ritualuri, nu prin pătrunderea mai adâncă în adevărul și harul lui Dumnezeu revelat în scrierile apostolice ci prin orientarea, din nou, spre elementele slabe și neputincioase sub a căror robie doresc din nou să se așeze printr-o resuscitare a acelei iudaizări a creștinismului împotriva căreia a luptat binecuvântatul apostol al națiunilor pe tot parcursul lucrării sale arătând cu putere că de aceea depinde rămânerea în credință sau căderea bisericii. Sigur că acest sistem marchează profund comentariile Dr. Pusey asupra profeților mici, și, în mod necesar, viciază caracterul lor pentru aceia care fac deosebirea între și între biserica lui Dumnezeu și evrei la fel de mult ca și între ea și națiuni.

Consecința pentru cei care fac această eroare erori este că niciodată nu se bucură de privilegiile creștinului și ale bisericii. O familie dezorganizată nu poate fi pusă în ordine când sunt pierdute din vedere relațiile de familie. În timp ce sunt conștienți de greșelile lor, ei încearcă să umble mai bine nu în calitate de copii ci în calitate de robi, cu care ei se confundă fără să-și dea seama. Și susțin că această confuzie este nu numai o tristă pierdere pentru copiii lui Dumnezeu, ci și o dezonoare adusă prin necredință harului neasemuit în care stăm, în primul rând o dezonoare a Celui care a împlinit răscumpărarea și care este cheia pentru binecuvântarea noastră și temeiul împăcării noastre cu Dumnezeu.

Și cu ignorarea relației noastre cerești, de unire cu capul nostru glorificat, se asociază și negarea chemării lui Israel de a avea supremația pe pământ. Aceasta este ceea ce a rezervat Dumnezeu pentru poporul Său din vechime. Ei au eșuat să-și îndeplinească acest rol în vechime deoarece au încercat aceasta cu condiția ascultării lor și din cauza că au fost total neascultători, iar eșecul lor a fost agravat în mod incalculabil prin aceea că L-au respins pe Mesia și evanghelia. Dar îndurarea divină s-a angajat că le va da pocăință și că îi va restaura, ba încă le va da mult mai mult decât ceea ce au pierdut, aceasta fiind sub Mesia care Se va întoarce spre a împărăți pe pământ și sub un nou legământ. Între timp, cel dintre națiuni, crezându-se înțelept în îngâmfarea lui, se mândrește că ramurile firești au fost rupte pentru ca el să fie altoit în locul lor. El este mândru și nu se teme deoarece folosește în mod greșit Matei 16 .18, contrar cu Romani 11 . Cel dintre națiuni nu a rămas în bunătatea lui Dumnezeu, dar își închipuie totuși că nu va fi tăiat și că evreul nu poate fi altoit din nou, și aceasta în pofida celor mai clare preziceri că orbirea în parte (pentru că niciodată nu a fost totală) a venit peste Israel până ce va veni plinătatea națiunilor, după care Israel va fi mântuir, Eliberatorul ieșind din Sion și depărtând neevlavia de la Iacov.

Creștinătatea neagă aceste adevăruri, și, ca urmare, nu numai romano-catolicismul ci și protestantismul caută glorie pământească și putere pe pământ, este adevărat că cel din urmă dorește să slujească lumii, pe când cel dintâi dorește să fie stăpânul lumii. Dar biserica, bucurându-se de poziția ei de mireasă a lui Hristos, este cu atât mai mult datoare să mărturisească despre locul pe care îl va avea pe pământ, ca putere și demnitate, Israelul convertit în viitor în loc să poftească pentru sine acea poziție și să caute să o dobândească prin forță sau prin înșelăciune.  Dacă am înțeles lui Hristos atunci se cuvine ca acel gând al Lui să determine și scopul nostru moral, privind la El, care „S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce“. Suntem scrisoarea lui Hristos, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului cel viu: cum Îl arătăm noi pe Hristos?

Cei care nu țin și nu aplică așa cum se cuvine aceste adevăruri sunt, în opinia mea, incapabili să facă o expunere sănătoasă a Vechiului Testament, în special a profeților, indiferent ce merite ar avea ei în alte privințe, merite pe care sper să le recunosc fără preget spre a profita de pe urma lor. Ei, în mod necesar, greșesc într-o mai mare sau mai mică măsură în ceea ce privește guvernarea lumii, nu mai puțin decât în ceea ce privește biserica, ba poate chiar și cu privire la mântuire. Ei confundă legea cu harul, cerul cu pământul și prezentul cu viitorul din cauza că ei confundă pe Israel cu biserica, aceea care este acum chemată la binecuvântări spirituale în locurile cerești. Interpretarea întregii Biblii este afectată profund de această deosebire, și, tot așa, este afectată și comuniunea noastră spirituală și umblarea noastră de zi cu zi și închinarea noastră. Mântuitorul rămâne neschimbat ca persoană, binecuvântat fie Dumnezeu! El este același ieri, azi și în veci, dar ar fi greu să spunem ce altceva nu are de suferit din cauza faptului că, în mod tradițional, adevărul este ignorat. Și chiar și Mântuitorul este văzut mai puțin clar și omul se bucură de El mai puțin, ca regulă generală.

Dacă aceasta este adevărat, după cum eu sunt ferm convins, nu trebuie să-mi cer scuze pentru importanța acelui adevăr care, prin har, ne poate ajuta să nu ne împotmolim într-o asemenea eroare și îl poate ajuta pe creștin să vadă care este de fapt moștenirea lui. Cititorul acestei cărți va descoperi că, prin har, am căutat să împart drept cuvântul adevărului, străduindu-mă să fiu aprobat de Dumnezeu, nu să ajung un lucrător căruia să-i fie rușine. Fie ca acest har să-l binecuvânteze din belșug și pe cititor!

Introducere

În ceea ce privește ordinea cronologică a profeților mici, s-ar părea că ea este conformă cu aranjamentul obișnuit al cărților lor, sigur lăsând loc la o excepție care doar confirmă regula. Osea, de pildă, este, în mod potrivit, primul, după el urmând Ioel și Amos. Despre aceștia doi nu pot să nu gândesc că Ioel nu și-a început profeția atât de devreme ca Osea, iar, pe de altă parte, începutul cărții Amos arată că mărturia lui Ioel era deja cunoscută (comparați Ioel 3 .16 cu Amos 1 .2). În Septuaginta ordinea este: Osea, Amos, Mica, Ioel, dar nu trebuie să ezităm să aderăm la aranjarea ebraică, care îl pune mai întâi pe Osea, ca fiind pentru întregul Israel, în special pentru Efraim, iar apoi pe Ioel deoarece el se adresează sferei mai puțin cuprinzătoare a Ierusalimului.

Obadia pare să aibă cele mai puține indicii interne care să ajute la stabilirea datei. Argumentele folosit pentru a susține că profeția a fost scrisă târziu sunt invalide deoarece nu țin cont de faptul că viziunile profetice prezintă lucrurile viitoare ca unele care au fost deja văzute. Timpul prezent la un profet este când profeția se împlinește, nu când ea a fost dată. Cred că a fost timpuriu, nu târziu. Obadia îl menționează pe Ioana[3], care, după cum am spus, a fost așezat astfel în mod excepțional. Iona este de obicei plasat mai devreme, dar există multe indicii care tind să arate că vizita lui la Ninive a fost în timpul lui Pul (Vul-lush sau Iva-lush dintre monumentele asiriene), care ar aduce data cu mai bine de jumătate de secol mai devreme și l-ar plasa pe Iona în ordinea cronologică a cărților profetice. Apoi, mărturia lui are un loc atât de deosebit încât nu s-ar fi potrivit deloc în această constelație glorioasă de douăsprezece stele dacă ar fi fost plasat la început, ci ar fi părut a da importanță la ceva care este, ca să spunem așa, pe lângă teme principală. Deci, mi se pare că Iona este, dacă nu din punct de vedere cronologic, cel puțin din punct de vedere al frumuseții morale, plasat exact așa cum se cuvine. Mica a fost contemporan cu Isaia, dar cel mai mic acordă prioritate celui mai mare. Și așa sunt ei clasați în Biblie. Naum, care are judecata asupra cetății Ninive ca subiect al profeției, îl precede în mod natural pe Habacuc, care este cu privire la Haldeea, iar Țefania este ultimul dintre acești profeți înainte de captivitatea în Babilon.

Întâi vin profeții mari, fiecare în ordinea cronologică: Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, fără a intra în detalii cu privire la locul care i-a fost dat ultimului în Canonul ebraic, pe care evreii au căutat să-l explice în diferite moduri. Dar dacă este să vorbim despre profeții mari trebuie să fim atenți să nu face greșeala de a spune că cei mai mici ar fi avut o inspirație cumva inferioară celor mai mari. Deosebirea constă doar în sfera de cuprindere a mărturiei lor scrise. Și merită reținut, după cum s-a observat, că cele mai lungi profeții au fost conduse de Dumnezeu să adopte cuvinte și gânduri cuprinse în unele din cele mai scurte. Este, de asemenea, de notat că patru sau chiar cinci dintre profeții mici l-au precedat pe Isaia.

Urmează apoi cei doisprezece profeți mici, începând din nou cu cel mai devreme și încheind după captivitate. Astfel, dacă Țefania a fost după Isaia, el este, în mod necesar exclus din poziția imediat următoare deoarece este clasat împreună cu profeții mici. Isaia, în mod natural și exact, este primul dintre profeții mari, care sunt plasați exact în ordinea cronologică de la primul la ultimul. Iar dacă Ezechiel a trăit în același timp ca Ieremia, el a fost afară din țară, în timp ce Ieremia a fost în țară, fiind dus numai împreună cu ultima rămășiță care a mers în Egipt. Daniel, după cum se știe, a fost ultimul dintre cei patru profeți mari. Apoi încep profeții mici și urmează o serie similară, singurul despre care se poate spune că nu este în această ordine fiind Iona, din motivul pe care l-am sugerat anterior, deși nu este puțin probabil ca, în înțelepciunea lui Dumnezeu, poziția cronologică să fie păstrată la fel de bine ca și cea morală.

De aceea, orice aranjament care îl așează pe Țefania înaintea lui Habacuc pare a fi cel puțin discutabil. Pentru mai multe motive care sunt mici detalii, dar nu fără greutate, el pare a fi puțin mai târziu, dar nu există diferențe semnificative. În ansamblu consider că ordinea (așa cum este în Biblia ebraică și în cea engleză ca și în alte versiuni) se cuvine să fie respectată, iar evreii sunt mai îndreptățiți decât cei care-l așează pe Țefania înaintea lui Habacuc. Pare a fi cel mai probabil, ca să nu spun mai mult, că, deși au fost contemporani, Țefania a fost mai curând ultimul dintre cei doi. Dar diferența este de doar câțiva ani, și, dacă, la urma urmei, ar fi vreo șase ani, atunci nu se cuvine să facem caz de aceasta. Din nefericire, cei care trudesc mult pentru o asemenea hrană perisabilă, care nu le folosește deloc celor care se ocupă cu ea, pot foarte bine neglija sau refuza hrana care rămâne pentru eternitate.

Deci Hagi este în mod clar primul dintre cei doi sub aspect cronologic, fiind urmat apoi de Zaharia, după ambii urmând Maleahi, care încheie seria nu numai cronologic ci și prin tonul și caracterul mesajului său.

Arhiepiscopul Usher este, pe bună dreptate, o autoritate care se cuvine respectată în această privință, dar cronologia lui a fost, din câte se poate înțelege, ajustată nu întotdeauna în sens bun de cei însărcinați cu revizuirea Authorized Version pentru ultima dată, în urmă cu mai puțin de o sută de ani. Nici chiar aranjamentul lui Usher nu s-a bucurat întotdeauna de aprobarea celor care credeau scripturile la fel de mult ca el însușii. Oricum, cred că putem ajunge la concluzia, având dovezi destul de puternice, dacă nu întotdeauna toate dovezile, că, în general, profeții mari și profeții mici sunt în ordine cronologică, cu excepția lui Iona. Ultimii trei din serie: Hagai, Zaharia și Maleahi, au fost, fără-ndoială, după captivitate, iar Țefania ne aduce până la ultimul moment înainte de captivitate. Suntem perfect siguri de timpul când a fost dată profeția deoarece este declarat suficient de clar pentru a nu lăsa loc ingeniozității prost îndrumate a necredinței care se amuză și uimește prin eforturile necontenite de a zdruncina tot ce a fost dat, fie că sunt lucruri mici sau mari, dar care, vai! nu precupețește nici un efort când speră că poate zdruncina ceea ce Îl glorifică cel mai mult pe Dumnezeu și îl umilește pe om.

Următoarea schiță asupra celor doisprezece profeți va fi suficientă pe această temă.

Osea se împarte în două secțiuni. Întâi el ne prezintă Israelul și Iuda ca respinse după avertismentul adresat Izreelului, care este o aluzie vagă la chemarea națiunilor și o previziune clară că Iuda și Israel vor fi restaurate și chiar unite din nou, o pledoarie și o promisiune în același timp, o schiță a stării lor anormale din acel timp și o asigurare în legătură cu binecuvântarea lor finală ca națiune care Îl va căuta pe Yahve și pe adevăratul David, împăratul lor. Apoi el prezintă relele lui Israel, adresând mustrările și amenințările lui Dumnezeu, iar în final urmează pocăința lor și comuniunea cu El.

Ioel pornește de la dezastrul produs de diferite insecte și îi avertizează în legătură cu armata din nord și devastarea pe care o va aduce aceasta, atunci parțial, iar complet în zilele din urmă, după care va veni ziua lui Yahve. Aceasta constituie temeiul pentru ca ambele părți să se smerească înaintea Lui. Profetul prezice turnarea Duhului Sfânt, eliberarea Sionului și judecata generală a națiunilor.

Amos face o recapitulare a căilor lui Dumnezeu nu numai cu Israel ci și cu națiunile învecinate, după care se ocupă în mod special cu Israel, nu pe terenul larg al moralei, ci pe acela al favorii speciale, arătând cât de vinovați sunt pentru că au respins mărturia Lui, ceea ce se va verifica în judecata asupra masei poporului și în salvarea unui mic număr de oameni drepți, după care este promisă, în final, ridicarea din nou a cortului căzut al lui David și reînnoirea binecuvântării lui Israel.

Obadia, într-un stil deosebit de energic și cu patos, dar totuși sobru, prezintă chemarea adresată de dumnezeu națiunilor împotriva Edomului, care, cu toată mândria și puterea lui, trebuie să cadă și să fie prădat cum nu s-a mai văzut, înțelepciunea și puterea lui fiind nimicite din cauza răutății fără inimă arătate împotriva fratelui său Iacov, pentru că, într-adevăr, ziua lui Yahve se apropie pentru toate națiunile, dar pentru Sion aceasta va fi eliberare și Iacov va moșteni pământul, iar Esau va fi doborât și judecat pentru că împărăția este a lui Yahve.

Iona, prin misiunea pe care a avut-o la națiuni, arată că Dumnezeu Își rezervă dreptul la a arăta îndurare și celei mai rele nații dacă se pocăiește la cuvântul Lui. Slujba profetului a cerut ca acesta să primească lecția morții și a învierii, dar, cu toate acestea, cel care este cel mai aproape de El trebuie să se plece în fața harului Său care se manifestă în favoarea altora și să-L binecuvânteze, nu să se bizuie pe privilegiile lui și așa să reprezinte fals numele Lui. Mica judecă poporul în ansamblu – Samaria și Ierusalimul fiind prezentate mai proeminent – nu numai pentru nedreptate și idolatrie, ci pentru că au refuzat cuvintele lui Yahve. El declară țara întinată și prezintă, în special pentru căpetenii și principi, pustiirea Sionului și restaurarea lui în zilele de la urmă de către Yahve, când ei vor fi la strâmtorare în ultimul asediu, după ce vor fi fost abandonați din cauză că L-au respins pe Hristos, care va fi pacea lor atunci când asirianul va apărea din nou, la final. Domnul va face rămășița lui Iacov o binecuvântare, și, în același timp, de temut, când va nimici tot răul oamenilor și al demonilor. El încheie apoi cu o predică despre căile lui Dumnezeu care sunt întotdeauna drepte; El nu poate fi făcut să se schimbe prin ritualuri sau sacrificii, ci urăște și trebuie să judece un popor atât de ipocrit, dar, în zilele de la urmă, va lucra pentru copii lui Iacov după îndurarea arătată lui Avraam, conform cu ceea ce El a jurat în vechime părinților lor.

Naum, spre deosebire de Iona, vestește răzbunarea lui Yahve asupra cetății Ninive, dar nu Își retrage bunătatea de la cei care se încred în El. Și-a pus asirianul un consilier al lui Belial împotriva lui Yahve? Atunci nimicirea completă, cum nu a mai văzut lumea și nici nu va mai vedea de atunci încolo, va veni atunci când ultimul asirian va cădea pentru totdeauna. Nici o furtună cu tunete și fulgere nu prezintă imagini atât de impresionante ale judecății ca denunțarea nimicitoare a cetății Ninive, mai ales în capitolele doi și trei.

Habacuc prezintă exercițiile spirituale ale unuia care este tulburat de nedreptatea evreilor și strigă cerând judecata, iar apoi, din cauză că judecata este executată cu mai multă răutate decât se cuvine, află că trebuie să aștepte judecata, și, între timp, să trăiască prin credință. Apoi el detaliază răutatea celui rău, care îi pecetluiește nimicirea, și, în final, profetul i se adresează lui Yahve în templul Său cel sfânt, întregul pământ fiind îndemnat să tacă, el vărsându-și rugăciunea cu o viziune completă a judecății divine care va veni necruțătoare, dar și exprimându-și încrederea plină de bucurie în Dumnezeu, indiferent dacă vor veni sau nu vor veni binecuvântările Lui exterioare.

Țefania proclamă nimicirea completă a țării lui Iuda și a Ierusalimului la venirea zilei Domnului din cauza idolatriei, violenței și înșelăciunilor lor, că în acea zi necredința și câștigul lor necinstit nu îi vor putea ajuta cu nimic. Dar cel drept să vadă (se poate ca el să fie ascuns în ziua mâniei lui Yahve) că în ziua lui Yahve nici unul nu va scăpa, fie cei din jur cum sunt filistenii, moabiții, amoniții sau de mai departe, cum ar fi asirienii, și cu atât mai puțin cetatea asupritoare întinată – Ierusalimul, cu atât mai vinovată cu cât a avut privilegii. El încheie cu cea mai deplină mângâiere pentru rămășița credincioasă, care este chemată să aștepte de la Yahve până ce va executa sentința asupra împărățiilor strânse laolaltă și va salva pe poporul Său, pe cei acum săraci și blânzi, și se va bucura asupra Sionului, se va odihni în iubirea Lui și le va face un nume și îi va face lăudați printre toate popoarele pământului.

Hagai mustră poporul pentru lipsa lor de credință și de zel în construirea casei Domnului și îi acuză că se ocupau de propriile lor case, apoi îi mângâie asigurându-i că Duhul este mereu cu ei în lucrare și declară că gloria de la urmă a acestei case, va fi mai mare decât cea dinainte, după ce Mesia va fi zdruncinat toate națiunile, și îi asigură că toate împărățiile vor fi răsturnate când cerurile vor fi clătinate, numai alesul Zorobabel nu se va clătina, fiind o pecete pentru Yahve, el reprezentându-L pe Hristos.

Zaharia privește Ierusalimul ca fiind sub dominația puterilor imperiale, o putere răsturnând-o pe alta până ce va venit timpul, când, după glorie, Yahve va locui în Sion. Ierusalimul este iertat și îndreptățit; când El îl aduce pe Mesia, Vlăstarul, este așezat semnul înțelepciunii în guvernare și al ordinii administrative perfecte. Nedreptatea și idolatria sunt judecate; puterile sunt trecute în revistă, iar Vlăstarul va zidi templul și Se va așeza pe tronul Lui ca preot. În cea de-a doua parte a cărții este garantată restaurarea Ierusalimului atunci când apar întrebări legate de situația existentă, dar ei sunt tot sub responsabilitate, cu toate că urmează o viziune a gloriei. Yahve îi asigură că El va ocroti casa Lui. Este prezentat Hristos în smerenie, dar în legătură cu ziua gloriei și a eliberării, când Iuda va doborî pe Iavan sau Grecia și casele lui Iuda și ale lui Iosif vor fi ca și cum El nu s-ar fi lepădat de ele. Urmează apoi detaliile respingerii lui Hristos și ale judecății antihristului, strângerea națiunilor împotriva Ierusalimului, care este salvat de Yahve-Mesia, odinioară străpuns, iar acum jelit de ei, dar un izvor se deschide la Ierusalim pentru curățire. Sunt judecați profeții falși, iar Ierusalimul parțial ocupat este eliberat de Yahve, care face din ea metropola Lui sfântă pe fața pământului atunci când va domni și va judeca toate națiunile.

Maleahi poartă povara cuvântului lui Yahve adresat lui Israel: reproșurile Lui umplu duhul profetului. Și nu este de mirare deoarece rămășița întoarsă, așa cum a fost lăsată de Zaharia sub responsabilitate, a eșuat complet, în pofida a tot ce au făcut îndelunga răbdare și harul lui Dumnezeu la lucru în favoarea lor. Iacov, cu toate că era iubit, a profanat slujbele Lui și sfințenia Lui și L-a obosit; preoții au stricat legământul lui Levi, și, spre durerea Lui, au ajuns de dispreț. Nu mai rămânea decât ca El să-Și trimită mesagerul Său și apoi să vină El Însuși, dar cine avea să rămână în ziua venirii Lui? Cu toate acestea, El își păstrează tandrețea față de cei din rămășiță, care vorbeau unul cu altul având teamă de El, fiind înconjurați de necredința ipocrită a evreilor. Cei drepți vor fi ai Săi în ziua care va arde ca un cuptor pentru toți cei mândri, dar pentru cei care se tem de El va răsări Soarele dreptății având vindecarea sub aripile Lui și ei vor ieși ca vițeii din staul și îi vor călca în picioare pe cei răi. În final el le reamintește de legea lui Moise și le promite că Ilie, profetul, va veni înainte de acea zi pentru a întoarce inimile poporului pentru ca venirea Lui să nu fie numai spre blestem.

[1] N. a.) The Minor Prophets with a Commentary Explanatory and Practical, and Introductions to the several Books, Rev. E.B. Pusey, D.D, Regius Professor of Hebrew and Canon of Christ Church, Oxford: Parker & Co., etc. 1860-1871

[2] N. tr.) Gr: aprox. „primul fals“

[3] N. a.) Iona se detașează de toți ceilalți profeți prin aceea că a fost trimis la o cetate din Asiria, marele vrăjmaș al lui Israel dintre națiuni, pe când poporul era încă recunoscut de Yahve. Este remarcabil că, astfel izolat printre profeți, este singurul dintre profeții mici care începe cu „și“, care în Versiunea Autorizată este tradus ca „acum“

http://comori.org/articol.php?item=1444,

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrinele-harului/profetii-mici/