duminică, 2 august 2020

REGENERAREA PRIN DECIZIE James E. Adams












Introducere
Ce este regenerarea?
„Dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Domnul nostru Isus a propovăduit acest lucru – că naşterea din nou este atât de importantă încât nimeni nu poate vedea cerul fără ea. Greşelile care s-au făcut cu privire la această doctrină au fost foarte distructive pentru Biserica lui Cristos. Regenerarea sau naşterea din nou este o lucrare a lui Dumnezeu. Nu este o lucrare a omului. Nu este ceva ce face omul, ci ceva ce face Dumnezeu. Naşterea din nou este o schimbare lucrată în noi cu mare migală, nu este un act realizat de noi. Acest lucru este afirmat cu măiestrie de către apostolul Ioan, în primul capitol al Evangheliei sale, când face referire la copiii lui Dumnezeu ca fiind „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (vers. 13).
Ce este „regenerarea prin decizie”?
Istoria Bisericii creştine a văzut multe erori legate de naşterea din nou. Aceste învăţături se depărtează de Scriptură prin faptul că atribuie omului abilitatea de a se regenera. Când sunt adoptate aceste concepte false cu privire la om şi la naşterea din nou, bisericile ajung în scurt timp să fie viciate de către aceste practici false. Biserica romano-catolică, biserica anglicană, biserica luterană şi multe altele au fost viciate în perioade diferite de timp şi la nivel diferit de către regenerarea prin botez. Datorită acestei învăţături eronate despre regenerare, aceste biserici au îmbrăţişat practici greşite.
În secolul al XIX-lea s-au purtat numeroase controverse, foarte încinse, cum a fost cea cu privire la regenerarea prin botez. Este interesant de observat că C.H. Spurgeon (1836-1892), predicatorul cel mai eficient al acelui secol, tipărise în 1864 mai multe copii ale predicii sale, în care denunţa regenerarea prin botez, decât ale oricărei alte predici. Regenerarea baptismală învaţă că naşterea din nou este indicată de apa botezului. Acest act sacru este realizat de om şi se află sub controlul omului.
Dar Biserica secolului XX are în „regenerarea prin decizie” o falsitate şi mai subtil de combătut. „Regenerarea prin decizie” diferă de regenerarea prin botez doar prin faptul că leagă certitudinea naşterii din nou de un alt act. Această doctrină, întocmai ca regenerarea baptismală, vede naşterea din nou ca fiind rezultatul unui proces mecanic, ce poate fi realizat de om. Ceea ce numim aici „regenerarea prin decizie” a infiltrat Biserica creştină prin căi înşelătoare.
Scopul nostru
Metodele şi teologia acelora care practică „Regenerarea prin decizie” au nevoie să fie cercetate, nu cu un spirit rău, ci cu dorinţa fierbinte ca toţi copiii lui Dumnezeu să fie una în doctrină şi practică, şi aceasta spre slava lui Dumnezeu. Noi îi iubim pe toţi cei care sunt în Cristos. Dar suntem întru totul de acord cu Charles Spurgeon că:
„Cea mai bună cale de a promova unitatea este aceea de a promova adevărul. Nu ne va ajuta să fim uniţi împreună dacă ne vom trece cu vederea greşelile unii altora. Noi trebuie să ne iubim unii pe alţii în Cristos; dar nu trebuie să fim atât de uniţi încât să nu mai fim în stare să sesizăm greşelile celuilalt, şi mai ales, să nu mai fim în stare să ne sesizăm propriile greşeli. Nu, curăţiţi Casa lui Dumnezeu, şi atunci vor veni peste noi vremuri măreţe şi binecuvântate.”
Prin urmare, noi nu urmărim să punem la îndoială sinceritatea unor creştini sau să-i vorbim de rău, urmărim să-i unim pe creştini în adevărul care este în Domnul nostru. Doar aceasta este unitatea creştină adevărată.
Întrucât noi căutăm cu sinceritate să aducem unitate în Biserica lui Cristos, să ne întoarcem de la falsitate la adevărul lui Dumnezeu. Trebuie arătat modul în care se aplică „regenerarea prin decizie” în biserică, pentru a salva oamenii de la o amăgire vrednică de a fi condamnată; potrivit acesteia, dacă ei ‘s-au decis’ sau ‘au semnat un card’, vor merge în cer şi nu se mai află sub mânia lui Dumnezeu. Puritatea Evangheliei este de o importanţă extremă, pentru că ea singură este puterea lui Dumnezeu spre mântuire şi adevărata bază a unităţii creştine.
Regenerarea prin decizie şi Consilierea
Poate că unii tot nu înţeleg exact ce vrem să spunem cu acest termen – „regenerare prin decizie”. E posibil să existe oameni nefamiliarizaţi cu aceste cursuri de consiliere, ţinute atât în ţară cât şi în străinătate de multe organizaţii, şi cu numeroasele „Conferinţe pentru Câştigarea de Suflete” care au loc. La aceste întruniri, consilierii sunt învăţaţi că o consiliere plină de succes trebuie să aibă ca rezultat siguranţa absolută din partea individului că este mântuit. Consilierii sunt adesea instruiţi să asigure o persoană că este mântuită, pe motivul că s-a rugat o anumită rugăciune şi a răspuns ‘Da’ la toate întrebările adresate.
Găsim o ilustraţie a „regenerării prin decizie” atunci când un predicator popular din ziua de astăzi recomandă o procedură de consiliere. El îl îndrumă pe ‘dl Câştigător de suflete’ să pună o serie de întrebări ‘dlui Goliciune’, care este neconvertit. Dacă „dl Goliciune” răspunde cu ‘Da’ la toate întrebările, este rugat să rostească o anumită rugăciune standard şi apoi este declarat mântuit. Rezultatul acestei consilieri constă în „regenerarea” unei persoane, în cea mai mare parte prin luarea unei decizii. Această metodă de consiliere este în principal aceeaşi în toate marile cruciade evanghelice de pe întreg cuprinsul pământului. Aceste campanii sunt asemenea unor fabrici uriaşe, a căror producţie se ridică la câteva zeci de mii de „decizii” pe săptămână.
În cartea sa de actualitate Spurgeon cel uitat, dl Iain Murray arată că acelaşi tip de consiliere se practică şi în lucrarea cu tinerii:
„De exemplu, un pliant, care circulă foarte bine în evanghelizarea printre studenţi din zilele noastre, arată ‘trei paşi simpli’ pentru a deveni creştin: mai întâi, o recunoaştere personală a păcatului propriu şi în al doilea rând, credinţa personală în lucrarea de substituţie a lui Cristos. Acestea două sunt descrise în prealabil, dar ‘cel de-al treilea este decisiv, pentru că, dacă fac acest pas, devin creştin… Trebuie să vin la Cristos şi să declar participarea personală la ceea ce Cristos a făcut pentru toată lumea.’ Acest pas al treilea, decisiv pentru mine, rămâne la libera mea alegere; Cristos ‘aşteaptă răbdător până ce eu vin şi deschid uşa. Apoi intră…’ Odată ce am făcut acest lucru, mă pot privi imediat ca şi creştin. Un sfat de urmat: ‘Spune cuiva astăzi ceea ce ai făcut.'”
Există multe variante pentru acest tip de consiliere, dar toate au în comun acest element mecanic de repetare a unei rugăciuni sau de semnare a unui card, acţiune pe baza căreia individul este asigurat de mântuirea personală. Drept urmare, regenerarea a fost redusă la o procedură executată de om. Cât de diferit S-a purtat Isus Cristos cu păcătoşii. El nu le-a pus în faţă un proces de mântuire instantanee. El nu s-a adresat oamenilor folosind o vorbire stereotipă. El a abordat fiecare individ în parte, de pe o bază personală. Nu găsim scris nicăieri în Noul Testament cum că El S-ar fi purtat în acelaşi fel cu două persoane diferite. Este edificator să comparăm purtarea Lui faţă de Nicodim, în Ioan 3, cu cea faţă de femeia de la fântână, din Ioan 4. Consilierea trebuie să fie personală.
Mai sunt şi alte probleme legate de această consiliere mecanică. Dl Murray a semnalat faptul că pe baza acestei consilieri:
„Un om poate să exercite o profesie, fără ca încrederea pe care o are în propria abilitate să-i fie vreodată zdruncinată; nu i s-a spus absolut nimic despre nevoia de schimbare a naturii, care nu-i stă în putere, şi, consecutiv, dacă el însuşi nu experimentează o astfel de schimbare radicală, nu a ajuns să fie disperat. Nu i s-a spus niciodată că este esenţial acest lucru, aşa că nu vede niciun motiv pentru care să pună la îndoială veridicitatea creştinismului său. Într-adevăr, învăţătura pe care a primit-o militează puternic împotriva îndoielilor de acest gen, ce ar putea să apară. Se spune adesea că un om care a luat o decizie pentru Isus Cristos, fără ca viaţa lui să fie foarte schimbată, este un creştin „carnal”, care are nevoie să fie îndrumat în ceea ce priveşte sfinţenia, sau, dacă acelaşi individ îşi pierde treptat interesul pentru aceste lucruri noi, vina este adesea atribuită lipsei de „stăruinţă” sau lipsei de rugăciune, sau unei alte deficienţe din partea bisericii. Foarte rar este luată în considerare posibilitatea ca aceste amprente ale caracterului lumesc şi ale căderii să fie cauzate de absenţa la început a unei experienţe aducătoare de mântuire; dacă acest punct ar fi înfruntat, atunci întregul sistem de apeluri, decizii şi consiliere s-ar prăbuşi, pentru că s-ar aduce în prim plan faptul că schimbarea naturii nu stă în puterea omului şi că este nevoie de mai mult de câteva ore sau zile pentru a stabili dacă un pretins răspuns faţă de Evanghelie este veritabil sau nu. Însă, în loc să se înfrunte acest sistem, se protestează, spunând că a pune la îndoială dacă un om care ‘L-a acceptat pe Cristos’ este creştin este echivalent cu a pune la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, iar a abandona ‘apelurile’ şi metodele auxiliare înseamnă a renunţa la evanghelizare pur şi simplu.”
Statisticile realizate cu privire la consilierea „regenerării prin decizie” ar încuraja orice creştin până în momentul în care s-ar urmări evoluţia acestor aşa-numiţi convertiţi. Într-o experienţă sfâşietoare, legată de această consiliere, au fost contactaţi patruzeci de „convertiţi” şi doar unul dintre cei patruzeci s-a dovedit a fi cu adevărat creştin. O singură doamnă a fost atinsă, dar care a fost efectul asupra celor treizeci şi nouă? Unii dintre ei ar putea să creadă că destinele lor veşnice au fost hotărâte de decizia pe care au luat-o, încredere care este fatală, dacă în inimile şi vieţile lor nu s-a produs nicio schimbare. Ceilalţi poate au tras concluzia că ei au experimentat tot ce are de oferit creştinismul. Faptul că nu simt şi nu văd în ei niciuna din schimbările promise i-au dus la convingerea că creştinismul este o falsitate, iar cei care îl practică sunt fie nişte fanatici care se auto-înşală, fie nişte ipocriţi mizerabili.
Robert Dabney, unul dintre marii teologi ai secolului al XIX-lea, a făcut câteva observaţii foarte pătrunzătoare cu privire la deziluzionarea oamenilor care au fost sfătuiţi să ia o astfel de decizie; el a spus:
„Unii dintre aceşti indivizi cred că, datorită lipsei lor de experienţă, slujitorii şi prietenii creştinismului le-au jucat o farsă grosolană, împingându-i, în ceasul confuziei lor, să ocupe poziţii false, ale căror îndatoriri nu le îndeplinesc şi nu pot să le îndeplinească; i-au împins să ocupe profesii sacre, pe care ei, în mod ruşinos, au fost forţaţi să le respingă. Respectul de sine le este profund rănit şi mândria este plină de indignare datorită expunerii umilitoare. Nu-i de mirare că, din acest moment, ei privesc religia şi pe adepţii ei cu suspiciune şi mânie. Adesea, sentimentele lor nu se opresc aici. Sunt conştienţi că, la vremea lor, au privit cu mare seriozitate preocupările religioase şi deciziile luate şi, de asemenea, s-au simţit ciudat şi profund mişcaţi în lăuntrul lor. Totuşi, această experienţă amară şi umilitoare i-a învăţat că noua lor naştere din nou şi religia lor experimentală au fost cel puţin o amăgire. Cât de uşor le este să tragă concluzia că naşterea din nou a tuturor celorlalţi a fost tot o amăgire? Ei spun: „singura diferenţă dintre mine şi aceşti creştini sinceri este că aceştia încă nu au trăit decepţia prin care eu am trecut deja. Ei nu sunt cu nimic mai convinşi de sinceritatea lor şi de realitatea râvnei lor decât am fost eu odinioară. Totuşi, ştiu că atunci nu s-a produs nicio schimbare în sufletul meu; nici în sufletul lor nu cred că s-a produs vreuna.” Acesta este procesul mental dezastruos prin care au trecut mii de oameni, până ce ţara a fost împânzită de necredincioşi care au ajuns în această stare, datorită faptului că au experimentat emoţii religioase lipsite de autenticitate. Este posibil ca, în cea mai mare parte, să ţină pentru ei ostilitatea pe care o resimt, pentru că acum creştinismul este popular, dar nu sunt mai puţin rezistenţi la adevărurile cu privire la mântuirea sufletelor.”
Dabney a scris aceste cuvinte în urmă cu o sută de ani, cu mult înaintea zilelor de „evanghelizare în masă” şi a campaniilor extrem de organizate. Dacă acum o sută de ani ţara era „împânzită de necredincioşi care au ajuns în această stare datorită faptului că au experimentat emoţii religioase lipsite de autenticitate”, care este situaţia astăzi? Este o întrebare foarte importantă, adresată fiecărui creştin. Să fi condus oameni, chiar cu sinceritate, la o nădejde falsă, aceasta va fi o condamnare cumplită pentru un creştin în ziua în care va sta înaintea Dumnezeului Atotputernic.
Regenerarea prin decizie şi Chemările la altar
Cineva ar putea citi mii de pagini din istoria Bisericii creştine, fără să găsească o singură referinţă la „demodata chemare la altar”, şi aceasta înainte de secolul trecut. Cei mai mulţi creştini sunt surprinşi să afle că istoria de dinainte de Charles G. Finney (1792-1875) nu cunoaşte nimic din acest gen de „invitaţie”. Această practică de a încuraja bărbaţii şi femeile să întreprindă acest act fizic la sfârşitul unei întruniri a fost introdusă de dl Finney în cea de-a doua decadă a secolului al XIX-lea. Dr. Albert B. Dod, profesor de teologie la Seminarul din Princeton pe vremea slujirii dlui Finney, a sesizat noutatea practicii şi a arătat faptul că metoda aceasta nu are precedent în istorie. În analiza pe care a făcut-o Lecturilor despre Trezire a lui Finney, profesorul Dod a afirmat că este zadarnică cercetarea volumelor de Istorie a Bisericii pentru a găsi un singur exemplu de această practică, înainte de anii 1820. În schimb, istoria ne spune că oriunde a fost vestită Evanghelia, oamenii au fost chemaţi la Cristos; ei nu au fost chemaţi la finalul unei predici să hotărască dacă vor săvârşi sau nu un act fizic.
Apostolul Pavel, marele evanghelist, n-a auzit niciodată de chemarea la altar; totuşi, astăzi sunt unii care consideră chemarea la altar ca fiind o amprentă absolut indispensabilă a unei biserici evanghelice. De fapt, bisericile care nu o practică sunt acuzate adesea de lipsa de preocupare pentru cei pierduţi. Nici Pavel şi nici Petru nu au culminat în predica lor cu această forţare a auditoriului de a decide dacă să meargă sau nu la altar. Chemarea la altar contrazice nu doar istoria Bisericii dar şi istoria scripturală.
Cineva ar putea întreba: ‘Cum au procedat propovăduitorii Evangheliei în primii 1800 de ani când voiau să cheme oamenii la Cristos, dacă nu au folosit chemarea la altar?’ Au procedat în acelaşi fel ca şi apostolii şi ceilalţi martori ai Bisericii de la început. Mesajele lor erau pline de chemări la Cristos pentru toţi oamenii, de pretutindeni.
Desigur, toată lumea este de acord cu faptul că prima predică a Bisericii creştine nu a culminat cu o chemare la altar. În ziua de Rusalii, Petru şi-a sfârşit predica cu aceste cuvinte: „Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.” Petru s-a oprit. Apoi, această consemnare inspirată divin ne spune: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: ‘Fraţilor, ce să facem?'” (Fapte 2:36-37). Acest răspuns a fost rezultatul lucrării Duhului lui Dumnezeu şi nu al unor apeluri isteţe sau al unei presiuni psihologice. În acea zi, apostolii au fost martorii convertirii a trei mii de oameni.
C. H. Spurgeon îi invita pe oameni să vină la Cristos, nu la un altar. Ascultaţi-l cum îi invita pe oameni să vină la Isus Cristos:
„Înainte de a pleca din acest loc, rosteşte o rugăciune sinceră înaintea lui Dumnezeu spunând: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! Doamne, am nevoie de mântuire. Mântuieşte-mă! Chem Numele Tău… Doamne, sunt vinovat, merit mânia Ta. Doamne, nu mă pot mântui singur. Doamne, vreau să am o inimă nouă şi un duh regenerat, dar ce pot să fac? Doamne, nu pot să fac nimic, vino şi lucrează în mine după buna Ta plăcere!”
Tu Singur ai puterea, ştiu,
Să mântuieşti un păcătos ca mine;
La cine, încotro s-apuc
De-ar fi să mă depart de Tine?
Dar acum, din adâncul inimii chem Numele Tău. Tremurând şi totuşi crezând, mă încredinţez în întregime Ţie, Doamne. Mă încred în sângele şi dreptatea scumpului Tău Fiu… Doamne, mântuieşte-mă în această seară, de dragul lui Isus!” Mergi acasă încrezându-te din toată inima în Isus. „Aş vrea să merg în sala de cateheză”. Îndrăznesc să spun că vei merge, dar nu dorim să te împingem spre superstiţia populară. Ne e teamă că în aceste săli oamenii sunt tentaţi să capete o încredere fictivă. Foarte puţini din aşa-zişii convertiţi ai sălilor de cateheză se dovedesc a fi autentici. Mergi acum la Dumnezeul tău, chiar acolo unde te afli. Aruncă-te în braţele lui Cristos acum, înainte de a face cea mai mică mişcare!”
Astăzi este nevoie de invitaţii de genul celor făcute de Spurgeon, care să-i îndrepte pe oameni spre Cristos şi nu spre culoarul dintre scaune. Predicile lui George Whitefield erau invitaţii lungi adresate oamenilor pentru a veni la Cristos şi nu la altar. Acelaşi lucru se poate spune despre predica lui Jonathan Edwards, a reformatorilor şi a altora din trecut, care au fost binecuvântaţi cu o bogată recoltă de suflete, pentru că au folosit mijloacele scripturale pentru a chema oamenii la Cristos.
Astăzi, chemarea la altar a devenit climaxul şi punctul culminant al întregii întruniri. De obicei, se cântă mai multe strofe dintr-un imn, timp în care se fac tot felul de apeluri pentru ca cei păcătoşi să iasă la interval; păcătosului i se dă impresia clară că destinul său veşnic atârnă de această mişcare a picioarelor lui.
„Aşa cum sunt”, acest imn preţios, probabil cel mai frecvent cântat în timpul chemării la altar, a fost scris în 1836 de Charlotte Elliott:
Aşa cum sunt, fără a-Ţi cere ceva,
Doar datorită sângelui Tău vărsat pentru mine
Şi datorită rugăminţii Tale de a veni la Tine,
O Mielule, eu vin, eu vin.
Porţiunea „O Mielule, eu vin, eu vin” a fost folosită la scară largă pentru a încuraja oamenii să „vină” de-a lungul intervalelor. Dar este semnificativ faptul că dra Elliott a scris imnul pentru cei infirmi şi textul a apărut pentru prima dată într-o carte de cântări destinată celor invalizi. Pentru dra Elliott ‘a veni la Cristos’ nu însemna a ieşi în faţă, străbătând culoarul.
Deşi cei mai mulţi dintre cei care practică chemarea la altar înţeleg că venirea la Cristos nu este sinonimă cu venirea la altar, totuşi, ei dau păcătoşilor impresia că primul pas către Cristos este să vină în faţă. Intenţionat sunt foarte atent să nu afirm ceva greşit. Înţeleg sinceritatea celor care practică chemarea la altar, ea a rămas în memoria mea ca parte integrantă a serviciului divin, încă din fragedă pruncie şi până la colegiu. De fapt, am crescut în cercurile creştine fără a conştientiza faptul că creştinismul evanghelic a existat şi fără chemarea la altar. În tot acest timp, pe parcursul multor servicii, mintea mea era concentrată la Persoana glorioasă a lui Cristos şi la suferinţa Lui pe cruce, şi asta până în momentul în care vedeam că accentul serviciului de închinare se schimbă, dintr-odată, la final şi trece de la imaginea gloriei şi suferinţelor lui Cristos la ieşirea pe interval. Mulţi alţii au vorbit despre aceeaşi experienţă – chemarea la altar şi apelurile iscusite de la finalul întrunirilor, decizia de a merge în faţă sau de a nu merge şi aşteptarea nerăbdătoare pentru a vedea cât de mulţi răspund i-au îndepărtat de la a-L căuta pe Cristos şi de la închinarea în duh şi în adevăr înaintea lui Dumnezeu.
Vă amintiţi cum mulţimile L-au urmat în mod fizic pe Domnul nostru Isus, până ce Acesta a început să predice nişte adevăruri mai puţin populare? Atunci, mulţi dintre ucenicii Săi s-au întors (Ioan 6:66). De ce? Oare nu din proprie iniţiativă veniseră la Isus? Ba da, dar nu aceasta este venirea de care este nevoie pentru mântuire. Cristos a spus: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Şi din nou a spus: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu îl atrage Tatăl” (Ioan 6:44). În niciunul din aceste cazuri Isus nu vorbea de mişcarea fizică a picioarelor.
Astăzi este nevoie să li se spună oamenilor că a veni la Cristos nu înseamnă a ieşi pe culoarul dintre rândurile de scaune, ci a te arunca în braţele lui Cristos pentru viaţă sau pentru moarte. Facă Dumnezeu ca Biserica să se întoarcă la Scripturi pentru a găsi în ele metodele de câştigare a oamenilor pentru Cristos. Fie ca păcătoşii să nu fie chemaţi să vină în faţă, ci să fie chemaţi să vină la Domnul Isus Cristos.
Regenerarea prin decizie şi Predicarea
Învăţătura falsă a „regenerării prin decizie” a întinat chiar şi structura unei predici. Jack Hyles, considerat de mulţi o autoritate în domeniul predicării, dă tovarăşilor lui de slujbă următorul sfat:
„Mulţi dintre noi, în predicile noastre, facem afirmaţii de genul „Acum, în încheiere”, „În final, daţi-mi voie să spun”, „Ultimul lucru pe care vreau să-l spun…” Astfel de afirmaţii sunt uneori periculoase. Păcătosul ştie cu cinci minute înainte că vei termina, de aceea se hotărăşte şi se pregăteşte să nu răspundă la invitaţia care va urma. Însă, dacă încheierea ta este bruscă şi o persoană pierdută nu-şi dă seama că urmează să termini, te-ai strecurat în inima lui şi el nu va mai avea timp să se pregătească pentru invitaţie. Poţi ajunge la inima multor oameni folosind această metodă.”
Când cineva citeşte pentru prima dată o astfel de învăţătură, ar putea crede sau cel puţin ar putea spera că l-a înţeles greşit pe dl Hyles. Însă o a doua, a treia şi a patra citire confirmă de fapt învăţătura dlui Hyles, potrivit căreia oamenii pot fi convertiţi la Cristos printr-o metodă dibace pe care o foloseşte un slujitor în predica sa, iar destinul veşnic al unei persoane poate fi determinat de impulsul unui moment de neatenţie. Ideea că mântuirea unui om ar putea depinde de „strecurarea în inima lui” şi de consimţământul său, la care nu ia parte voinţa sa, se opune clar la ceea ce învaţă Scriptura cu privire la primirea lui Cristos. În realitate, genul de predică pe care el încearcă să le-o strecoare păcătoşilor rezultă, în cea mai mare parte, din aducerea oamenilor la o religie şi nu la Cristos. Poate o predică să aibă un rezultat mai cumplit decât acela că aduce oameni la un lucru şi nu la Domnul nostru Isus Cristos?
Predicarea adevărată nu constă într-o metodă isteaţă a unui om, ci în arătarea Duhului lui Dumnezeu pe măsură ce adevărul lui Dumnezeu este vestit. N-am să uit niciodată ce a spus Dr. David Martyn Lloyd-Jones când a ilustrat adevărata predicare, amintind de George Whitefield care predica în biserica lui Jonathan Edwards:
„Se afla acolo acest geniu, Jonathan Edwards, ce-l asculta pe Whitefield, care nu era de aceeaşi talie cu el în ceea ce priveşte genialitatea şi abilitatea şi aşa mai departe. Dar pe măsură ce îl asculta pe Whitefield, faţa lui, spune Whitefield, strălucea. Faţa lui Edwards strălucea şi lacrimile îi şiroiau pe faţă. Edwards a recunoscut această notă autentică, plină de autoritate – această predicare. Whitefield se afla în Duhul, Edwards se afla în Duhul, şi cei doi erau înmănunchiaţi. Întreaga congregaţie şi predicatorul erau una în mâna lui Dumnezeu. Aceasta este predicarea. Dumnezeu să ne facă în stare să o practicăm şi s-o experimentăm.”
Predicarea de care vorbeşte Dr. Lloyd-Jones şi de care vorbeşte şi Noul Testament este departe de şmecheria la care se recurge în multe predici moderne. Predicarea potrivit Bibliei afirmă că oamenii nu sunt născuţi din nou din voia cărnii, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu (Ioan 1:13).
„Regenerarea prin decizie” nu aduce oameni la Cristos într-o măsură mai mare decât regenerarea prin botez. Este adevărat că unii sunt convertiţi în urma unei astfel de predici, dar aceasta se întâmplă în ciuda metodelor folosite şi nu datorită lor. Biblia este clară atunci când afirmă că oamenii pot fi născuţi din nou numai prin Duhul lui Dumnezeu. Pocăinţa adevărată şi credinţa mântuitoare vin ca rezultat al naşterii din nou şi ele nu sunt niciodată cauza unei mari schimbări. Pocăinţa şi credinţa sunt fapte ale omului regenerat şi nu ale omului mort în păcate (Efes. 2:1, 5). Însă Dumnezeu nu acţionează în locul nostru, nu crede în locul nostru şi cu siguranţă nu Se poate pocăi în locul nostru – El nu are niciun păcat pentru care să Se pocăiască. Noi singuri, într-un mod personal, cu bună ştiinţă şi benevol trebuie să ne încredem în Cristos pentru mântuire. Nu spunem că predicatorii nu ar trebui să îndemne stăruitor, din contră, ei trebuie să cheme insistent oamenii la pocăinţă şi la credinţă. Orice predică ce relatează faptele Evangheliei fără a chema oamenii la pocăinţă şi la credinţa în Cristos, aşa cum ar face-o Mântuitorul plin de milă şi de putere al păcătoşilor, nu este o predică după Scriptură.
Apostolii învăţau că Dumnezeu îi mântuieşte pe cei aleşi ai Săi prin nebunia propovăduirii. Toate metodele noi, născocite de om, nu fac decât să se depărteze de mijloacele rânduite de Dumnezeu pentru convertirea păcătosului. Biserica trebuie să părăsească invenţiile sale carnale şi să fie din nou călăuzită de învăţătura Scripturii, dacă vrea ca Dumnezeu să-i binecuvinteze eforturile şi să-i înmulţească recolta. Semnificaţia scripturală a cuvântului „evanghelizare” este aceea de „a-L predica pe Cristos cel răstignit care pentru Iudei este o pricină de poticnire şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:23-24).
Regenerarea prin decizie şi Teologia
Fie că este general recunoscut sau nu, există întotdeauna anumite implicaţii doctrinale care subliniază metodele folosite în evanghelizare. Aşadar, care este genul de învăţătură care a permis Bisericii să se depărteze de creştinismul istoric şi să urmeze aceste noi procedee?
Noua naştere, potrivit Domnului nostru Isus, este o lucrare suverană a Duhului lui Dumnezeu în inima omului (Ioan 3:8). Totuşi, în contradicţie cu învăţătura lui Cristos, unul dintre strămoşii acestui soi nou de evanghelizare afirmă că „religia este lucrarea omului.” Aceasta este o afirmaţie şocantă, mai ales că se află pe prima pagină din Lecturi despre Trezirile din religie, cea mai influentă scriere a lui Charles G. Finney. Marea diferenţă teologică dintre evanghelizarea modernă şi evanghelizarea biblică ţine de această întrebare fundamentală – dacă religia adevărată este lucrarea lui Dumnezeu sau a omului. În cel mai bun caz, doctrina „regenerării prin decizie” atribuie meritele naşterii din nou în parte omului şi în parte lui Dumnezeu.
J. H. Merle d’Aubigne (1794-1872), în cartea sa Istoria Reformei din Anglia, afirmă următoarele:
„A crede în puterea omului pentru lucrarea de regenerare este marea erezie a Romei, şi din această erezie se trag ruinele Bisericii. Convertirea este rezultatul harului lui Dumnezeu, iar sistemul care o pune pe seama atât a omului cât şi a lui Dumnezeu este mai rău decât pelagianismul.”
Unul dintre cei mai mari teologi americani, Charles Hodge (1797-1878), arată şi el pericolul acestei învăţături:
„Nu a fost ticluită nicio altă doctrină mai distrugătoare de suflete decât aceasta, că păcătoşii se pot regenera singuri, se pot pocăi şi pot să creadă când vor ei… Întrucât este un adevăr arătat atât de Scriptură cât şi de experienţă – că omul nereînnoit nu poate face nimic pentru a-şi asigura mântuirea – este esenţial ca el să fie adus la convingerea practică a acestui adevăr. Odată ce este convins, şi nu mai înainte, el caută ajutorul la singura sursă unde îl poate găsi.”
În ambele afirmaţii de mai sus, accentul cade pe neputinţa omului de a se naşte din nou şi pe necesitatea ca Dumnezeu să creeze viaţă. În special aceste două aspecte sunt cele în care doctrina „regenerării prin decizie” deviază de la doctrina biblică a regenerării. Aceasta ne aduce la problema fundamentală care se pune în cazul „regenerării prin decizie”: Care este starea spirituală a omului?
Poate cineva să se nască din nou dacă răspunde „da” la un anumit set de întrebări? Poate cineva să se nască de „sus” mergând în faţa întregului auditoriu? Poate cineva să devină un creştin adevărat atunci când răspunde la invitaţie datorită faptului că a fost luat prin surprindere? Răspunsul pe care îl dai la aceste întrebări este determinat de viziunea pe care o ai cu privire la starea spirituală a omului. Ce este starea spirituală a omului?
Marele şi bătrânul teolog scoţian Thomas Boston (1676-1732) a ilustrat într-un mod foarte grăitor starea spirituală a omului, comparând o persoană neconvertită cu un om într-o groapă. Acesta poate ieşi din groapă pe una din două căi: ar putea escalada cu mare efort şi dificultate pereţii gropii până la suprafaţă, aceasta este calea prin fapte; sau, ar putea prinde frânghia harului lăsată în jos de către Cristos şi astfel să fie tras afară din starea mizeră în care se află. Da, ar putea să se hotărască să se caţere singur pe frânghia Evangheliei, „dar, vai! Omul neconvertit este mort în groapă şi nu se poate ajuta pe niciuna din aceste căi.”
Omul este mort, din punct de vedere spiritual, în fărădelegi şi păcate şi nu poate să placă lui Dumnezeu (Efes. 2:1; Rom. 8:8). Însuşi Mântuitorul nostru a zugrăvit starea omului ca fiind una de o mare neajutorare: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu îl atrage Tatăl”; „nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” (Ioan 6:44, 65).
Această stare de moarte şi robie faţă de păcat nu poate fi schimbată prin luarea unei decizii sau prin faptul că mergi în faţă de-a lungul unui culoar. Un om nu se poate face singur creştin. Doar Duhul lui Dumnezeu poate crea un om nou în Cristos. În harul Lui, Dumnezeu dă oamenilor inimi noi. Doar atunci ei se pot pocăi de bunăvoie şi pot crede în Domnul Isus Cristos. Însuşi Dumnezeu a afirmat aceasta spunând: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele…” (Ezec. 36:26, 27). Isus Cristos a mai spus un lucru clar: „după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.” (Ioan 5:21).
Măreţia puterii lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor poate fi văzută doar în contrast cu starea disperată în care se află omul. Ce doctrină glorioasă este naşterea cea nouă pentru un păcătos neajutorat! Fie ca Biserica să se întoarcă la doctrina biblică, pentru ca să evanghelizeze din nou spre slava lui Dumnezeu!
Ce trebuie să facem noi?
Nu este vremea de a rămâne tăcuţi, ci de a vorbi. Am păstrat tăcerea prea mult timp, crezând că, dacă ne-am opune acestor practici nebiblice, am împiedica lucrarea bună a evanghelizării, crezând că în multitudinea de „decizii” sunt şi convertiri autentice. Dar cu fiecare săptămână care se scurge ,mii de oameni sunt îndrumaţi către o nădejde falsă! Oamenilor li se spune să străbată culoarul pentru a ajunge în faţă, în loc să fie direcţionaţi doar către Cristos. Chemarea înaltă la a predica a degenerat într-o serie de escrocherii şi şmecherii. Aceste practici false au luat naştere ca urmare a pervertirii doctrinei biblice. În mijlocul acestui întuneric, să ne rugăm ca Dumnezeu să găsească de bine a trezi din nou Biserica Sa. Această trezire nu poate veni decât prin Cristos. Oamenii trebuie să se întoarcă din nou la îndrumările Lui pentru a şti să sfătuiască, la invitaţiile Lui fără plată pentru cei păcătoşi şi la predicarea Evangheliei Sale. Numai atunci truda noastră va aduce slavă lui Dumnezeu; şi cu voia lui Dumnezeu, mulţi păcătoşi vor fi convertiţi spre slava Sa.
Tradus de Estera Sandau
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)