IUDAISMUL RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches

IUDAISMUL

RELIGIILE LUMII

dr Stephen Etches

Traducere: Cristina Ghioancă

fragment

În majoritatea universităților, două idei referitoare la adevăr ies în evidență:

1. Adevărul este relativ – orice adevăr este formulat în contextul culturii și este modelat de cultură și mediu. Adevărul, se spune, este personal, nu transcendent ori absolut.

2. Adevărul este pluralist – pentru că este relativ, toate afirmațiile referitoare la adevăr sunt valide. A judeca între două afirmații contradictorii despre adevăr nu mai are sens prin această definiție și această evaluare este înlocuită de o abordare pluralistă a credinței.

În esență, ideologia pluralismului susține validitatea tuturor religiilor în mod egal. Potrivit acestei perspective, nici o religie nu poate pretinde că este o revelație unică sau specială a lui Dumnezeu și niciun lider religios sau întemeietorul unei religii nu poate pretinde a fi mai special.

Aceste idei devin tot mai populare astăzi, însă ele nu sunt deloc noi: ele reprezintă, în esență, popularizarea teologiei liberale a secolului XIX, care, la rândul ei, are la bază filosofia secolului XIX, în special pe cea a lui Hegel. De fapt, aceasta înseamnă să spui că filosofia relativistă a lui Hegel este corectă (și celelalte sunt eronate), ceea ce este o pretenție exclusivistă care contrazice regula de bază a pluralismului, aceea de a avea vederi largi.

Pluralismul este îmbrățișat, în general, de cei care doresc să aibă o justificare convenabilă pentru stilul lor de viață. Cu alte cuvinte, ei folosesc pluralismul ca o unealtă pentru demitizarea religiei în general: dacă totul este relativ, atunci nu trebuie să acord atenție la nimic și eu pot fi propriul meu zeu.

Alții, în special oamenii religioși, au îmbrățișat pluralismul deoarece acesta îi scapă de problema jenantă a evanghelismului și prozelitismului, care a dus în trecut la conflicte și chiar la războaie. Așadar, aceasta este o încercare de a scăpa de evanghelism și, de asemenea, de a dezamorsa un conflict într-o societate care acceptă o multitudine de credințe. Pluralismul încearcă, de asemenea, să evite criticile care se aduc la adresa creştinismului prin care se arată că acesta dezbină şi ar fi responsabil pentru cruciade şi alte vărsări de sânge din istoria bisericii creştine.

Unii vor obiecta că pluralismul este ceva natural în „societatea noastră pluri-religioasă”, în care factorul economic și cel democratic sunt cei mai importanți. Dacă prin societate „pluri-religioasă” înțelegem o societate care tolerează toate religiile, atunci nu este nici-o problemă. Însă dacă prin aceasta ne referim la faptul că toate religiile sunt fie adevărate, fie fără nici o valoare, atunci autorul acestui articol va contesta acest lucru.

 ORIGINEA CELORLALTE RELIGII

Din revelația biblică reiese clar că la început a fost teismul (Singurul Dumnezeu), iar panteismul s-a dezvoltat ulterior (cf. Romani). Atunci când au fost împrăștiate, toate națiunile au păstrat cu siguranță o oarecare cunoaștere a adevăratului Dumnezeu al cerului, chiar dacă El a început să-și piardă tot mai mult importanța în conștiința lor odată cu trecerea timpului. Ei și-au păstrat tradițiile, într-o formă coruptă, cu privire la Potop și, într-o mai mică măsură, și pe cea legată de împrăștierea de la Babel. Amintirile lor vagi despre Răscumpărătorul promis de Dumnezeu au fost distorsionate în diferite sisteme de jertfe animale și chiar umane, cu scopul de a câștiga bunăvoința spiritelor, care părea că le controlează viața de zi cu zi. În cele din urmă, aceste spirite au ajuns să fie tot mai mult identificate cu forțele naturii într-un univers ce reprezenta un sistem închis. La aceasta mai trebuie să adăugăm și zeificarea eroilor, precum și dezvoltarea sistemului babilonian contrafăcut de păgânism organizat, care s-a dezvoltat în mod activ.

IUDAISMUL

Iudaismul este mai mult decât ceea ce găsim în Vechiul Testament, deoarece s-au făcut foarte multe adăugiri de atunci încoace. Talmudul, care conține gândirea evreiască de la Vechiul Testament încoace, are aceeași autoritate cu acesta. Iudaismul a fost influențat și de două situații de importanță majoră: exilul și de perioada imediat următoare, precum și apariția creștinismului, ceea ce a dus la apariția iudaismului rabinic.

Iudaismul este, în esență, o religie monoteistă, care nu acceptă nici ideea de Trinitate și nici o persoană cu pretenții exclusiviste, ca Isus. Iudaismul susține că există un singur popor ales, termenul „evreu” fiind astfel un termen, esențialmente, rasial, care se referă la o persoană născută din mamă evreică (cf. restricțiile actuale în ceea ce privește acordarea cetățeniei israeliene). Nu poți fi un evreu adevărat decât dacă te-ai născut evreu (Pavel ar fi spus: decât dacă ești născut din nou).

Exilul a cunoscut apariția sinagogii, un loc de închinare fără preoți și Templu. Nu mulți evrei s-au întors în Israel în timpul domniei lui Cir, majoritatea rămânând in Babilonia, care a devenit atunci un centru evreiesc de învățătură, care concura cu cel din Ierusalim.

În timpul perioadei inter-testamentare, observăm formarea Talmudului, alcătuit din Mishna (material extra-canonic, despre care se presupunea că i-ar fi fost transmis lui Moise) și Gemara (comentariile rabinilor). Materialul conținut era împărțit în Halaka (umblare = mod de viață, comportament) și Hagada (istorisiri), care conține învățătură de natură etică și morală, legende și folclor.

Perioada dintre cucerirea Israelului de către Alexandru și era creștină a cunoscut apariția iudaismului rabinic. Un grup de oameni a considerat că singura șansă de supraviețuire a Israelului era ca ei să devină oamenii Cărții, ceea ce presupunea respectarea strictă atât a legii scrise, cât și a celei orale. În acest scop, ei s-au separat de ceilalți oameni și acești separatiști (sau farisei) au ajuns să domine viața evreiască. Au apărut două școli de rabini, una sub conducerea lui Hillel (un evreu moderat din diaspora babiloniană), iar cealaltă sub conducerea lui Shammai (strict). La polul opus se aflau saducheii, care acceptau să colaboreze cu puterea ocupantă, dacă își primeau plata cuvenită.

Fariseii, dintre care nu toți erau ipocriți, au dezvoltat doctrina nemuririi și au tradus Scripturile în limba aramaică (Targum), încurajând construirea sinagogilor peste tot în diaspora.

La îndemnul lui Alexandru cel Mare, evreii s-au împrăștiat în tot imperiul său. După căderea Ierusalimului din anul 70 d.Hr., rabinul Yohanan ben Zakkai a întemeiat Marea Sinagogă în Javne (o suburbie a orașului Tel-Aviv).

Pilonul central al credinței evreiești este reprezentat de Scripturile Vechiului Testament, însă au existat câteva traduceri ale acestora. Textul masoretic a fost declarat ca fiind singura versiune ebraică acceptată la Conciliul de la Iamnia (90 d.Hr.), toate celelalte versiuni fiind respinse. Evreii din diaspora foloseau o traducere în greacă a Vechiului Testament, numită Septuaginta, aceasta devenind și traducerea preferată a creștinilor care aveau aceeași proveniență. Ei citau texte din Septuaginta pentru a demonstra că Isus este Mesia. În cele din urmă, acest lucru a devenit atât de stânjenitor pentru autoritățile evreiești, încât au fost nevoite să autorizeze o nouă traducere în greacă, care a înlocuit ulterior Septuaginta.

Prima a fost versiunea Aquila, însă aceasta era atât de literală, încât era greu de citit. Prin urmare, au fost realizate încă două traduceri (una de către Symmachus și una de către Theodotion). Evreii au exclus în mod deliberat pasajul din Isaia 52:13-15 și 53 din lecționarul de la sinagogă, din cauza cunoscutei interpretări pe care o dădeau creștinii acestui text. Iar textul acesta lipsește până în ziua de astăzi! Acest lucru face parte din acțiunea mascată care vine ca o reacție împotriva creștinismului. Vezi și reacția iudeilor față de Trinitarianism.

În timpul persecuției romane împotriva creștinilor, evreii au jucat adesea un rol important în denunțarea creștinilor. Acest lucru a dus la apariția antisemitismului printre creștini, însă acesta nu poate fi comparat cu antisemitismul lui Hitler, care avea la bază interpretarea rasistă a teoriei evoluției.

Odată cu căderea Ierusalimului, Templul și saducheii au dispărut, lăsând drum liber fariseilor, care au continuat să producă scrieri evreiești sacre. Legea orală a început să fie recunoscută ca fiind inspirată, iar sensul termenului Tora a fost extins pentru a cuprinde și legea orală.

Talmudul (= Învățătură) era următorul, ca importanță, după Scripturi. În principiu, acesta era un comentariu la Scriptură și era împărțit în șase secțiuni:

1. Legi agricole;

2. Legi despre respectarea diferitelor sărbători evreiești;

3. Legi referitoare la femei și divorț;

4. Legislație civică și legi referitoare la tranzacțiile comerciale;

5. Legi despre cum trebuie aduse jertfele în Templu. Reguli pentru Templu și reguli despre ce era curat și ce era necurat (adică: ceea ce făcea ca o persoană să fie potrivită pentru a intra în prezența lui Dumnezeu, în Templu, și ceea ce făcea ca o persoană să nu fie potrivită pentru acest lucru).

6. Reguli pentru preoții de la Templu.

Nefiind mulțumiți de ceea ce spunea Vechiul Testament despre cele de mai sus, ei au hotărât să detalieze toate aceste legi, doar pentru sporirea siguranței.

De fapt, teza centrală a Talmudului (o carte care reflectă foarte bine modul de gândire al fariseilor) era ideea că legea lui Moise trebuia adaptată la noile condiții de viață ale națiunii israelite.

Mai târziu, între anii 200-500, evreii au mai adăugat o secțiune la Talmud, pe care au numit-o Gemara (lit: completare) și care este alcătuită din comentarii la Mishna (= învățare prin repetare, aceasta fiind secțiunea centrală a Talmudului, care conține o expunere a Torei).

Cele 613 porunci din Tora sunt împărțite în 248 de porunci și 365 de interdicții.

Tora este văzută ca mijloc de sfințire, în timp ce pentru creștin acest rol este jucat de Duhul Sfânt (împreună cu Cuvântul), care locuiește în credincios. Astfel, iudaismul a devenit o religie a cărții și nu a Duhului, în timp ce ar fi trebuit să fie ambele, însă cartea trebuia să fie numai Biblia.

În ceea ce privește doctrina păcatului originar, iudaismul pune accentul pe virtutea și dreptatea originară, care, potrivit doctrinei evreiești a meritelor strămoșilor, reprezintă moștenirea comună a fiecărui membru al adunării lui Israel. Renunțând la templu și la jertfele de la templu, iudaismul este forțat să pună accentul pe meritul câștigat prin împlinirea legii (aceasta fiind doctrina combătută de Pavel în Romani și Galateni). Marea întrebare pe care trebuie să o punem iudaismului este: unde este sângele care face ispășire pentru păcat?

În iudaismul modern, doctrinei referitoare la Mesia i s-a dat un alt sens, aceasta fiind transformată în credința optimistă în venirea unei ere mesianice sau în întemeierea unei împărății a adevărului, a dreptății și a păcii. Termenul mesianic, așa cum este folosit astăzi de evrei, are doar această conotație și nu are nicio legătură cu Robul Domnului din Isaia 53, care este interpretat ca fiind întregul Israel care, prin suferința sa, face ispășire pentru păcatele oamenilor. Teologilor liberali li s-a părut foarte interesantă această idee. Este semnificativ faptul că această interpretare a devenit foarte populară numai după începutul erei creștine.

Conceptul de înviere în trup nu este recunoscut de sinagoga reformată, iar mulți conservatori consideră că este vorba doar despre supraviețuirea sufletului. Evreii ortodocși sunt singura excepție în această privință.

Evreii continuă să creadă că ei vor fi salvați doar pe baza faptului că sunt evrei, chiar dacă devin atei, însă acest lucru este contestat de Ioan Botezătorul, de Isus șu de Pavel. Orice încercare de subminare a exclusivismului lor (prin permiterea intrării neevreilor în comunitatea lui Israel) este respinsă imediat.

Secularismul s-a infiltrat atât de mult în iudaism, încât mulți sunt evrei doar prin faptul că provin din cultura evreiască. Convertirea multor tineri evrei la creștinism este, de asemenea, o sursă de serioasă de îngrijorare pentru iudaism.

Totuși, iudaismul rabinic și-a lăsat amprenta neștearsă pe catolicism.

Tipuri de iudaism

Există iudaismul ortodox, conservator și cel reformat. Mai există și hassidism (din care s-a dezvoltat mai târziu și mișcarea Lubovitch, sub conducerea rabinului Schneerson): această mișcare a încercat să scape de legalismul arid prin practicarea unui tip de religie bazat mai mult pe emoții. Acesta poate fi văzut și ca o dezvoltare a cabalei.

Apoi  mai există și sionism: sionismul religios și sionismul secular. Evreii ortodocși nu privesc statul Israel de astăzi ca fiind împlinirea profeției vechi-testamentare. Theodor Hertzel, întemeietorul statului Israel, era ateu, și tot așa era și Ben Gurion.

Iudaismul se află în căutarea propriei identități și în Israel nu s-a ridicat încă un lider spiritual. Dar cum rămâne cu anticristul? Isus a spus: „Când va veni, voi (evreii) îl veți primi”. Aceasta înseamnă că anticristul va fi ușor de recunoscut și, chiar mai mult, el este cel menit să reconstruiască templul.

Cabala înseamnă, literalmente, „a primi (ceea ce a fost transmis = tradiția)” și este o compilație de idei și practici evreiești mistice. Deși originile sale datează din perioada celui de-al doilea templu (via Qum’ran), cabala a câștigat popularitate în secolul XII. Cabala reprezintă varianta evreiască a mișcării sufiste din cadrul islamului.

Învățăturile mistice ale cabalei au fost influențate de platonism și gnosticism și au de-a face cu subiecte cum ar fi interpretarea carului descris în Ezechiel (Ma’aseh Merkava) și arătarea lui Dumnezeu în formă umană. Alte aspecte includ meditarea la numele lui Dumnezeu și explicații simbolice date numerelor și literelor din alfabetului ebraic.

La început, aceste învățături erau restrânse la câțiva studenți talmudici avansați, însă ulterior s-au răspândit în popor, după ce evreii au fost alungați din Spania în 1492. Safed, un oraș din Galileea, a devenit centrul cabalei. Aici, rabinul Isaac Luria a dezvoltat cabala în anul 1572. În secolul următor, cabala a căpătat accente mesianice, ceea ce a făcut ca unii să-și imagineze că ei sunt Mesia. După un dezastru major cauzat de un astfel de pretendent, pe nume Shabbtai Zvi (în anii 1660), cabala a fost redusă din nou la doar câțiva studenți talmudici erudiți, până în urmă cu vreo 20 de ani, când s-a răspândit din nou în popor.

Astăzi există un nou interes față de învățăturile mistice ale cabalei, atât în rândul evreilor, cât și al neevreilor. Partea teoretică a cabalei, care face speculații despre natura lui Dumnezeu, este diferită de cea practică, care pune accentul pe accederea în forțele supranaturale prin ascetism și ascultarea față de Tora. Aceste aspecte au reușit să atragă, de curând, oameni ca Madonna și Kylie Minogue, însă pentru ei, cabala este aproape ca o versiune evreiască a mișcării New Age.

Creștinii evrei au fost cunoscuți sub denumirea de ebioniți. Ei acceptau numai Evanghelia după Matei și respingeau scrierile apostolului Pavel, pe care îl considerau un trădător și un eretic. Ei nu credeau în nașterea din fecioară și nici în divinitatea lui Ieșua. Ebioniții credeau că Yeshua – în virtutea faptului că era un om neprihănit și că a împlinit Legea – a devenit Mesia. De asemenea, mai credeau că Yeshua se va întoarce pentru a întemeia împărăția lui Dumnezeu.

Pe la sfârșitul secolului IV, iudaismul mesianic, așa cum îl știm noi astăzi, a încetat să mai existe. Majoritatea credincioșilor evrei au intrat în rândurile creștinilor, însă în 1967, când Ierusalimul a intrat în stăpânirea evreilor, a început trezirea mesianică din perioada modernă. Dumnezeu a început să lucreze cu putere printre evreii din lumea întreagă.

Astăzi, evreii mesianici se consideră a fi partea evreiască a trupului lui Mesia, „măslinul firesc” (Romani 11). Ei își păstrează identitatea evreiască, își circumcid copiii, țin sabatul și hagim (sărbătorile lor), care devin acum mult mai pline de semnificație în lumina Noului Legământ. Ei se consideră a fi păcătoși convertiți, nu evrei convertiți, și li se mai spune și evrei întregiți.

Potrivit unui studiu recent, există aproximativ 10.000 de evrei mesianici în Israel (fără a număra copiii), organizați în 36 kehilot (congregații) în toată țara. Ei se consideră a fi parte din rămășița credincioasă, chemată de Dumnezeu să locuiască în țara lor, să fie lumina poporului și un martor al faptului că Isus este, într-adevăr, Mesia și Răscumpărătorul lui Israel.

Atitudinea evreilor creștini față de Isus

O atitudine pozitivă față de Isus a apărut destul de târziu, din cauza unei vederi liberale despre persoana Sa (doar un om bun). În mintea multora rămâne însă această obiecție:dacă Isus a fost Mesia, de ce nu s-a instaurat împărăția lui Dumnezeu (în termenii evreiești)? Mai mult, chiar dacă El ar fi fost Mesia, acest lucru nu însemna că El este divin, pentru că iudaismul nu credea într-un Mesia divin. Această concepție pare să fi apărut ca reacție la afirmațiile creștinilor.

Totuși, începem să observăm apariția unor afirmații puțin ezitante în sensul bun al cuvântului. Există acum un departament de Studii în Noul Testament la Universitatea din Ierusalim, condus în trecut de Prof. David Flusser, care, într-un articol din noua Enciclopedie ebraică, afirmă: „Dacă, așa cum cred creștinii, martirul a fost, în același timp, și Mesia, atunci moartea lui are o importanță cosmică (pentru că el era divin?)…”

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-israelului/iudaismul/