LEGĂTURA DINTRE VECHIUL SI NOUL TESTAMENT

 Sunt aproximativ 400 de ani între zilele lui Neemia si Maleahi si nasterea lui Isus Hristos în Betleem. Aici se deschide o prăpastie de liniste, după cum ne arată Biblia. Cu toate acestea, transpare că această perioadă, a fost una tulburătoare, plină de evenimente importante. O înţelegere sumară a ei este cel puţin esenţială în aprecierea Noului Testament. Istoria lumii a făcut salturi rapide în acest interval. Condiţiile interne din Iuda au experimentat o transformare radicală. O cultură nouă, instituţii si organizaţii diferite s-au ivit în această perioadă siau apărut apoi în Noul Testament.

 La încheierea Vechiului Testament Imperiul Medo-Persan devenea o putere dominantă. De asemenea, Egiptul era o putere care astepta să fie recunoscută în lumea politică. În intervalul dintre cele două testamente, ambele au dispărut din scenă ca naţiuni remarcabile. Puterea lumii s-a mutat din est în vest, din orient în occident, din Asia în Europa si din Medo-Persia în Grecia. Când se deschide Noul Testament, o nouă putere, Roma, este noul conducător mondial. Luarea în consideraţie a unor importante, dar aproximative, date istorice, ne va da o succesiune rapidă a evenimentelor importante care marchează tranziţia.

 480 Î.C. Xerxes, persanul, iese victorios împotriva grecilor la Termopile, dar a fost înfrânt în bătălia de la Salamis. Aceasta a fost ultima încercare a estului de a domina lumea.

 333 Î.C. Alexandru cel Mare conduce forţele armate unite ale Greciei la victorie împotriva persanilor la Issus.

 332 Î.C. Alexandru cel Mare vizitează Ierusalimul. I s-a arătat profeţia lui Daniel în care se vorbeste despre el; de aceea a cruţat Ierusalimul.

 323 Î.C. Alexandru moare, iar imperiul său din est si vest a fost împărţit între cei patru generali ai săi.

 320 Î.C. Iudea este anexată Egiptului de către Ptolemeu Soter.

 312 Î.C. Selucius fondează Împărăia selucizilor. Iudea devine teren de bătaie între Egipt si Siria, ca stat tampon.

 203 Î.C. Antioch cel Mare cucereste Ierusalimul si spurcă Templul. El este menţionat în cartea Daniel ca fiind cornul cel mic (Daniel 8:9). A fost numit si Nero al istoriei evreiesti.

 166 Î.C. Preotul Iudeii, Matatia stârneste o revoltă împotriva Siriei. Acesta este începutul perioadei macabeilor. Evreii nu au suferit niciodată mai mult decât în această perioadă si nu s-au comportat mai eroic decât în acest interval. Iuda macabeul, supranumit ciocanul, a fost cel care a organizat revolta.

 63 Î.C. Pompei, romanul, cucereste Ierusalimul, iar poporul intră sub legile unei noi puteri mondiale, care se găseste în acelasi loc în timpul nasterii lui Isus.

 40 Î.C. Senatul roman îl numeste rege în Iudea pe Irod.

 37 Î.C. Irod ia Ierusalimul si-l măcelăreste pe Antigon, ultimul rege preot macabean.

 31 Î.C. Cezar Augustus devine împăratul Romei.

 19 Î.C. Începe construirea templului lui Irod.

 4 Î.C. Anno Domini – în anul Domnului, s-a născut Isus în Betleem.

 Experienţele naţiunii iudaice din perioada inter-testamentală i-au afectat viaţa internă. De fapt, a avut loc o schimbare radicală. Ei s-au întors de la idolatrie, după captivitatea babiloniană, la o luptă frenetică pentru o sfinţenie legală. Legea a devenit un idol pentru ei. În locul limbii clasice ebraice, în limbajul de fiecare zi si-a făcut loc aramaica, dar ebraica a fost reţinută pentru sinagogi. Sinagoga, care se pare că si-a intrat în drepturi după captivitate, a devenit centrul vieţii lor în Iudea dar si peste tot unde au mers în lume. Multe partide au apărut. Si în Iudea erau câteva proeminente:

 1. Fariseii – fariseii s-au ridicat pentru a apăra stilul de viaţă evreiesc împotriva influenţelor străine. Ei erau legalisti stricţi, credeau în Vechiul Testament si erau naţionalisti în politică.

 2. Saducheii – saducheii erau dintre cei bogaţi; gânditori sociali, care doreau să scape de tradiţie. Ei respingeau supranaturalul si se aflau în conflict cu fariseii care acceptau supranaturalul.

Saducheii erau înrudiţi îndeaproape cu epicurienii greci.

 3. Cărturarii – cărturarii erau un grup de copiatori profesionisti ai Legii care provin din zilele lui Ezra. Ei au devenit despicători ai firului în patru care se preocupau mai mult de litera legii decât de spiritul legii.

 4. Irodianii – irodianii erau un partid din zilele lui Isus, care a apărut ca un grup de oportunisti politici, care a încercat să-l menţină pe Irod pe tron.

 5. Esenienii : Al patrulea grup, cel al esenienilor, nefiind niciodată menţionat în Noul Testament, a rămas cel mai obscur şi necunoscut dintre toate, încât ne face să credem că era o grupare nesemnificativă de persoane şi că, mai ales, avea importanţă scăzută în panorama religioasă şi politică din epoca aceea. ( vezi descoperirile de la marea Moartă).

 6 . Poporul de rând și săracii.  Ei erau cei care sufereau cel mai mult din partea romanilor, a Saducheilor, din cauza poverilor spirituale puse de farisei pe ei, de ziloți care te puteau omorî, foamete, etc.

 A fost o mare activitate literară în timpul acestei perioade în ciuda faptului că nu a existat revelaţia lui Dumnezeu. Vechiul Testament a fost tradus în greacă în Alexandria în Egipt în perioada anilor 285-247 î.c. A fost făcută de câte sase membri din cele 12 triburi; de aici încolo numele acestei traduceri a fost Septuaginta, adică saptezeci.

 Cărţile apocrife din Vechiul Testament au fost scrise în această eră. Acestea sunt 14 cărţi fără inspiraţie divină. Iată-le după cum urmează: 1 si 2 Esdras, Tobit, Iudita, 2 Estera, Înţelepciunea lui Solomon, Eclesiastul, Baruh, Cântecul celor trei copii sfinţi, Istoria Suzanei, Bel si dragonul, Rugăciunea lui Manase, si 1 si 2 Macabei. Sunt două cărţi care sunt clasificate ca fiind Pseudepigrapha , pentru că ele poartă numele a două personaje din Vechiul Testament, dar nu există nici o dovadă că acestia doi sunt autorii. Aceste două cărţi sunt: Psaltirea lui Solomon si Cartea lui Enoh.

 Cu toate că această perioadă este marcată de tăcerea lui Dumnezeu, este fără îndoială evident că Dumnezeu pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul evreu, civilizaţia greacă, Imperiul roman si mulţimea clarvăzătorilor orientului, toţi erau pregătiţi pentru venirea unui Mântuitor, în asa fel încât aceste evenimente au întregit scena pe care Pavel a descris-o ca fiind împlinirea timpurilor.

„Ii voi scoate din toate abaterile cu care au pacatuit si-i voi curati; ei vor fi poporul Meu si Eu voi fi Dumnezeul lor” (Ezec. 37:23).

„Fratilor, pentru ca sa nu va socotiti singuri intelepti, nu vreau sa nu stiti taina aceasta: o parte din Israel a cazut intr-o impietrire, care va tinea pana va intra numarul deplin al Neamurilor. Si atunci tot Israelul va fi mantuit, dupa cum este scris: „Izbavitorul va veni din Sion si va indeparta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi lagamantul, pe care-l voi face cu ei, cand le voi sterge pacatele.
In ce priveste Evanghelia, ei sunt vrajmasi, si aceasta este spre binele vostru, dar in ce priveste alegerea, sunt iubiti, din pricina parintilor lor. Caci lui Dumnezeu nu-i pare rau de darurile si de chemarea facuta” (Rom. 11:25-29).

Ca o concluzie a tuturor celor opt legaminte enumerate mai sus, putem spune ca suveranitatea si puterea lui Dumnezeu le garanteaza pe cele neconditionate, iar ca in cele conditionate, falimentul si neputinta umana ies imediat si definitiv in evidenta. Tot ceea ce a promis Dumnezeu insa, in infinita Lui intelepciune si bunatate, se va implini cu certitudine in planul Sau desavarsit si vesnic:

„Fiindca Dumnezeu a inchis pe toti oamenii in neascultare, ca sa aiba indurare de toti. O, adancul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cat de nepatrunse sunt judecatile Lui si cat de neintelese sunt caile Lui! Si in adevar, „cine a cunoscut gandul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine i-a dat ceva intai, ca sa aiba de primit inapoi?” Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile. A Lui sa fie slava in veci! Amin!” (Rom. 11:32-36).

ROBOAM