POPOARELE BIBLIEI

Popoarele Bibliei

Egiptenii

Istoria Egiptului a început cam prin anul 3.000 î.Cr., cu cel puţin o sută de ani înainte de vremea lui Avraam. De-a lungul istoriei popoarelor din Orientul Mijlociu, Egiptul şi Babilonul au fost cele două mari centre de putere militară şi politică.

În perioada formării lor ca popor, evreii au petrecut 430 de ani în Egipt, majoritatea dintre ei într-o cruntă robie (Exod 12:40). Dumnezeu i-a izbăvit în mod miraculos din această suferinţă prin lucrarea încredinţată lui Moise.

Din înşiruirile de neamuri consemnate în cartea Genezei aflăm că Egiptul a fost fondat de Miţraim, unul dintre fiii lui Ham (Gen. 10:6, 13, 14). Vechiul Testament chiar numeşte Egiptul în mod simbolic: Miţraim (1 Cron. 1:8, 11).

La puţin timp după sosirea în Canaan (circa 2.000 î.Cr.), Avraam s-a pogorît în Egipt ca să scape de foamete (Gen. 12:10). Tot în Egipt avea să ajungă şi Iosif, după ce a fost vîndut de fraţii lui (Gen. 37:12-36). Tînărul evreu a ajuns apoi să fie înălţat la mari demnităţi (Gen. 41:37-46). El şi-a invitat familia să se strămute în Egipt. După o perioadă de libertate şi prosperitate, evreii s-au înmulţit, transformîndu-se dintr-o familie, într-un popor foarte numeros. Cînd o altă dinastie a aşezat pe tronul Egiptului un alt Faraon, evreii au fost transformaţi într-un popor de sclavi şi supuşi la munci grele (Exod 1:6-14).

După ieşirea evreilor din Egipt, puternicul Imperiu Egiptean s-a prăbuşit şi ţara a devenit o putere politică şi militară de mîna a doua.

Pe vremea lui David şi Solomon (circa 1.000 î.Cr.), în providenţa divină, slăbiciunea Egiptului le-a înlesnit evreilor să devină o naţiune puternică, cu influenţă asupra întregii lumi civilizate de atunci.

Cu Egiptul ne mai întîlnim şi în profeţiile lui Isaia. Marele profet i-a condamnat pe evreii din Iuda care, în loc să se întoarcă cu pocăinţă la Dumnezeu şi să aştepte izbăvirea de la El, se grăbeau să încheie alianţe politice cu Egiptul pentru a scăpa de ameninţarea invaziei Asiriene: „Dar, ocrotirea lui Faraon vă va da de ruşine şi adăpostul sub umbra Egiptului vă va face de ocară.”

Egiptenii au fost un popor politeist cu numeroşi zei. Mulţi dintre ei erau personificări ale forţelor naturii (soarele, Nilul, pămîntul, luna, oştirea cerului, etc). Plăgile trimise de Dumnezeu asupra Egiptului au fost îndreptate cîte una împotriva fiecărei zeităţi a ţării.

Din punct de vedere simbolic-spiritual, Egiptul reprezintă imperiul răului şi firea pămîntească. Încrederea lui în suficienţa apelor Nilului pentru prosperitate l-a făcut un simbol pentru firea pămîntească, care nu vrea să depindă de Dumnezeu.

Printre tainele Bibliei este şi viitoarea izbăvire a Egiptului din robia stricăciunii şi aşezarea lui în prerogativele binecuvîntărilor Dumnezeieşti (Isaia 19:18-25).

Faraonul Egiptului

 „Faraon” a fost denumirea pentru conducătorul suprem al Egiptului. Termenul înseamnă „casă mare” şi a fost folosit iniţial pentru a desemna locuinţa sau palatul regal. Cu timpul, acest termen a ajuns să fie folosit cu semnificaţia de: „alteţa sa” sau „majestatea sa”.

În mistica egipteană, Faraon era Zeu şi el deţinea cheia comunicării cu dumnezeii cosmici ai universului. Cuvîntul lui avea putere de lege. Întreaga ţară era proprietatea Sa.

Cînd murea un Faraon, el trecea în lumea de dincolo ca un fel de stăpîn al celor de dincolo. Egiptenii îşi dădeau o mare silinţă să îmbălsămeze cadavrul Faraonilor şi să-l orneze cu toate bogăţiile care să-i ateste „rangul în viaţa eternă”. Celebrele piramide ale Egiptului şi sarcofagurile de aur şi nestemate ne-au rămas ca dovezi ale acestor strădanii. Nu este de mirare că tot felul de hoţi de morminte au căutat mereu să descopere locul de îngropare al Faraonilor.

La cîrma Egiptului s-au succedat un total de treizeci de dinastii. Biblia nu-i pomeneşte de obicei pe faraoni pe nume. Din cercetările arheologice îi putem totuşi identifica pe unii. Iată cîteva împrejurări în care Scriptura îi aminteşte pe Faraonii Egiptului.

Cînd Avraam şi Sara au ajuns în Egipt, ei au fost chemaţi la „casa lui Faraon” (Gen. 12:14-20).

Solomon s-a căsătorit cu fata lui Faraon şi şi-a cîştigat Egiptul ca aliat de nădejde (1 Regi 3:1). Acest Faraon a cucerit mai tîrziu Ghezerul de la canaaniţi şi l-a dăruit ca zestre fetei lui, nevasta lui Solomon (1 Regi 9:16). Împăratul Ieroboam a căutat refugiu la curtea Faraonului Şişac (1 Regi 11:40).

Cel mai renumit Faraon din Biblie este însă acela căruia i-a cerut Moise să lase poporul Domnului să părăsească Egiptul. Egiptologii oscilează încă asupra identităţii acestui Faraon. Unii spun că ar fi vorba de Amenotep II (1.450-1.423 î.Cr.), alţii cred că este vorba de Ramses II (1.301-1.234 î.Cr.). Acest suveran al Egiptului s-a încumetat să se împotrivească planurilor lui Dumnezeu. Urmarea semeţiei lui a fost o serie de zece „plăgi” trimise de Dumnezeu asupra ţării. Faraon nu s-a lăsat înduplecat decît atunci cînd îngerul morţii a ucis pe toţi întîii născuţi de parte bărbătească din ţară, în numărul lor fiind şi fiul lui Faraon (Exod 12:29-33).

În ultima parte a vieţii sale, profetul Ieremia a fost tîrît de poporul evreu neascultător în Egipt. Acolo, el a profeţit că Faraonul Hofra va avea soarta tuturor celorlalţi împăraţi care nu s-au supus de bună voie înaintea împăratului Babilonului. Mesajul profetului a sunat ca un cîntec de jale la adresa poporului ales, aflat într-unul dintre cele mai întunecate ceasuri ale istoriei sale (Ier. 44:30).

Canaaniţii

 Cercetările arheologice îi plasează pe canaaniţi ca locuitori pe teritoriul Israelului de astăzi cu cel puţin şase sute de ani înaintea expediţiilor militare ale lui Iosua.

Prin comparaţie cu Egiptul, canaaniţii erau un popor subdezvoltat. Totuşi, civilizaţia lor a reuşit să producă un sistem de construcţii fortificate cu ziduri înalte şi masive. Din relatarea Bibliei aflăm despre cetăţi cu numele de: Ierihon, Ai, Lachiş, Hebron, Debir şi Haţor.

Canaaniţii au avut o scriere proprie, bazată pe un alfabet specific. Recente descoperiri de documente canaanite la Ras Shamra în nordul Palestinei au pus la dispoziţia cercetătorilor amănunte interesante despre cultura şi civilizaţia acelor timpuri.

Religia canaaniţilor a fost o mărturie a decadenţei şi imoralităţii unei societăţi umane desprinsă de Dumnezeu şi prăbuşită la nivelul animalităţii. Zeii canaaniţilor personificau instinctele animalice ale firii pămînteşti căzută pradă poftelor nesăbuite. Zeul suprem era un fel de personificare a „fertilităţii” şi a ploii. Această caracteristică era comună şi altor popoare primitive. Numirea de Baal nu este un nume propriu, ci unul generic pentru „Zeu”. În sistemul canaanit politeist existau o sumedenie de „baali”, fiecare dintre ei patronînd o anumită „forţă”. Exista pînă şi un Baal-Zebub, „zeu al muştelor”, căruia i se cerea ajutorul împotriva acestor supărătoare insecte.

Sistemul ritual religios al canaaniţilor consta în oficierea unor slujbe la templele răspîndite pe toate înălţimile şi în toate văile ţării. Participanţii la ceremonii celebrau fertilitatea dedîndu-se la orgii dezgustătoare. Nu era lipsită bestialitatea şi abuzurile de tot felul. Uneori, pe altarele păgîne erau sacrificaţi copii.

Starea decăzută a canaaniţilor a atras mînia lui Dumnezeu şi hotărîrea Lui de a-i nimici cu desăvîrşire: „Cînd Domnul ţi le va da în mîini şi le vei bate, să le nimiceşti cu desăvîrşire, să nu închei legămînt cu ele şi să n-ai milă de ele. Să le surpaţi altarele, să le sfărîmaţi stîlpii idoleşti, să le tăiaţi pomii închinaţi dumnezeilor lor şi să ardeţi în foc chipurile lor cioplite” (Deut. 7:2-5).

Evreii au invadat Canaanul în anul 1.405 î.Cr., dar n-au distrus în întregime popoarele ţării. De-a lungul istoriei, rămăşiţa de canaaniţi a fost pentru evrei o ispită şi un prilej de atragere înspre idolatrie. Una dintre cele mai mari apostazii a avut loc pe vremea împăratului Ahab şi a soţiei sale Izabela (1 Regi 16:29-33). Dumnezeu l-a trimis atunci pe proorocul Ilie ca să întoarcă poporul la Sine (1 Regi 18:16-40).

Filistenii

Filistenii au fost o naţiune tribală crudă şi curajoasă care a trăit în sud-vestul Palestinei, pe coasta Mării Mediterane. Numele lor se traduce prin „imigranţi”. Uneori, ei au fost numiţi şi „poporul mării”, migrînd probabil spre Palestina din insula Creta sau Caftor (Gen. 10:14; Amos 9:7).

Influenţa lor asupra lumii de atunci a fost suficient de mare pentru ca întreg ţinutul Canaanului să primească numele de Palestina („ţara filistenilor”).

În Biblie, filistenii sînt menţionaţi cu proeminenţă în două perioade istorice distincte: pe vremea lui Avraam (aproximativ 1.900 î.Cr.) şi pe vremea împăraţilor Saul şi David (aproximativ 1.200-1.000 î.Cr.).

Filistenii din timpul lui Avraam au fost un neam de oameni paşnici şi domoli. Sistemul lor politic administrativ avea în frunte un împărat, Abimelec, care-i conducea dintr-o cetate-capitală (Gen. 26:1, 8).

Mai tîrziu, filistenii au ajuns numeroşi, expansionişti şi cruzi. Ei şi-au organizat teritoriile ocupate în cinci regate locale, grupate într-un fel de confederaţie. Iată numele celor cinci regate: Ascalon, Asdod, Ecron, Gat şi Gaza (Iosua 13:3; Judec. 3:3). Dintre judecători, Samson a rămas celebru prin vitejia arătată de el în luptele cu filistenii (Jud. 13-16). În timpul lui Eli, filistenii au încercat să cucerească toată ţara evreilor. Rezistenţa depusă de aceştia a fost firavă, filistenii reuşind să captureze pînă şi „chivotul Domnului” (1 Sam. 4:1-22).

Pe vremea lui Samuel, filistenii au distrus cetatea Silo, care servise ca centru de închinăciune al evreilor. Asuprirea exercitată de ei asupra evreilor a fost suficient de mare pentru a-i face pe cei din seminţia lui Dan să-şi părăsească vatra dăruită de Dumnezeu şi să se strămute în nordul Palestinei.

Ameninţarea filisteană a fost motivul pentru care evreii au cerut de la Domnul un împărat care să-i unească şi să-i conducă în luptă.

Pe vremea celor dintîi împăraţi ai lui Israel, filistenii aveau arme puternice de fier, în timp ce evreii se luptau încă cu praştii şi arcuri (1 Sam. 13:19-22).

Saul, cel dintîi împărat al Israelului, şi fiii săi, au căzut pe cîmpul de luptă într-o astfel de bătălie cu filistenii (1 Sam. 31:1-4). Cel de al doilea împărat al lui Israel, viteazul David, s-a luptat şi el cu filistenii, biruindu-i de data aceasta şi punînd capăt dominaţiei lor asupra evreilor (1 Cronici 18:1). Împăraţii din Israel şi Iuda au mai avut de luptat din cînd în cînd cu filistenii, dar acestea au fost conflicte minore.

Există prea puţine detalii pentru a putea reconstrui sistemul religios al filistenilor. Biblia menţionează cîteva zeităţi din sistemul lor politeist: Dagon, Astarteea şi Baal Zebub. Existau temple la Gaza (Jud. 16:21, 23-30), Asdod (1 Sam. 5:1-7) şi Ecron (2 Regi 1:1-16). Lui Dagon i se aduceau jertfe de către toţi domnitorii filistenilor (1 Sam 16:23), iar bărbaţii care plecau la luptă obişnuiau să poarte la gît „miniaturi ale chipurilor idoleşti” (2 Sam. 5:21).

Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi-a extins dominaţia asupra întregii lumi cunoscute de atunci. El a cucerit şi cetăţile filistenilor, iar pe locuitori i-a deportat pe alte meleaguri ale imperiului. Aceasta a fost ultima referinţă despre acest popor pe paginile istoriei.

Hetiţii

 În anul 1906 d.Cr., profesorul Hugo Winkler din Berlin a început excavaţiile arheologice la Bogazkoi, localitate aşezată la 145 km de Ancara, în Turcia. La scurt timp, lumea avea să afle uimită că a fost descoperită fosta mare capitală a imperiului hetit (Exod 33: 2; Deut. 7:1; 20:17; Iosua 3:10; 24:11; 2 Cronici 1:17).

Hetiţii au fost un popor care a prosperat în Asia Mică şi în regiunile învecinate între anii 1.900 şi 1.200 î.Cr. Timp de multe secole, problema existenţei acestui neam a fost contradictorie. Contestatarii Bibliei au pretins că menţionarea acestui neam pe paginile Scripturii este o dovadă a caracterului „fantezist” şi mitologic al cărţii. Cercetările arheologice moderne au dat însă dreptate încă o dată Bibliei. Toate glasurile critice au fost reduse la tăcere, cînd săpăturile au scos la iveală ruinele capitalei imperiului hetit: Hatusa.

Iniţial aşezaţi în nordul Siriei de astăzi, hetiţii s-au răspîndit apoi spre sud. Biblia ni-i prezintă ca locuitori ai Canaanului pe vremea în care Avraam a venit în ţară. Cînd a murit Sara, Avraam a cumpărat un loc de îngropare în ogorul lui Efron, hetitul (Gen. 2:16).

Unul dintre fiii lui Isaac, Esau, şi-a luat două neveste hetite (Gen. 26:34). Cîteva secole mai tîrziu, hetiţii sînt enumeraţi în rîndul celor şapte neamuri pe care evreii trebuiau să le nimicească în Canaan (Exod 3:8; Deut. 7:1-2).

Pe vremea lui David, hetitul Abimelec i-a fost tovarăş credincios de pribegie cînd fugea ca să-şi scape viaţa de sub ameninţarea lui Saul (1 Sam.26:6).

Urie, hetitul, bărbatul lui Batşeba, a fost trimis la moarte de David, atunci cînd împăratul încerca să-şi ascundă păcătuirea lui cu această femeie (2 Sam. 11:14, 15).

Pe vremea lui Solomon, împăratul a călcat porunca lui Dumnezeu şi şi-a luat o nevastă hetită pentru a încheia o alianţă durabilă cu acest străvechi popor (1 Regi 11:1, 2).

Hetiţii aveau un sistem religios politeist, ca şi celelalte popoare ale vremii. Mulţi din zeii lor au fost împrumutaţi din sistemele religioase ale egiptenilor şi babilonienilor. Influenţa hetiţilor a corupt naţiunea lui Israel dinăuntru. Poarta deschisă de Solomon a adus în Israel idolatria deşănţată şi naţiunea s-a îndepărtat de închinarea către Dumnezeul cel adevărat (1 Regi 11:9-13).

Fenicienii

 Fenicienii au locuit o fîşie îngustă de pămînt în nord-vestul Palestinei, pe ţărmul Mării Mediterane, împărţită acum între Liban şi Siria. Odinioară, fenicienii ocupau teritorii mai întinse în Canaan, dar invazia evreilor, sub conducerea lui Iosua (1.380 î.Cr.), i-a înghesuit într-o margine a mării.

Limitaţi teritorial de apele mării şi de lanţul muntos al Libanului, fenicienii au devenit vajnici călători şi cuceritori ai întinderilor de ape. Exploratorii fenicieni au fondat o serie întreagă de colonii de-a lungul coastelor Mării Mediterane şi au funcţionat ca veritabili cărăuşi ai mării, înlesnind comerţul şi comunicaţiile. Acest neam şi-a cunoscut culmea de glorie între anii 1.050 şi 850 î.Cr. (Ezechiel 27:8, 9).

Cu porturi minunate ca Tir şi Sidon şi cu o nesecată cantitate de lemn (cedru, brad şi pin), fenicienii au devenit repede mari meşteri în construirea de corăbii. Pentru că israeliţilor nu le prea plăcea să meargă pe mare, fenicienii au devenit parteneri naturali de afaceri cu cei din Israel. Hiram din Tir, prieten cu David şi cu Solomon, i-a ajutat pe evrei să-şi construiască şi întreţină o flotă comercială (1 Regi 9:26-28).

Religia fenicienilor nu era altceva decît o extensie a religiilor canaanite. Şi sistemul lor de închinare mergea pînă la sacrificarea de copii. Zeii erau şi de parte bărbătească şi de parte femeiască, avîndu-l ca patron suprem pe acelaşi Baal. Căsătoria lui Ahab cu fenicianca Izabela a prăbuşit Israelul în idolatrie, împăratul Ahab i-a îngăduit soţiei sale să aşeze preoţi ai lui Baal în poziţii cheie din administraţie (1 Regi 18:19). Mai tîrziu, Solomon s-a închinat şi el lui Astarteea, zeiţa Sidonienilor (1 Regi 11:5).

Una dintre cele mai interesante profeţii din Biblie a fost rostită de Ezechiel împotriva Tirului şi Sidonului (Ezec. 26:1-21). La vremea cînd şi-a rostit el profeţia, Ierusalimul era dărîmat, iar cetăţile feniciene erau în plină glorie. Nimeni n-ar fi crezut că cele rostite de Ezechiel se vor întîmpla întocmai. A venit însă vremea lui Nebucadneţar şi a asediului ridicat de el împotriva celor două bogate cetăţi. Locuitorii cetăţii s-au refugiat pe o insulă din apropierea coastei şi se credeau în siguranţă acolo, întrucît nu avea corăbii, Nebucadneţar s-a gîndit însă la un plan care părea imposibil: între ţărm şi insulă să fie construit un drum pe uscat. Toată oastea a primit ordin ca să dărîme tot ce era de dărîmat şi să arunce totul în mare. Rînd pe rînd, aşa cum prevestise Ezechiel, zidurile, turnurile şi casele Tirului au fost dărîmate şi aruncate în mare. N-a fost însă de ajuns. Atunci au răzuit pămîntul pînă au dat de stîncă şi vatra cetăţii a ajuns „o stîncă goală” (Ezec. 26:14). Cînd au isprăvit, Nebucadneţar a trecut pe uscat şi a jefuit toate comorile fenicienilor.

Foarte interesant este şi faptul că în spatele semeţiei Tirului, Duhul lui Dumnezeu îl deconspiră şi-l osîndeşte pe însuşi Lucifer, heruvimul îngîmfat care şi-a pierdut poziţia din slavă şi a fost aruncat pe pămînt. Capitolele 26 şi 27 din cartea lui Ezechiel sînt pline de taine şi revelaţii divine.

Un corespondent al profeţiei lui Ezechiel îl găsim şi în Isaia 23:1-18.

Cetăţile feniciene Tir şi Sidon sînt menţionate şi în Noul Testament. Domnul Isus a vindecat în acest ţinut o fetiţă stăpînită de demoni (Mat. 15:21-28), iar primii creştini au misionat aici intens, cînd au fost alungaţi din Ierusalim (Fapte 11;19). Apostolul Pavel a trecut şi el de multe ori prin Tir şi Sidon (Fapte 15:3).

Asirienii

 Asirienii s-au ivit pe scena lumii din valea fertilă, aflată între Tigru şi Eufrat, din porţiunea de nord a Mesopotamiei, în anul 1300 î.Cr., Asiria a învins Babilonul şi şi-a întins dominarea şi asupra Mesopotamiei de sud. Prin această mişcare strategică, Asiria a devenit o putere imperială majoră. Tăria ei a durat aproximativ 700 de ani, cu apogeul între anii 850 şi 650 î.Cr.

Asirienii sînt socotiţi şi astăzi cel mai crud popor care a dominat vreodată lumea civilizată. Stăpînirea asiriană s-a răspîndit şi a fost întreţinută printr-un climat extraordinar de teroare. Cetăţile care nu li s-au supus de bunăvoie au fost trecute prin ascuţişul săbiei, arse în foc, dărîmate, iar oamenii capturaţi au fost jupuiţi de vii. Basoreliefurile scoase de sub ruine de arheologi, îi arată pe asirieni scoţînd ochii prizonierilor, tăindu-le mîinile, trăgîndu-i în ţeapă, clădind veritabile piramide de capete şi torturînd fără milă copiii.

Din pricina sălbăticiei lor, asirienii şi-au atras ura tuturor neamurilor. Resentimentul colectiv este ilustrat cum nu se poate mai bine de atitudinea profetului Iona. Un Dumnezeu care se preocupă de salvarea cetăţii asiriene Ninive este peste puterea de înţelegere şi acceptare a acestui patriot evreu. Nu este de mirare că el a preferat să fugă de misiunea divină încredinţată (Iona 1:1-3) şi că s-a amărît de moarte cînd Dumnezeu a cruţat cetatea vinovată (Iona 4:1-3).

Întreaga carte a profetului Naum este şi ea dedicată Asiriei. De data aceasta nu mai este vorba despre izbăvire, ci despre nimicire. Asirienii n-au preţuit şansa pocăinţei şi răutatea lor le-a atras în final o teribilă pedepsire din partea Domnului: „Vai de cetatea vărsătoare de sînge, plină de minciună, plină de silnicie şi care nu încetează să se dedea la răpire!…” (Naum 3:1). Trecuseră de 4 ori 40 de ani de la vestirea lui Iona. Relatarea vizionară a lui Naum este o veritabilă cronică „cinematografică” a distrugerii definitive a Asiriei. Cînd vorbea Naum, predicţiile lui păreau incredibile şi irealizabile, dar în 612 î.Cr. babilonienii şi mezii au format o coaliţie şi au împlinit judecata rostită de Dumnezeu asupra Asiriei.

Puterea asiriană a urgisit şi Israelul, în anul 722 î.Cr., împăratul asirian Şalmanazar a asediat Samaria, capitala Israelului de nord. Cînd a căzut cetatea, mii de evrei au fost deportaţi în teritorii asiriene. A fost o lovitură cruntă din care Israelul de Nord nu şi-a mai revenit niciodată. Zece seminţii ale lui Israel au fost smulse din vatra strămoşească şi au dispărut complet din istorie.

Cele două seminţii din Sud, sub numirea de regat al lui Iuda, au simţit şi ele teribila muşcătură asiriană, împăratul Ahaz s-a supus împăratului asirian Tiglad Pilezer şi a cerut protecţie. Acest lucru s-a întîmplat în ciuda protestelor profetice ale lui Isaia care a condamnat din răsputeri această mezalianţă. Sub tutela asiriană, Ahaz a trebuit să plătească bir şi să adopte o seamă de practici religioase păgîne (2 Regi 16).

Asiria avea o religie naturalistă care personifica forţele naturii. În afara Zeului patron, şarpele inelat „Asur”, asirienii se mai închinau şi lui Şemac, zeul soarelui, lui Sin, zeiţa lunii şi lui Hadad, zeul tunetului, împotriva acestei religii idolatre s-au ridicat glasurile unei pleiade de profeţi (Isaia 10:5, 6; Ezechiel 16:28; Osea 8:9)

Babilonienii

 Babilonul a fost un extraordinar imperiu păgîn, răsărit în primul plan al istoriei lumii din porţiunea sudică a văii fertile dintre Tigru şi Eufrat. Regatul Babilonului a ocupat la început o fîşie îngustă de pămînt cu o lăţime maximă de 67 de kilometri, mărginită la nord de Asiria, la vest şi la sud de pustiul Arabici, iar la Sud-Est de golful Persic.

Prestigiul Babilonului a urcat şi a coborît de mai multe ori de-a lungul istoriei relatate în Vechiul Testament. În perioada lui timpurie, Babilonul a fost condus de un anumit Hamurabi (1792 -1750 î.Cr.). Acest om a fost un bun conducător militar şi un geniu administrativ. El a organizat societatea după un cod strict de legi scrise, multe dintre ele asemănătoare cu prescrierile din legislaţia biblică. Cam prin acea perioadă a părăsit Avraam oraşul Ur, aflat în sudul Babiloniei (Gen. 11:27-32).

Istoria Babilonului este o înşiruire de conflicte neîntrerupte cu Asiria, puternicul vecin de la nord. Cam prin 1270 î.Cr., asirienii au devenit mai puternici decît babilonienii şi au făcut să amuţească pretenţiile de mărire ale regatului aflat la gurile celor două mari fluvii. Situaţia aceasta s-a păstrat timp de şase sau şapte secole. În anul 605 î.Cr. a ajuns însă împărat în Babilon un om remarcabil, numit Nebucadneţar. În cei patruzeci şi doi de ani ai domniei lui, Babilonul şi-a clădit un imperiu colosal care se întindea de la Nord-Vestul Mării Mediterane pînă la porţile Egiptului, pînă la Marea Roşie şi pînă la Golful Persic.

Îndelungata şi extraordinara dominaţie mondială exercitată de Nebucadneţar asupra lumii de atunci este amintită de cîteva ori în cărţile Bibliei (2 Regi 24:10-17; Daniel 1:1-3; etc.) În anul 586 î.Cr. oştile lui Nebucadneţar au cucerit şi dărîmat Ierusalimul. Cetăţenii regatului lui Iuda au fost strămutaţi în Babilon ca robi (2 Cronici 36:6-13). Această tragedie a fost împlinirea avertismentelor profeţilor Ieremia şi Ezechiel. Dumnezeu hotărîse să cureţe poporul Său de zgura idolatriei în cuptorul amar al robiei (Ier. 27; Ezec. 23:17-21).

Din punct de vedere religios, Babilonul practica un politeism tolerant, în care fiecare zeu major îşi avea un templu măreţ, construit într-un anume oraş. Zeii lor patronau soarele, luna, aerul, ploaia, iubirea, războiul şi bolile. Ceremoniile lor religioase implicau procesiuni fastuoase şi elaborate, cu diferite ordine preoţeşti, cu magicieni, ghicitori în stele, vrăjitori şi divinatori, a căror îndeletnicire era citirea viitorului şi păzirea imperiului de forţele ameninţătoare ale spiritelor rele.

Babilonul poate fi numit un imperiu al magiei. Ţara era condusă de un împărat, dar acesta se afla sub totala dominaţie a magicienilor şi vrăjitorilor sfetnici. Nici o hotărîre şi nici un eveniment important nu se punea la cale fără consultarea calendarelor „astrologice”. Zodii astrale şi zile favorabile dominau prezicerile cititorilor în stele. Literatura Bibilonului ne pune la dispoziţie o legendă despre facerea lumii. Zeul Marduk ar fi creat tot ce se vede din trupul mort al unei zeiţe cu numele Tiamat.

Extraordinara putere a Babilonului este scoasă în evidenţă de visul lui Nebucadneţar în care acest imperiu era simbolizat de capul de aur (Daniel 2:37-45). Puterea Babilonului s-a frînt în anul 539 î.Cr. cînd cetatea a fost cucerită de mezi. Isaia şi Ieremia vestiseră de mult această pedeapsă (Isaia 14:22; 21:9; 43:14; Ier. 50:9; 51:37). Cel ce măsoară şi cîntăreşte inimile oamenilor hotărîse aceasta (Daniel 5:24-31).

Perşii

 Se pare că perşii se trag dintr-un popor care a emigrat prin anul 2.000 î.Cr. din dealurile actualei Rusii şi s-a oprit să locuiască în partea de nord a Mesopotamiei şi de-a lungul ţărmului de sud al Mării Negre.

Vechea Medie se afla în ceea ce este astăzi partea de Nord-Vest a Iranului, la Vest de Marea Caspică. Cirus cel Mare, cel dintîi împărat al Imperiului Persan, i-a unit mai întîi pe mezi şi perşi, iar apoi a cucerit Babilonia şi Asiria, devenind cea mai dominantă putere a antichităţii.

După cucerirea Babilonului în anul 539 î.Cr., Cirus le-a dat voie evreilor să se reîntoarcă în patria lor străbună şi le-a înlesnit chiar să-şi reconstruiască şi Templul (2 Cronici 36:22, 23). Astfel a luat sfîrşit captivitatea în care-i tîrîse Nebucadneţar după căderea Ierusalimului în anul 586 î.Cr. (2 Cronici 36:17-21).

Probabil că dintre toate popoarele care au trăit în partea superioară a Tigrului şi Eufratului, mezii şi perşii au avut cea mai mare influenţă asupra vieţii eveilor. Profetul Isaia scrisese despre Cirus, pe care îl numeşte din partea Domnului: „Robul Meu”. La vremea cînd scrisese Isaia, Cirus nici nu apăruse măcar la orizontul istoriei (Isaia 45:1, 4).

Pe cînd slujea la curtea Babilonului, profetul Daniel a prezis faptul că imperiul va cădea pradă în mîinile medo-persanilor (Dan. 5). Ceea ce s-a şi întîmplat întocmai. Acelaşi lucru fusese anunţat cu aproape o sută de ani mai înainte şi de profetul Ieremia: „Domnul a aţîţat duhul împăraţilor Mediei; căci aceasta este răzbunarea pentru Templul Său” (Ier. 51:1-64).

Persanii au avut un sistem legal riguros. Daniel pomeneşte în cartea sa despre „legea mezilor şi perşilor” (Dan. 6:8, 9). Caracterul specific al acestei legislaţii era că o lege nu putea fi revocată niciodată. Cartea Esterei este o cronică în care citim evenimente de la curtea împăratului Ahaşveroş, sau Xerxes, din secolul cinci dinainte de Cristos. Din citirea ei ne putem da seama de obiceiurile şi moravurile timpului.

Între naţiunile care s-au impus pe scena lumii, Persia este renumită pentru frumuseţea şi măreţia cetăţilor construite. Iată cîteva nume: Persepolis, capitala ceremonială a imperiului, a fost o etalare a splendorilor arhitectonice ale vremii; Ecbatana, capitala imperiului Mezilor, a devenit un oraş de vacanţă pentru persani; Susa a fost mai întîi capitala Blamului şi a devenit apoi capitala politică şi administrativă a Imperiului Persan.

Toate acestea zac astăzi sub un strat gros de pămînt. Gloria lor a dispărut. Doar arheologii, ca nişte corbi ai carcaselor istoriei, mai scormonesc pe ici şi colo, descoperind cînd o bibliotecă de plăcuţe de lut, cînd rămăşiţa unui zid înalt de zeci de metri.

Persia străveche s-a aflat în teritoriul modernului Iran. Populaţia acestei ţări nu se recunoaşte una cu lumea arabă, ci păstrează încă melancolia orgolioasă a prestigiului şi slavei imperiului de altădată. În conjunctura politico-militară de azi, Iranul rămîne o umbră ameninţătoare şi va fi în sfîrşitul de veac profetic un aliat al lui Gog, în nimicitoarea invazie asupra Israelului (Ezechiel 38:5).

Grecii

 Grecia s-a ridicat ca putere predominantă pe scena lumii cam pe la sfîrşitul perioadei de timp acoperite de relatările Vechiului Testament. Grecii au exercitat o mare influenţă în modelarea vieţii din Israel. De asemenea, cultura greacă a pavat drumul pentru răspîndirea Evangheliei şi a creştinismului în primul secol de după moartea şi învierea lui Cristos.

Sub conducerea unuia dintre cei mai mari conducători de oşti din istoria lumii, Alexandru Macedon (336 – 323 î.Cr.), imperiul grecilor s-a extins asupra întregii Asii Mici, asupra Egiptului şi a ajuns în India. Grecii au dominat lumea prin forţă şi prin cultură. Procesul de răspîndire a civilizaţiei greceşti în ţările cucerite poartă numele de „elenism” sau „elenizare” (derivat de la „Helenas” = Grecia). Limba greacă a devenit în scurt timp limba dominantă în toate ţările. Chiar şi după ridicarea puterii imperiale a Romei, Grecia a dominat lumea prin cultură. Istoricii spun astăzi că: „Roma domina lumea prin forţă, dar Atena domina Roma prin rafinament, arte şi filosofic”.

Pentru evrei, „elenizarea” a însemnat un atentat la identitatea naţională şi religioasă. Antioch Epifaniu a dus obrăznicia de cuceritor atît de departe încît a intrat călare în Templu, a spurcat locaşul de închinăciune aducînd o turmă de porci înăuntru şi a aşezat în Sfînta Sfintelor o statuie păgînă. După o perioadă de adînci suferinţe, orgoliul naţional a răbufnit violent şi evreii s-au scuturat de sub jugul grecesc prin răscoala numită „a Macabeilor”. Evreii au cunoscut apoi o scurtă perioadă de libertate, curmată de invazia Legiunilor romane.

Grecii au lăsat în Israel urme adînci. Ţinutul din Nord-Estul ţării a găzduit mulţi colonizatori greci, care au format zece cetăţi. Provincia s-a numit: „Decapolis”.

În Ioan 12:20 găsim scris că: „Nişte greci din cei ce se suiseră să se închine la praznic, s-au apropiat de Filip şi i-au zis: „Domnule, am vrea să vedem pe Isus”. Această întîmplare a fost semnul care i-a anunţat Domnului Isus declanşarea „ceasului” stabilit de providenţa divină pentru moartea Sa (Ioan 12:23-29).

În Noul Testament, termenul „grecii” se referă, prin extindere, la toţi oamenii influenţaţi de cultura greacă şi care trăiau între graniţele fostului imperiu (Marcu 7:26). Ţinînd seama de acest lucru, înţelegem de ce apostolul Pavel împărţea lumea de atunci în iudei, Greci şi barbari (sau oameni necivilizaţi de influenţa Atenei). Apostolul Pavel a fost un cercetător al civilizaţiei greceşti, un familiarizat cu poezia greacă (Tit 1:12) şi cu jocurile Olimpice (numite la început Jocurile Istmice”). Clădind pe imagini cunoscute de toţi, apostolul descrie viaţa creştină folosind metafore sportive: „luptă”, „alergare”, „alergare după rînduieli”, „supunerea la tot felul de înfrînări”, „cununa de biruitor”, etc.

Unul dintre cele mai simbolice momente ale relatărilor din cartea Faptele Apostolilor este confruntarea dintre apostolul Pavel şi înţelepţii filosofi ai Atenei. Dincolo de dialogul omenesc, s-au înfruntat atunci două concepte filosofice despre lume şi viaţă. Cei prezenţi au avut de ales între vorbăria sterilă şi batjocoritoare a căutărilor omeneşti şi ascultarea de porunca divină, care oferea tuturor viaţa pe calea pocăinţei şi credinţei în Cristos (Fapte 17:15-34).

Dominaţia mondială a grecilor a fost anunţată dinainte de profetul Daniel în tălmăcirea visului lui Nebucadneţar şi în celelalte viziuni ale lui (Dan. 11:3-35).

Romanii

Romanii şi-au pus amprenta – întunecoasă sau luminoasă – peste toată lumea civilizată de azi. În profeţia dăruită de Dumnezeu lui Nebucadneţar (Daniel 2), chipul uriaş, care însuma succesiunea de imperii ale puterii omeneşti aşezate cronologic pînă la instaurarea împărăţiei lui Mesia, debuta cu Babilonul şi sfîrşea cu Roma, „Babilonul” ultimului veac apocaliptic.

Epoca pe care o trăim azi este încadrată de Dumnezeu sub pecetea Romei.

Cetatea Roma a fost înfiinţată în anul 750 î.Cr., dar nu a căpătat pondere imperială decît cîteva secole mai tîrziu, prin victorii militare covîrşitoare asupra cartaginezilor din nordul Africii şi asupra Grecilor. Romanii au fost un popor războinic şi metodic. Sistemul lor de Legiuni a îngenunchiat lumea, iar sistemul lor birocratic de evidenţe contabile a pus stăpînire peste tot ce se mişca în imperiu, în vremea Noului Testament, puterea romană era deja întronată ca stăpînă a lumii.

Evenimentele Noului Testament sînt datate în funcţie de Cezarul roman aflat în viaţă. Cristos s-a născut pe vremea lui August (Luca 2:1). Răstignirea Sa a avut loc pe vremea lui Tiberiu (Luca 3:1). Martirajul lui Iacov, fratele lui Ioan, s-a produs pe vremea lui Claudiu (Fapte 11:28; 12:1, 2). Apostolul Pavel a cerut ca să fie judecat de Nero (Fapte 25:11). Cucerirea şi distrugerea Ierusalimului (70 d.Cr.) a fost executată sub comanda generalului Titus, care avea să fie proclamat mai tîrziu împărat, întregul Nou Testament se desfăşoară pe fundalul prezenţei copleşitoare a Imperiului Roman.

Providenţa divină a folosit existenţa acestui imperiu pentru răspîndirea Evangheliei mîntuitoare a Domnului Isus Cristos. Romanii au stăpînit toate malurile Mării Mediterane şi au instaurat „pax Romana”, un climat de pace şi prosperitate colectivă. Ameninţarea Legiunilor a ţinut popoarele într-un fel de linişte forţată şi bună convieţuire. Militarii romani au fost celebrii constructori de drumuri. Roma a conceput o reţea pietruită care lega cetatea de toate punctele importante ale Imperiului. Pe aceste veritabile artere, „cetatea eternă” era alimentată continuu cu sîngele economic stors din provinciile Imperiale. Se spunea că: „Toate drumurile duc la Roma”. Cezarii au impus un sistem monetar unic care a înlesnit comerţul şi au inventat un sistem bancar şi de credit care a revoluţionat economia. Flota comercială a Romei ajungea în toate porturile lumii, înlesnind schimburile de oameni, veşti şi produse.

Pacea, libera circulaţie în provincii, drumurile excelente, rutele marine şi cetăţenia romană privilegiată, i-au îngăduit lui Pavel să călătorească extraordinar de mult şi de repede pentru a răspîndi Evanghelia şi pentru a înfiinţa Biserici. Creştinii au avut Biserici chiar şi în Roma (Rom. 1:7).

Puterea imperială a Romei a ignorat la început mişcarea creştină. Situaţia s-a schimbat însă tragic odată cu venirea lui Nero la domnie. Cultul Cezarului-Zeu a văzut în închinarea către Omul-Dumnezeu Isus Cristos un rival de temut. Ca să-i poată persecuta, Roma a început să-i învinuiască pe creştini de toate relele care se petreceau în Imperiu, începînd cu răzvrătirile izolate şi sfîrşind cu fenomenele naturale nefaste, interpretate drept supărări ale zeilor jigniţi de practicile creştinilor. Cu Nero au început marile valuri de persecuţie a creştinilor din primele secole. Mulţi au fost arestaţi şi li s-au confiscat averile. Majoritatea din ei au sfîrşit ca martiri, fie în arenele Coliseumului, luptînd cu fiarele sălbatice, fie ca torţe vii, folosite pentru iluminarea nocturnă a petrecerilor animalice din grădinile patricienilor romani.

Fără a fi cucerit vreodată din exterior, Imperiul Roman a început treptat să slăbească şi a dispărut din istorie, prăbuşindu-se din interior. El s-a frînt mai întîi în două: Imperiul Roman de Apus cu capitala la Roma şi Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopole. Această împărţire a avut o influenţă epocală asupra Bisericii. După ce Constantin a dat libertate creştinilor, acordînd chiar statut preferenţiar Bisericii, creştinismul oficial s-a „măritat” cu puterea politică, devenind „Catolic” (general, mondial). Conducătorul oficial al Bisericii a fost instaurat Papa, iar Vaticanul a devenit capitala religioasă a lumii.

Împărţirea Imperiului în ramura apuseană şi ramura răsăriteană, l-a determinat pe Cezarul de răsărit să-şi smulgă supuşii de sub autoritatea Romei. Un „Conciliu” al Bisericii convocat de urgenţă la Constantinopole a analizat situaţia, a „anatemizat” Biserica Romei, denunţînd-o ca apostată, şi a înfiinţat Biserica „Ortodoxă” (dreapta credinţă). Născută din motive politico-administrative, această ramură a Bisericii oficiale n-a fost niciodată o mişcare militantă de mase. Ortodoxia a păstrat mereu mai mult un caracter de identitate colectivă, decît unul de spiritualitate biblică sau de convingeri personale.

Planul profetic, revelat de Dumnezeu lui Nebucadneţar şi Daniel, proclama că „piatra” instauratoare de împărăţie mesianică va lovi în „picioarele de lut şi fier”. Comentatorii sînt unanim de acord că această ultimă înfruntare de care se vorbeşte este aceea dintre Imperiul Roman şi Cristos. Unii susţin că această înfruntare s-a şi produs, iar răspîndirea Bisericii pe rămăşiţele Imperiului Roman este astăzi împlinirea profeţiilor mesianice. Alţii susţin că înfruntarea este încă de domeniul viitorului şi că se va da între o formă „revitalizată a Imperiului Roman” („Piaţa Comună” sau „Casa Comună a Europei”), şi Cristos, la cea de a doua Sa venire.

Daniel Brânzei