Lăsaţi în voia noastră R.C.Sproul

Continuăm să studiem conceptul sau doctrina „depravării totale”. Am văzut că ea se referă la condiţia păcătoasă a omenirii căzute. Condiţia în care, conform Scripturii, noi ne naştem. Prin natura noastră, noi suntem păcătoşi. Păcatul este un lucru natural pentru noi – e un lucru pe care îl facem în mod natural. În ultima noastră sesiune m-am referit la învăţătura lui Pavel din primul capitol al cărţii Romani, unde vorbeşte despre reacţia universală a unei omeniri căzute la revelaţia lui Dumnezeu în natură. Am ajuns la versetul 28 din capitolul 1 unde Pavel spune: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite…”

Daţi-mi voie să vin aici cu un scurt comentariu. Observaţi că Pavel nu spune că, din cauză că aveau minţi blestemate, sau corupte, ei n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor. Dimpotrivă, motivul pentru care noi avem o minte coruptă este acela că nu L-am vrut pe Dumnezeu în gândirea noastră, în cunoştinţa noastră. Există aici un fel de reciprocitate circulară. Din ea rezultă că, cu cât e mai coruptă mintea, cu atât mai puţin vrem să avem de-a face cu Dumnezeu şi cu atât mai mult ne împotrivim să ne gândim la Dumnezeu în minţile noastre. Cu cât ne împotrivim mai mult să Îl păstrăm pe Dumnezeu în minţile noastre, cu atât minţile noastre devin mai corupte.

Totuşi, lucrul important de aici este că Pavel vine cu un catalog de păcate notorii care rezultă din această condiţie decăzută şi care îşi au rădăcina în mintea coruptă. Haideţi să privim cu atenţie la ce ne spune aici. „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.”

Vi-l puteţi imagina pe Apostolul Pavel astăzi la un post de televiziune naţional în Statele Unite ale Americii făcând o astfel de evaluare descriptivă a oamenilor? Ar fi dat imediat în judecată pentru calomnie şi ar fi considerat atât de radical în judecata sa negativă încât n-ar merita nici măcar să fie considerat un creştin. Pentru că sună atât de acuzator, atât de intolerant şi atât de negativ în perspectiva pe care o are asupra realizărilor omeneşti. Imaginaţi-vă că i-aş spune unuia din studenţii mei: „Problema ta este că eşti fără pricepere, călcător de cuvânt, fără dragoste, fără milă, lacom, răutăcios. Lăsând acestea la o parte, în general eşti o persoană bună.” Ar fi devastator să fii descris în astfel de termeni negativi. Această listă nu e completă şi nu înseamnă că fiecare persoană din lume face în aceeaşi măsură tot ce se găseşte pe această listă. Ea nu trebuie privită ca descriind comportamentul criminal caracteristic oamenilor super-corupţi, dimpotrivă, e o prezentare sumară a comportamentului normal al fiinţelor umane. Pavel ne descrie aici în condiţia noastră naturală, ne descrie pe noi în starea noastră naturală.

E incredibil pentru mine faptul că, pe de o parte privim pe fereastră sau luăm un ziar şi vedem problema radicală a răului care este omniprezent în lumea de azi, cu oameni măcelărindu-se unul pe altul, oameni care-şi trimit reciproc bombe prin poştă, oameni care fură unul de la altul, în acelaşi timp avem acest haos al violenţei şi al crimei, şi ne îngrijorăm de prăbuşirea civilizaţiei, pe de altă parte spunem că de fapt nu există corect sau greşit, bine sau rău, totul e relativ şi omul este bun în general. Trăim într-o lume imaginară.

Cum justificăm corupţia radicală pe care o vedem în fiecare zi? De curând, un bine cunoscut lider al Congresului Statelor Unite a început să-şi ispăşească pedeapsa pe care a negociat-o pentru a evita o acuzare ulterioară. A primit 17 luni de închisoare şi o amendă de 110.000 de dolari. Singurul său protest a fost: „Sunt făcut ţap ispăşitor pentru că am făcut un lucru care nu e greşit şi pe care toţi ceilalţi îl fac.” În timp ce ascultam această afirmaţie, m-am întrebat ce nu-i în regulă cu ea. Spune că e ţap ispăşitor fiindcă e pedepsit pentru un lucru ilegal pe care toţi ceilalţi îl fac. Şi totuşi, în acelaşi timp el spune că ce a făcut nu e greşit. E ţap ispăşitor pentru că a fost acuzat pentru un lucru ilegal, şi el recunoaşte că e ilegal, dar spune că nu e greşit, pentru că toţi ceilalţi îl fac. Aşa am ajuns să ne definim etica în cultura noastră de azi. Un lucru pe care îl fac toţi ceilalţi e OK.

Acesta e lucrul pe care trebuie să-l înţelegem noi, ca şi creştini. Ce face toată lumea ilustrează ceea ce e normal pentru natura noastră să facă. Noi nu suntem călăuziţi de o „morală bazată pe statistică”, în care facem un recensământ şi descoperim că fiecare, într-un moment sau altul al vieţii, spune o minciună, prin urmare ajungem la concluzia că toţi oamenii sunt mincinoşi, deci a minţi e normal, şi dacă e normal atunci e un lucru bun. De aceea nu e mare lucru să spui o minciună. Dar dacă toţi fac un lucru greşit, asta nu-l transformă într-un lucru corect. Creştinul trebuie să înţeleagă că standardul după care noi trebuie să ne judecăm ca buni sau răi este Legea lui Dumnezeu. Dacă observaţi această listă pe care o aduce Pavel şi care vorbeşte despre expansiunea şi escaladarea păcătoşeniei omeneşti care izvorăşte dintr-o minte coruptă, în fiecare caz e vorba de o activitate sau un obicei care încalcă Legea lui Dumnezeu.

Haideţi să o mai privim o dată. „Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire…” Dacă aş spune că acest individ de aici are o problemă cu nelegiuirea în sensul că are o urmă de nelegiuire în el, ar fi rezonabil din partea voastră să trageţi concluzia că această persoană (spre care am arătat şi care are o urmă de nelegiuire), în ciuda acestei pete de nelegiuire, este totuşi o persoană bună în general. Dar cum aţi ajunge la această concluzie dacă ar fi adevărat faptul că nu e vorba doar de o urmă de nelegiuire? Dacă aş spune că această persoană e plină de nelegiuire, ar fi oare consecvent să descriem această persoană pe de o parte ca fiind plină de nelegiuire iar în clipa următoare să spunem că e o persoană bună în general? Totuşi, aşa facem în Biserica de azi.

Pavel spune că, deoarece nu credem cu adevărat că suntem plini de nelegiuire… nu numai că suntem plini de nelegiuire, dar suntem plini de orice fel de nelegiuire, tot felul de nelegiuiri. Adulter, viclenie, lăcomie, răutate, plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase. Acestea sunt lucrurile de care suntem plini ca fiinţe omeneşti. Suntem şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele. Imaginaţi-vă aşa ceva. Corupţia noastră pătrunde atât de adânc încât găsim noi moduri în care să ne exprimăm răutatea. Neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.

Vă amintiţi definiţia păcatului din Catehismul de la Westminster? „Păcatul este orice lipsă de conformitate faţă de Legea lui Dumnezeu sau orice încălcare a acesteia.” Observaţi cum unele cuvinte sunt prefaţate de termeni negativi – fără neprihănire, fără dragoste, trufaşi, neînduplecaţi, fără milă. Acestea sunt păcate de omitere care indică lipsa de conformitate faţă de Legea lui Dumnezeu, pentru că Legea lui Dumnezeu ne porunceşte să fim milostivi. Legea lui Dumnezeu ne porunceşte să fim credincioşi cuvântului dat, să fim iubitori şi iertători. De aceea, vedem în acest catalog de vicii atât descrierea felurilor în care păcătuim prin lipsa de conformitate faţă de Legea lui Dumnezeu cât şi acţiunile specifice care încalcă direct interdicţiile din Legea lui Dumnezeu. Noi facem ce Dumnezeu interzice şi nu facem ce Dumnezeu porunceşte – pentru că avem această problemă a corupţiei radicale.

Dar atunci când Pavel duce această descriere a condiţiei noastre până la concluzie, el adaugă câteva lucruri care sunt adesea trecute cu vederea la sfârşitul capitolului unu, dar care sunt foarte importante. Pentru a mai turna gaz pe foc, el menţionează în versetul 32: „…măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu…”. Ne oprim aici pentru o clipă. Vă amintiţi tema din Romani 1, aceea că Dumnezeu se manifestă cu claritate tuturor oamenilor prin natură. Toţi oamenii ştiu că există un Dumnezeu. Conţinutul acelei revelaţii generale pe care Pavel o prezintă la începutul capitolului unu are de-a face cu cunoştinţa universală a fiinţelor umane, nu doar despre existenţa lui Dumnezeu, ci şi despre puterea Sa eternă şi dumnezeirea Sa. Dar lucrul la care se referă cu uimire Apostolul, acum, la sfârşitul acestui capitol, este acea parte pe care noi o cunoaştem din natură despre caracterul lui Dumnezeu, şi anume neprihănirea Sa. Nu ştim doar că El există. Nu ştim doar că e puternic, ştim şi că e neprihănit şi că El e judecătorul nostru.

Ascultaţi ce spune: „…măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte…” Ce-ar fi dacă i-aş spune cuiva: „Crezi că neascultarea de părinţi merită pedeapsa cu moartea?” Câţi mi-ar răspunde cu da? Dacă aş spune că invidia merită execuţia, câţi ar fi de acord cu mine? Pare ceva radical, nu-i aşa? Vedeţi deci cum ar fi primită învăţătura lui Pavel în societatea de azi. Dar Pavel face aici o afirmaţie uluitoare. El spune că noi ştim că aceste lucruri sunt vrednice de moarte. Nu vom recunoaşte acest lucru nici în ruptul capului. Dar trebuie să ştim la rădăcina fiinţei noastre că orice păcat împotriva lui Dumnezeu, indiferent cât de mărunt ar părea în această lume în comparaţie cu altele mai grave, orice încălcare a Legii lui Dumnezeu este vrednică de moarte. Pentru că, aşa cum am spus de o sută de ori, fiecare păcat, chiar cel mai mic păcat comis împotriva lui Dumnezeu, e un act de trădare cosmică. E un act prin care ne răzvrătim împotriva Celui neprihănit şi prin care declarăm autonomia propriilor noastre voinţe în faţa Legii Sale. Este, într-un cuvânt, o stricare şi o desfigurare a universului Său. Suntem cei mai răi vandali din acest univers pentru că desfigurăm caracterul lui Dumnezeu prin felul în care păcătuim şi ne răzvrătim împotriva Lui. Iar Pavel ne spune, ştiţi că dacă Dumnezeu vă judecă după standardul neprihănirii Sale, în conformitate cu standardul Legii Sale, nu meritaţi altceva decât execuţia. Înţelegeţi ce spune Pavel aici? El nu ne spune doar că e adevărat că merităm pedeapsa cu moartea. El ne spune că noi ştim că merităm pedeapsa cu moartea.

Apoi continuă şi spune, nu numai că ştim că merităm pedeapsa cu moartea, dar, în ciuda faptului că ştim care este judecata dreaptă a lui Dumnezeu în această privinţă, păcătuim oricum. Şi nu continuăm doar să facem aceste lucruri, dar îi încurajăm şi pe alţii să le facă. Ascultaţi: „…că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.”

Asta face parte din răzvrătirea omenirii împotriva Legii lui Dumnezeu. Nu numai că Îl sfidăm pe Dumnezeu refuzând să ascultăm de Legea Lui, dar mai şi luăm armele şi construim o apărare prin care să ne justificăm păcatul. Îi încurajăm şi pe alţii să ni se alăture în această răutate, ca şi cum dacă suntem mai mulţi vom putea să eliminăm puterea judecăţii lui Dumnezeu. Vă întreb, cât de corupţi trebuie să fim ca să facem aşa ceva? Să facem lucruri despre care ştim că Dumnezeu ne-a poruncit să nu le facem. Ştim că Dumnezeu a spus că sufletul care păcătuieşte va muri, dar o facem oricum. Nu numai că facem aceste lucruri noi înşine, dar îi încurajăm şi pe alţii să le facă. Nenorocirii nu-i place să stea singură. Suntem parteneri la crimă.

Poate veţi spune: „Stai puţin. Asta-i o nebunie. E un sistem de judecată învechit şi represiv, care n-are nimic de-a face cu realitatea sau cu natura lui Dumnezeu. E o reflectare a atitudinii evreieşti a lui Pavel, sau el n-a înţeles niciodată cu adevărat mila lui Dumnezeu.” Daţi-mi voie să vă spun, vouă celor ce gândiţi în felul acesta – când spuneţi aşa ceva, dacă luaţi parte la mişcarea liberală care afirmă că Pavel are o concepţie primitivă despre păcat şi despre lege, sau altele de felul acesta, o faceţi pentru că nu cunoaşteţi două lucruri. Nu cunoaşteţi Legea lui Dumnezeu. Şi nu cunoaşteţi Evanghelia. Pentru că Evanghelia e lipsită de orice semnificaţie dacă noi suntem buni în general. Nu avem nevoie de o Evanghelie. Ce rost mai are vestea bună că Cineva a murit, dacă noi suntem esenţialmente buni? Hristos nu mai are nici o semnificaţie. Nu mai avem o nevoie imperioasă de Hristos. De aceea pot spune teologii liberali de azi că Hristosul istoriei nu are nici o legătură cu Hristosul credinţei. Şi ei fac o mărturisire corectă de credinţă. Pentru că Hristosul Noului Testament şi Hristosul istoriei nu are nici o legătură cu teologia lor, nu are nimic de-a face cu credinţa lor pentru că credinţa lor nu e pusă în Hristosul real. Ei nu simt nevoia să creadă în Hristosul real, pentru că ei nu au nevoie de un Mijlocitor, nu au nevoie de un Mântuitor, nu au nevoie de ispăşire, pentru că ei sunt esenţialmente buni. 77% din cei ce-şi spun evanghelici fac astăzi această mărturisire de credinţă. Pentru că ei nu cunosc Evanghelia. Motivul pentru care nu cunosc Evanghelia este acela că nu cunosc Legea. Sunt de acord cu Michael Horton şi David Wells atunci când ei spun că două din cele mai mari probleme pe care le avem în Biserica de azi sunt lipsa de înţelegere a Legii şi a Evangheliei, cât şi a relaţiei dintre ele.

Aplicaţie la final

Ai încurajat vreodată pe cineva să păcătuiască alături de tine? Ştiu răspunsul la această întrebare, aşa cum şi tu ştii răspunsul la această întrebare. Eu pot să răspund pentru mine, dar dacă Scriptura e adevărată atunci când zugrăveşte imaginea şi portretul umanităţii noastre comune, atunci ştiu că şi tu ai făcut-o. Ce ne spune asta? Ce ne descoperă acest lucru despre cine suntem noi în umanitatea cu care ne-am născut? Suntem ca Augustin care, în mărturisirile sale, şi-a mărturisit păcatul din copilărie când a furat câteva pere din pomul vecinului. Criticii secolului 20 privesc la el şi spun că acest om şi-a pierdut simţul realităţii, dacă crede că trebuie să mărturisească un păcat atât de nesemnificativ. Dar Augustin spune că ce l-a tulburat cel mai mult a fost când şi-a dat seama că de fapt lui nu-i plăceau perele. N-a avut nimic pozitiv de câştigat furând acele pere. Nu-i era foame. Nu-i plăceau perele. A făcut-o doar aşa, fără vreun motiv aparent. A făcut-o pentru că ştia că e greşit şi a făcut-o pentru că îi plăcea să facă ce era greşit. Ai făcut vreodată la fel? Oamenii care sunt esenţialmente buni, vreau să spun buni în miezul şi în esenţa fiinţei lor, nu se comportă în felul acesta. Avem aici un indiciu al seriozităţii păcatului nostru.

Tradus de Florin Vidu

http://www.rcrwebsite.com/doctrine.htm