Fundamentul pentru o relaţie de pasiune este o inimă curată. Păcatul omoară intimitatea.
(Isaia 1:13-15, Isaia 59:1-2, Ieremia 7:16, Ieremia 14:10-12, Psalmul 5:4-6, Psalmul 15, Psalmul 66:18, Proverbe 11:20, Proverbe 12:22, Proverbe 15:29, Proverbe 28:9, Matei 5:8, Ioan 14:21, 23, Evrei 12:14)
Prin urmare, probabil că cel mai mare obstacol pentru o relaţie intimă şi vibrantă cu Isus Cristos este falimentul sau refuzul să te pocăieşti.
Citeşte Apocalipsa 3:14-22.
De ce îi cheamă Isus pe laodiceni la pocăinţă? Care a fost eşecul lor? Problema este dublă:
Ei eraucăldicei (v. 16)
Care este sensul pentru fierbinte şi rece?
(a) Unii spun „fierbinte” = creştin activ/plin de zel spiritual şi „rece” = păgân apatic. Însă, dacă este aşa, Isus ar fi spus că El preferă un păgân faţă de un credincios cu jumătate de inimă.
(b) Imaginea este cea a apei: „fierbinte” = o referire la izvoarele termale din oraşul Ierapolis, la şase mile nord de Laodicea; „rece” = o referire la apele reci şi proaspete din Colose. Aşadar, Isus spune: „Aş dori ca voi să fi fost una sau cealaltă. Mi-aş dori ca voi să fi fost fie ca apele termale din Ierapolis care aduc vindecare celor bolnavi sau ca apele reci, înviorătoare, din Colose, care îi revigorează pe cei istoviţi. Dar voi nu sunteţi nici una, nici alta. În schimb, sunteţi căldicei, voi sunteţi călduţi (fără tragere de inimă) şi de niciun folos pentru nimeni.
Mai rău decât atât, ei credeau că erau în condiţie grozavă! Se considerau cei mai binecuvântaţi şi maturi dintre creştini. Aceasta ne aduce la cea de-a doua problemă a lor.
Ei eraumândri şi prezumţioşi (v. 17)
Laodicea: un oraş cunoscut pentru bogaţia lui incredibilă, pentru pânzele din in şi industria lâni, şi pentru şcoala medicală (în special producţia lor de unguent pentru ochi, o alifie făcută din praful găsit în Frigia).
Aşadar, Isus îi spune unei biserici mândre de bogăţia ei: „Eşti săracă” Vino la Mine după aur!” Isus îi spune unei biserici mândre de industria ei textilă: „Eşti goală! Vino la Mine după hainele neprihănirii ca să-ţi acoperi ruşinea.” Şi îi mai spune unei biserici mândre de oftalmologia ei: „Vino la Mine după doctorie pentru ochi, astfel încât ochii inimii tale să vadă cu adevărat.”
Ce le spune Isus unor asemenea oameni (ce ne spune El nouă)? Trei lucruri: (1) „Te iubesc!” (v. 19a); (2) „Pentru că te iubesc, nu-ţi pot permite să persişti în păcatul tău. De aceea, pocăieşte-te!”; (3) „Dacă nu te pocăieşti, te voi disciplina.”
„Aici este vestea bună care-i întâmpină pe cerşetorii orbi şi goi! Ei sunt săraci, însă Cristos are aur. Sunt goi, dar Cristos are haine. Sunt orbi, însă Cristos are doctorie pentru ochi. Fie ca ei să nu se mai încreadă în băncile lor, în praful lor de ochi frigian şi fabricile lor de haine. Fie ca ei să vină la El! El îi poate îmbogăţi, le poate acoperi cu haine goliciunea şi le poate vindeca orbirea. El poate deschide ochii lor ca să perceapă o lume spirituală la care n-au visat niciodată. El poate acoperi păcatul lor şi să-i facă în stare să ia parte la moştenirea sfinţilor în lumină. El îi poate îmbogăţi cu viaţă şi viaţă din abundenţă.” (J. Stott)
Ce este pocăinţa?
Recunoaştere
Adică o recunoaştere a sfidării lui Dumnezeu prin practicarea a ceea ce dispreţuieşte El şi dispreţuirea a ceea ce adoră El. Pocăinţa presupune mărturisirea din inimă:
„Am păcătuit.” „Lucrul ăsta este greşit.” „Dumnezeu este întristat.”
Există o diferenţă între recunoaştere este raţionalizare.
„Pocăinţa adevărată începe doar atunci când cineva iese din ceea ce Biblia vede ca autoînşelare (compară Iacov 1:22, 26; 1Ioan 1.8) ceea ce consilierii moderni numesc negare, şi intră în ceea ce Biblia numeşte convingere de păcat (cf. Ioan 16:8-9)” (J.I. Packer, Rediscovering Holiness, 123-124).
Amintiţi-vă:
„Mărturisirea singură nu este pocăinţă. Mărturisirea mişcă buzele; pocăinţa mişcă inima. Numirea unui act ca fiind rău înaintea lui Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu părăsirea lui. Prin mărturisirea voastră puteţi fi sinceri şi emoţionali, dar nu este suficient până nu exprimă o schimbare adevărată a inimii. Sunt acei oameni care mărturisesc doar pentru a ieşi în evidenţă, a căror aşa-zisă pocăinţă este teatrală dar nu reală” (Jim Elliff).
Remuşcare
Pocăinţa nu este niciodată o plăcere. Pocăinţa atrage mereu după sine durere. Necesită zdrobire a inimii (Ps. 51:17; Is. 57:15). Însă amintiţi-vă: pocăinţa este mai mult decât sentiment. Emoţia poate fi trecătoare, pe când pocăinţa adevărată aduce roade.
Diferenţa dintre „căinţă (nesinceră)” şi „pocăinţă”. Prima este regretul pentru păcat determinat de teamă: „Oh, am fost prins. Ce mi se va întâmpla?” Cea din urmă este regretul pentru ofensa împotriva dragostei lui Dumnezeu; suferinţa pentru mâhnirea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, este posibil să te „pocăieşti” mai degrabă din teama de represalii decât dintr-o ură a păcatului.
Această distincţie este descrisă în 2Cor. 7:6-11
Datorită influenţei insidioase a unui grup de învăţători falşi, care subminau autoritatea apostolică a lui Pavel în Corint, precum şi din alte motive, apostolul a fost constrâns să scrie bisericii din acel oraş ceea ce numeşte el oepistolă plină de întristare. Pavel a regretat iniţial că le aduce întristare prin această epistolă, dar mai târziu s-a bucurat când a văzut roada pe care epistola a produs-o în vieţile lor. Pavel vorbeşte de întristarea după voia lui Dumnezeu în v. 9 şi de pocăinţa după voia lui Dumnezeu pe care o produce în v. 10.
Întristarea după voia lui Dumnezeu (v. 9) – întristarea care este plăcută minţii şi voii lui Dumnezeu; întristarea determinată de recunoaşterea faptului că păcatul cuiva L-a ofensat pe Dumnezeu. Întristarea lumească (v. 10) se naşte din autocompătimire şi mânie pentru faptul că a fost expus. Testul care le distinge pe cele două este simplu: Duce întristarea ta la pocăinţă?
Pocăinţa după voia lui Dumnezeu (v. 10-11) – observaţi roada ei:
Frământare sau ardoare, devotament (de a face ce este drept);
Cuvinte de dezvinovăţire sau apărare (a lor înşişi, nu negarea faptului că făcuseră răul [cf. v. 9-10], ci însufleţirea de o preocupare pentru reputaţia lor, ca nu cumva să aducă ruşine lui Cristos şi Evangheliei);
Mânie sau indignare (faţă de ei înşişi, pentru că au îngăduit situaţiei să se dezvolte în aşa manieră);
Frică sau teamă (de Dumnezeu şi de Pavel [1Cor. 4.21]);
Dorinţă aprinsă (ca în v. 7, de a fi reuniţi);
Râvnă (pentru Pavel; compară v. 7);
Pedeapsă sau dorinţă de dreptate (dorinţa lor de a vedea că dreptatea este înfăptuită prin punerea sub disciplină a persoanei (lor) vinovate).
Afirmaţia lui Pavel că asemenea pocăinţă este spre mântuire (v. 10) indică faptul că „natura răspunsului lor la scrisoarea lui Pavel era în sine un indiciu clar că ei erau, aşa cum au declarat a fi, creştini adevăraţi şi nu făţarnici (adică pretendenţi ipocriţi)” (Hughes, 272).
Remuşcarea, regretul, întristarea şi durerea provocate de păcat doar vor spori şi se vor intensifica cu cât noi suntem creştini de mai mult timp. Maturitatea în credinţă nu duce la mai puţină întristare pentru păcat, ci la mai multă. Durerea nu se diminuează, se adânceşte. Packer spune:
„Este de fapt o lege a vieţii spirituale ca, pe măsură ce înaintezi, să devii mai conştient de distanţa care trebuie să fie încă parcursă. Dorinţa ta sporită după Dumnezeu te face din ce în ce mai conştient, nu atât de mult de locul unde te afli în relaţia ta cu El, cât de locul unde nu eşti încă în această relaţie.”
Rugăminte
Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertare şi putere. În Psalmul 51:7-9 = rugămintea lui pentru iertare, v. 10-12 = rugămintea lui pentru tărie.
Repudiere
Trebuie să respingem toate păcatele în cauză şi să luăm măsuri active şi practice pentru a evita orice ar putea provoca împiedicarea (compară Fapte 19:18-19); adică, trebuie să existe o hotărâre fermă de întoarcere şi îndepărtare de la orice aluzie sau urmă de păcat (Ps. 139:23).
Pavel scrie: „Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele” (Rom. 13:14). Dacă, în aşa-zisa noastră „pocăinţă”, nu abandonăm mediul în care a apărut mai întâi păcatul nostru şi, în care, după toate probabilităţile, va continua să se dezvolte, pocăinţa noastră este suspectă sau îndoielnică.
Reformă
Trebuie să existe o hotărâre publică de a urmări curăţia, de a face ce este plăcut lui Dumnezeu (1Tes. 1:9).
Î: „Şi dacă refuzăm să ne pocăim?” (a) Distanţă continuă faţă de Dumnezeu (v. 20; Isus rămâne în afară). (b) Disciplină dureroasă (v. 19).
Î: „Şi dacă alegem să ne pocăim?” (a) Reconciliere (împăcare): 1) cu Dumnezeu (v. 20); 2) cu cei faţă de care am fost înstrăinaţi. (b) Răsplată (v. 21). (c) Bucurie.
Tradus de Lacrisa Novac
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu