„Embrionul uman, o persoană care trebuie protejată”. Extrase (partea a III-a)
La Editura Serafica a văzut lumina tiparului o carte de referință, „Embrionul uman, o persoană care trebuie protejată. O analiză antropologico-etică din perspectiva Magisteriului Bisericii Catolice”, scrisă de pr. dr. Adrian Măgdici, OFMConv. Publicăm câteva extrase semnificative.
3. Viața biologică embrionară este deja viață personală
Făcând abstracție pentru o clipă de prețioasele informații ce ne sunt oferite de biologi, reflecția filosofică ne demonstrează că nu sunt posibile salturi de calitate sau treceri bruște de la o esență la alta. Trupul uman devine ceea ce este pentru că este uman încă de la început [133]. Dacă ar fi adevărat că viața biologică a embrionului ar putea fi separată de cea umană, atunci identitatea subiectului ar fi un paradox. De fapt, plecând de la o corporalitate deja constituită după o esență specifică, cum ar putea deriva o ființă umană, într-o fază succesivă, având în vedere că această corporalitate îi este intrinsecă?
Consecința logică a acestui raționament este aceasta: ori admitem că embrionul este un individ al speciei umane chiar de la început, ori trebuie să explicăm cum se face trecerea de la materialul pur biologic la individul uman. Dacă se admite că embrionul, care aparține speciei biologice umane, nu este încă de la început un individ uman autentic, atunci, în conformitate cu propria identitate de esență, nu ar fi posibil să devină așa ceva nici după aceea [134].
Unitatea și continuitatea care există în dezvoltarea embrionară implică faptul că, încă din primul moment al conceperii, există un individ al speciei umane.
În afară de doctrina potenței active a lui Aristotel mai există o motivație metafizică grație căreia viața biologică a embrionului trebuie să fie considerată deja viață personală. Viața umană nu este doar „bios”, însă nici doar spirit: viața umană este viață personală, adică unitate trupească-spirituală. Cu alte cuvinte, omul este „spirit întrupat” [135].
În cazul omului sufletul este unica formă substanțială a trupului, unicul principiu de viață. Nu există în om trei suflete diferite (vegetativ, senzitiv și spiritual), ci un unic suflet spiritual. Pe de altă parte, grație experienței fenomenologice a corporalității ca subiectivitate, putem afirma că omul nu este subiect doar din perspectiva propriei autoconștiințe și autodeterminări, ci și datorită propriului trup. Trupul caracterizează individul; oricine, așadar, este recunoscut ca individ în măsura în care posedă un trup [136].
4. Unitatea psiho-biologică: unitatea substanțială a omului
Unitatea psiho-somatică a omului, deși transpare din descrierea biologică, devine și mai evidentă atunci când este filtrată prin sita filosofiei. Caracteristicile biologice, așa cum s-a văzut, sunt deosebit de importante și, tocmai de aceea, nu trebuie separate de reflecția filosofică, ci, din contră, aceasta din urmă ne ajută să înțelegem ființa umană mai bine, mai ales dacă ținem cont de faptul că trupul joacă un rol relevant în ceea ce privește identitatea omului. Adevărul e că nu deținem un trup, adică nu-l posedăm, ca și cum ar fi vorba de un accesoriu, ci suntem reprezentați de trup [137]. Datorită îmbinării substanțiale cu spiritul, trupul embrionului este uman, deci nu este, așa cum susțin cei ce sunt dușmanii individualității embrionului, doar un țesut, adică o aglomerare de celule, ori doar un material în curs de structurare.
Duhul este cel care îi dă valoare omului în întregime și îl constituie ființă individuală de natură spirituală. Atunci când alegem să respectăm demnitatea omului nu facem altceva decât să salvgardăm însăși identitatea omului, care este un singur trup și suflet.
În momentul în care ne referim la embrion trebuie să evităm două extreme: aceea de a ne mulțumi cu o interpretare pur biologică și aceea de a crede că judecata finală în ceea ce privește valoarea unei entități depinde de pura subiectivitate a celui care interpretează o înlănțuire de evenimente atribuibile respectivei ființe.
4.1 Unitate în dualitate, nu dualism
Așadar, atunci când vine vorba despre om – pentru a da un răspuns corect cât privește demnitatea sa – un rol decisiv îl are unitatea substanțială. Unitatea materie-spirit are o înrâurire asupra întregului om. Însă această unitate nu este ușor de înțeles întrucât ne aflăm în fața unei entități care, din punct de vedere substanțial, este singulară, constituită din două realități diferite: cea materială (trupul) și cea spirituală (duhul) [138].
O antropologie sănătoasă, desigur, nu va împărți omul într-o parte autentică (duhovnicească) și una mai puțin autentică (trupească), căci în om spiritul devine „suflet” (configurează materia), în timp ce materia devine „trup”, adică materie configurată de spirit. Vorbind despre perechea suflet-trup, așadar, nu trebuie să credem că avem de-a face cu două realități contrapuse și distincte, ci de o împletire armonioasă din care izvorăște o realitate unică: omul [139].
În timp ce pentru antropologiile dualiste unitatea suflet-trup este un stadiu neesențial, rodul unui proces de compoziție, pentru o antropologie sănătoasă și unitară omul este considerat ca fiind „spirit întrupat” [140]. În om trebuie să vedem, mai întâi, unitatea și abia după aceea putem remarca și dualitatea (coexistența trupului și a spiritului) [141].
Dualitatea, pe de altă parte, nu trebuie confundată cu dualismul, în viziunea căruia trupul este independent de suflet. Pentru antropologia unitară dualitatea converge spre unitate, care constituie ființa omului [142].
4.2 Dubla finalitate a sufletului uman: aceea de a fi formă substanțială și entitate auto-subzistentă
Forma substanțială a omului subzistă de la sine, nu datorită vreunei alte ființe. Cu alte cuvinte, este dotată de o ființă intrinsec neatârnată de materie, așa încât poate să subziste și după disoluția materiei. Deci, deși este subzistentă în sine, această formă substanțială cizelează materia, fiind configuratorul omului. Spre deosebire de formele substanțiale ale altor vietăți terestre, cea a omului posedă o calitate specifică. În timp ce la alte entități forma substanțială configurează materia și o transformă în trup viu, primind denumirea de „suflet”, în cazul omului ea este „spirit” și, configurând materia, o transcende [143]; prin intermediul acestei predispoziții izvorăsc actele spirituale ale înțelegerii și ale voinței. Având în vedere că sufletul omului nu este doar formă substanțială, ci este și spirit și, de asemenea, știind că spiritul, în ciuda faptului că poate să subziste prin sine, nu constituie o substanță completă, ci, în om, este prezent ca formă a trupului, suntem siliți să recunoaștem că ambele (atât trupul, cât și spiritul) sunt importante deoarece formează compusul substanțial din care rezultă omul [144].
Spiritul, însuflețind trupul, devine supus timpului și are o istorie proprie: în momentul în care trupul moare, el nu devine spirit pur, ci viețuiește cu dorul trupului pe care l-a însuflețit, așteptând, cu speranță, învierea.
Trupul posedă ființa prin însoțirea cu spiritul și, tocmai datorită acestei însoțiri, devine „uman”, iar acest adevăr ne împiedică să-l considerăm ca și cum ar fi un simplu obiect. Donum vitae, ținând cont de unitatea omului, afirmă:
în virtutea uniunii sale substanțiale cu sufletul spiritual, trupul uman nu poate fi considerat doar ca un amestec de țesuturi, organe și funcții, nici nu poate fi socotit la fel ca trupul animalelor, ci este parte constitutivă a persoanei care, prin intermediul său, se manifestă și se exprimă [145].
Este foarte important să nu uităm că „în trup și prin trup se accede la persoană, în realitatea sa concretă. Respectul față de demnitatea omului, prin urmare, implică salvgardarea acestei identități a omului, care este corpore et anima unus […]” [146].
Analiza corporalității, prin care se manifestă subiectul, ne permite să concluzionăm că embrionul uman este un individ al speciei umane, o ființă cu o fire umană. În cazul de față, „fire” are un înțeles extraordinar deoarece este un termen care se referă la om, care este o unitate substanțială de raționalitate și de corporalitate; firea omului nu se reduce la aspectul biologic, ci cuprinde și latura sa spirituală: ambele alcătuiesc firea umană. Trupul nu este o realitate contrară/opusă spiritului, ci un fel de a fi al spiritului întrupat [147], și atunci când Biserica vorbește despre „legea naturală” „se referă la firea specifică și originală a omului, la «firea persoanei umane», care este persoana însăși în unitatea sufletului și a trupului” [148]. Unitatea substanțială a sufletului și a trupului constituie omul: „această întrupare este firea sa, adică esența sa, ceea ce îl face să fie ceea ce este, neîndoielnic om, adică persoană umană” [149].
NOTE
133. Alfonso Gόmez-Lobo, „Inviolability at Any Age”, în Kennedy Institute of Ethics Journal 17/4(2008), p. 317.
134. José Joaquίn Ugarte Godoy, „Momento en que el embriόn es persona humana”, în Estudios Públicos 96 (2004), p. 307.
135. Ramόn Lucas Lucas, Antropologia…, p. 84.
136. Germain Grisez, „When Do People Begin?”, în Proceedings of the American Catholic Philosophical Association 63 (1989), pp. 40-41.
137 Gabriel Marcel, Giornale metafisico, Abete, Roma, 1966, p. 512.
138. John R. Ling, When does human life begin? Christian thinking and contemporary opposition, Christian Institute, Newcastle upon Tyne, 2011, p. 27.
139. Angelo Scola et al., La persona umana. Antropologia teologica, Jaca Book, Milano, 2000, p. 154.
140. Ramόn Lucas Lucas, Antropologia…, p. 86.
141. Abraham Joshua Heschel, L’uomo non è solo. Una filosofia della religione, Mondadori, Milano, 2001, p. 24.
142. Gaudium et spes (1965), nr. 14.
143. Paul Favraux, „L’embryon, personne humaine dès conception?”, în Nouvelle Revue Théologique 116 (1994), p. 208.
144. Ramόn Lucas Lucas, Antropologia…, p. 87.
145. Donum vitae (1987), nr. 3.
146. Giovanni Paolo II, „Abbiate grande rispetto dell’essere umano” (Discorso ai partecipanti della 35ª Assemblea generale dell’Associazione medica mondiale, 29 ottobre 1983), în La traccia. L’insegnamento di Giovanni Paolo II 4 (1983), p. 1044.
147. Ramόn Lucas Lucas, Antropologia…, p. 89.
148. Veritatis splendor (1993), nr. 50.
149. Ramόn Lucas Lucas, Antropologia…, p. 89.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu