Romani 12:3 – „eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine…”
Dacă mulţi creştini întâmpină dificultăţi când sunt puşi să-şi recunoască valoarea personală, adolescenţii şi tinerii resimt criza identităţii mult mai acut. Factorii care determină această stare variază de la relaţiile precare cu părinţii, cu şcoala şi societatea, până la concepte teologice greşite. Prin urmare, versetul de mai sus e interpretat de către tineri ca o accentuare a faptului că nu trebuie să aibă despre ei o părere prea înaltă. Această concluzie greşită, juxtapusă dorinţei naturale a oricărui tânăr de a fi iubit, acceptat şi util, îi determină pe unii tineri să ia cele mai greşite hotărâri.
Astfel, anturajele rele în care sunt acceptaţi „aşa cum sunt” schimbă deseori până şi cele mai bune obiceiuri formate în familie, şcoală sau biserică. Dezamăgirile în serie legate de prietenii nepotrivite, de relaţii amoroase efemere şi de iluzia succesului îi fac pe unii tineri să-şi piardă speranţa de mai bine şi nasc în mintea altora chiar şi ideea sinuciderii…
Tinerii creştini atraşi în aceeaşi amăgire ajung să colinde toate bisericile din oraş sau din împrejurimi pentru a găsi „biserica ideală” în care să se regăsească şi în care să se simtă iubiţi, acceptaţi şi utili. Unii dintre ei, dezamăgiţi de conducerea bisericii în care au crescut, sau fiind victime ale unor abuzuri de putere din partea acesteia, sfârşesc prin a părăsi adunarea sau chiar pe Cel care i-a mântuit.
În această situaţie, clasicele întrebări existenţiale (Cine sunt eu? De unde vin? Care e rostul meu în lume şi încotro mă îndrept?) năvălesc precum un şuvoi de ape mari în mintea acestor tineri, accentuând confuzia în care se găsesc.
Dacă vom citi cu atenţie versetul din Romani 12:3, vom vedea că apostolul Pavel nu a spus că nu trebuie să avem o părere înaltă despre noi. El a spus că nu trebuie să avem o părere mai înaltă decât în realitate! Aceasta înseamnă că imaginea noastră de sine trebuie să fie formată de aprecierea reală a ceea ce suntem şi de ceea ce spune Dumnezeu, Creatorul nostru, că suntem. Valoarea de sine nu este dată doar de ceea ce putem face (abilităţi, competenţe), de ceea ce avem sau nu (bogăţie sau sărăcie) ori de ceea ce spun oamenii despre noi (bune sau rele), ci, mai ales, de ceea ce spune Dumnezeu în ce ne priveşte!
Dumnezeu ne-a creat după chipul Său, suntem coroana creaţiunii Sale, a plătit pentru răscumpărarea noastră cu însuşi sângele Fiului Său (ce preţ inestimabil!), ne-a dat ocazia să ne facem fii ai Săi prin credinţă şi pocăinţă, şi ne-a făcut promisiunea că vom domni împreună cu El în slavă! Această identitate în Hristos ne dă stabilitate, ne iluminează, ne face liberi (nu libertini), ne oferă o perspectivă corectă asupra Bisericii şi asupra rolului nostru în societate, şi ne dă speranţă pentru veşnicie. Ce mare har să fii creştin!
Chiar dacă ne bucurăm de această stimă de sine în Hristos, nu trebuie să uităm niciodată întunecimea păcatului din care am fost scoşi numai prin har şi prin credinţă (Efeseni 2:8-9). Această dublă perspectivă nu ne va lăsa să avem o părere mai înaltă decât se cuvine despre noi înșine, ci ne va îndemna în permanenţă să ţinem cont şi de semenii noştri, iubindu-i şi acceptându-i “aşa cum sunt”, lăsând transformarea caracterului lor în seama Mântuitorului.
Numai dacă ne vom privi prin ochii lui Isus, vom putea să punem în practică cele două porunci în care se cuprinde „toată Legea şi Prorocii”: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22:27-40).
Mai multe despre acest subiect veţi putea afla la Conferinţa Naţională de Tineret „Peniel” de la Timişoara, din data de 12-13 aprilie 2013, transmisa in direct pe internet si pe TV pe canalul Alfa Omega TV.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu