IUDAISM.

I. Definiţie

Iudaismul este religia iudeilor, spre deosebire de religia VT. Orice studiu complet al său ar trebui să înceapă în mod firesc cu chemarea lui Avraam; aceasta ar fi doar introducerea. Se consideră că iudaismul îşi are începuturile în exilul babilonian, dar pentru perioada până la anul 70 d.Cr. este preferabil ca termenul să fie rezervat pentru acele elemente care sunt modificări sau extensii ale unor concepte din VT. În lucrările germane întâlnim adesea expresia inducătoare în eroare: „iudaism târziu”, care se referă la religia iudaică din vremea lui Cristos. Expresia este derivată din teoria conform căreia Codul Preoţesc şi istoria din Hexateuh sunt scrieri din perioada exilică sau post-exilică şi constituie adevăratele începuturi ale iudaismului.

Este mai corect să considerăm că iudaismul s-a dezvoltat deplin numai după distrugerea Templului în anul 70 d.Cr., iar pentru perioada de la Ezra la Cristos să folosim termenul „religie intertestamentală”, cu excepţia situaţiilor când ne ocupăm de acele fenomene care au continuat după distrugerea Templului. Un motiv important pentru aceasta este că, deşi creştinismul primar nu a respins şi nu a ignorat toate evenimentele istorice desfăşurate în cele 4 secole de după Ezra, creştinismul a întors spatele tocmai la acel element din iudaism care îl separă atât de creştinism cât şi de VT, adică, atitudinea iudaismului faţă de Lege şi interpretarea ei.

Iudaismul a ajuns la dezvoltare deplină prin anul 500 d.Cr., adică aproximativ în aceeaşi perioadă ca şi creştinismul catolic, şi la fel ca şi acesta de atunci încoace a continuat să se dezvolte şi să sufere modificări. Articolul de faţă, însă, trece numai rareori de anul 200 d.Cr., când conceptele principale ale iudaismului s-au clarificat prin încheierea scrierii Mişnei. Pentru perioadele mai târzii cititorului i se recomandă articolele despre iudaism din ERE, JewE, EJ, etc.

II. Naşterea iudaismului

Iudaismul a devenit inevitabil în urma reformei lui Iosia, care a atins apogeul în 621 î.Cr. Limitarea jertfelor legitime la Templul din Ierusalim a avut ca rezultat inevitabil detaşarea treptată a religiei majorităţii oamenilor de sanctuar şi de jertfe. Această tendinţă a fost întărită de Exilul babilonian, cu atât mai mult cu cât cercetările moderne sugerează că lovitura judecăţii divine a fost prea neaşteptată pentru a permite dezvoltarea în exil a vreunei închinări formale fără sacrificii.

Exilul a fost o perioadă de aşteptare a restaurării; refuzul majorităţii de a se întoarce în anul 538 î.Cr. a făcut ca o modificare a religiei lor să fie vitală dacă voiau să se păstreze ca evrei. Nu a fost suficient să fie dezvoltată o închinare fără jertfe (se pare că aceasta a apărut mai târziu în forma ei oficială); era nevoie de o concepţie despre lume şi viaţă care să poată fi separată complet de sanctuare. O asemenea concepţie a fost găsită în Tora sau Legea lui Moise. Aceasta a fost interpretată mai puţin ca un cod de legi şi mai mult ca un set de principii care ar putea fi aplicate la orice domeniu din viaţă şi care sunt obligatorii pentru toţi cei care vreau să fie cunoscuţi ca „iudei”. (Tora înseamnă „învăţătură” şi nu „lege”.) Ezra a fost adevăratul „Părinte al iudaismului”, deoarece el s-a întors din Babilon ca să introducă şi să impună nu o lege nouă ci un mod nou de respectare a legii vechi.

Secolele care au urmat au fost martore la opoziţie hotărâtă împotriva politicii lui Ezra din partea preoţilor bogaţi şi a altora, care în timpul domniei lui Antiochus Epiphanes (175-163 î.Cr.) erau liderii elenizatorilor. Majoritatea oamenilor de rând (‘am ha-’ares) au încercat să păstreze sensul clar al Torei. În Diaspora din V a avut loc o asimilare crescândă a modului de gândire grec, la care a contribuit interpretarea predominant alegorică a Scripturii.

Următoarea piatră de hotar în dezvoltarea iudaismului a constituit-o elenizarea preoţilor de frunte din Ierusalim şi degenerarea care a urmat în rândurile preoţilor-regi Hasmonei biruitori (în special Alexandru Iannaeus). Închinarea la Templu pentru oamenii evlavioşi a devenit mai mult o datorie decât o bucurie. În timp ce membrii comunităţii de la Qumran par să-şi fi întors spatele spre Templu, până când Dumnezeu avea să-l cureţe de preoţii nedemni, *fariseii au acordat un rol mai mare sinagogii, aceasta reprezentând mijlocul principal de a aduce închinare lui Dumnezeu şi de descoperire a voii Lui prin studierea Torei. Ca urmare, pe vremea lui Cristos, existau câteva sute de sinagogi chiar în Ierusalim.

Deşi distrugerea Templului în anul 70 d.Cr. a venit ca un şoc pentru farisei şi admiratorii lor, ei au fost pregătiţi pentru acest lucru datorită pângăririi frecvente a Templului în diferite moduri începând din vremea lui Antiochus Epiphanes, iar religia lor concentrată asupra sinagogii s-a putut adapta repede la condiţiile noi, cu atât mai mult cu cât celelalte grupuri religioase au fost distruse sau şi-au pierdut puterea. Prin anul 90 d.Cr. liderii fariseilor, rabinii, s-au simţit suficient de puternici încât să-i excludă din sinagogă pe cei pe care-i considerau eretici (minim), inclusiv pe creştinii evrei. Prin anul 200 d.Cr., după o luptă crâncenă, i-au forţat pe ‘am ha-’ares să se conformeze, dacă voiau să fie consideraţi iudei. De atunci încolo, până când iudaismul a început să fie influenţat de gândirea modernă, termenii de iudeu şi cel de iudaism normativ, rabinic de iudaism ortodox sau tradiţional au fost în esenţă echivalenţi.

Ar trebui remarcat că, deşi fariseii au fost întotdeauna un grup minoritar, nu trebuie să fim surprinşi de triumful concepţiilor lor. Deşi au fost adesea lipsite de popularitate, concepţiile lor au părut să fie cea mai logică adaptare a VT la scena post-exilică şi au devenit proprietate comună prin folosirea lor abilă în sinagogă.

III. Doctrinele Iudaismului

Ar trebui să fie clar pentru cititorul NT că, oricât de puternice au fost ciocnirile între Cristos şi Pavel, pe de-o parte, şi principalii lor oponenţi, pe de altă parte, domeniul de conflict a fost delimitat foarte precis. Ambele tabere acceptau aceeaşi Scriptură – spre deosebire de saduchei – şi, cel puţin la suprafaţă, interpretau Scripturile în acelaşi fel. S-a recunoscut de multă vreme că există o similaritate profundă între învăţătura lui Cristos şi cea a rabinilor din vechime, iar descoperirea manuscriselor de la Qumran a grăbit recunoaşterea faptului că influenţa elenismului asupra NT este de importanţă secundară. Prin urmare, este suficient să spunem aici că o mare parte a doctrinei iudaismului nu se deosebeşte semnificativ de aceea a VT sau de aceea a creştinismului conservator.

Prin urmare, se poate spune că în problemele care nu sunt menţionate aici nu au existat diferenţe esentiale până în anul 500 d.Cr. Totuşi, trebuie să ţinem cont că lupta îndelungată a iudaismului de a supravieţui în faţa creştinismului biruitor a dus adesea la o deplasare semnificativă a accentelor, fapt care reduce domeniul de concordanţă aparent.

Israel

De importanţă fundamentală pentru iudaism este existenţa şi chemarea Israelului, apartenenţa la acesta obţinându-se în principal prin naştere, deşi prozeliţii erau de obicei acceptaţi. Prozeliţii erau consideraţi născuţi în poporul lui Dumnezeu prin tăiere împrejur, botez şi aducerea de jertfe. Nu există nici o dovadă despre interpretarea doctrinei VT despre „rămăşiţa” (lui Israel). Aforismul: „Întreg Israelul are o parte în lumea viitoare” era general acceptat – apostazia (un termen elastic) era considerată de obicei ca singurul lucru care poate sta în calea acestui fapt.

În Israel toţi israeliţii erau priviţi ca fraţi. Deşi distincţiile naturale din societate nu au fost contestate niciodată, înaintea lui Dumnezeu rangul depindea de cunoaşterea şi împlinirea Torei. Prin urmare, în serviciile de la sinagogă singurele calităţi cerute pentru a ocupa o poziţie de conducere erau evlavia, cunoaşterea şi capacitatea de a conduce. Rabinii nu erau preoţi sau pastori, iar „ordinarea” lor era o simplă recunoaştere a faptului că ei cunosc Tora şi că au dreptul să acţioneze ca judecători. Ei erau pur şi simplu oameni care cunoşteau Tora suficient de bine încât să-i poată învăţa pe alţii, iar pentru ca un om să devină rabin era suficientă recunoaşterea lui de către câţiva rabini sau, în cazuri excepţionale, de către comunitatea locală.

Femeia era considerată inferioară faţă de bărbat, deoarece ea se afla sub autoritatea soţului ei şi nu putea să îndeplinească anumite lucruri prescrise în Tora. Dar în mod fundamental iudaismul a susiţnut întotdeauna adevărul din Geneza 2:18 şi a respectat demnitatea esenţială a femeii.

Învierea

Deşi mai târziu, sub influenţa creştinismului şi a filozofiei greceşti, iudaismul şi-a dat asentimentul reţinut la doctrina nemuririi sufletului, a rămas întotdeauna suficient de fidel spiritului VT pentru a considera că învierea trupului este necesară pentru o adevărată viaţă după moarte. Textul din 2 Timotei 1:10 nu este o tăgăduire a speranţei învierii din iudaism deoarece, spre deosebire de credinţa creştină bazată pe învierea lui Cristos, doctrina învierii în iudaism a fost dedusă din puţinele indicaţii din VT şi a fost definitivată în vremea de oprimare spirituală de care au avut parte cei evlavioşi începând cu perioada lui Antiochus Epiphanes.

A fost făcută o distincţie clară între ‘olam ha-zeh („această lume”) şi ‘olam ha-ba („lumea viitoare”), aceasta din urmă fiind considerată întotdeauna ca fiind legată de pământul acesta (cu excepţia membrilor mai elenizaţi din Diaspora din V). Legătura între aceste două lumi era făcută de „Zilele lui Mesia”, considerată întotdeauna ca o perioadă limitată de timp.

Tora

Se pare că fariseii au ocupat o poziţie de mijloc între saduchei, care respingeau autoritatea (dar nu neapărat şi valoarea) cărţilor profetice, şi membrii comunităţii legământului de la Qumran, care le acordau o autoritate mare când erau în mâinile unui vorbitor competent.

Fariseii le priveau ca pe nişte comentarii de inspiraţie divină asupra Torei, Pentateuhului, care era pentru ei revelaţia perfectă şi finală a voii lui Dumnezeu. Motivul lor principal pentru respingerea lui Cristos şi faptul că ei au cerut un semn de la El se pare că s-a datorat faptului că El a făcut apel la autoritatea încredinţată Lui şi nu la autoritatea lui Moise.

Rabinii au înălţat atât de mult rolul şi valoarea Torei încât respectarea ei a devenit explicarea şi justificarea existenţei lui Israel. Abia mai târziu, când iudaismul a fost confruntat cu o biserică triumfătoare pe plan politic, Tora a primit o poziţie cosmică şi o existenţă înainte de crearea lumii, aşa încât să poată avea în iudaism rolul pe care Cristos îl are în creştinism. Este uşor să înţelegi de ce Pavel, cu doctrina sa conform căreia legea scoate la lumină grozăvia păcatului, a fost întotdeauna supărătoare pentru evreii ortodocşi.

În iudaism, însă, Pentateuhul este numai tora sebiketab (Tora scrisă). Dacă respectarea Torei trebuia să devină preocuparea personală a fiecărui evreu evlavios şi dacă prevederile ei trebuiau să fie extinse pentru a cuprinde toate domeniile vieţii, aşa încât să creeze o unitate esenţială în Israel, atunci trebuie să existe un acord cu privire la principiile de abordare şi exegeză. Probabil că acestea au fost stabilite în linii mari încă din vremea lui Ezra. Împreună cu unele obiceiuri din antichitatea imemorială, de ex. spălarea mâinilor, au fost atribuite tradiţiei care data de la Moise, de pe Mt. Sinai. Aceste principii şi aplicarea lor în viaţa de fiecare zi formează tora se-be’al-peh (Tora orală sau legea). Aceasta are autoritate la fel de mare ca şi Tora scrisă, deoarece aceasta nu poate fi înţeleasă corect fără ea.

Dezvoltarea Torei orale a avut loc cam în felul următor. Tora scrisă a fost studiată pentru a găsi toate poruncile din ea; s-a calculat că sunt în total 613 – 248 pozitive şi 365 negative. Acestea au fost protejate prin elaborarea unor legi noi, a căror respectare garanta respectarea poruncilor fundamentale – lucrul acesta este numit „facerea unui gard în jurul Torei”. În fine, legile lărgite au fost aplicate prin analogie la toate sferele şi posibilităţile vieţii care puteau fi concepute.

În timp ce într-un sens Tora orală nu poate fi considerată niciodată ca fiind completă, deoarece o dată cu schimbările în civilizaţie apar întotdeauna situaţii noi la care trebuie aplicată. În general se consideră că a primit forma definitivă în Talmud şi, într-o măsură mai mică în Midraşim (sing. Midraş), expunerea (‘aggada) oficială, în principal devoţională, a cărţilor VT.

*Talmudul se împarte în două părţi. Mişna este o codificare a Torei orale şi a fost elaborată în principal de Rabbi Yehuda ha-Nasi (cca. 200 d.Cr.). Spre deosebire de cea mai mare parte din Midraşim constă din halaka, adică, legi care guvernează viaţa şi este practic un comentariu despre aspectul legal al Pentateuhului. Ghemara este un comentariu minuţios la Mişna. Nu numai că precizează aspectele neclare din Mişna ci şi aruncă multă lumină asupra tuturor aspectelor iudaismului primar. Versiunea babiloniană mai lungă a fost încheiată până la anul 500 d.Cr, iar forma palestiniană neterminată a fost întreruptă cam cu un secol mai devreme. Este mai corect să comparăm Talmudul cu scrierile Părinţilor Bisericii decât cu NT.

Omul şi respectarea Torei

Ar fi nedrept să catalogăm iudaismul ca un simplu legalism, deşi aspectul legalist avea să devină predominant. Pasajele favorite citate din Talmud pentru a dovedi legalismul sunt carcateristice pentru orice manual care caută să facă o aplicare cazuistică a legii la viaţa de toate zilele. Tendinţa spre legalism a fost temperată de insistenţa rabinilor asupra faptului că respectarea Torei trebuie făcută cu intenţii bune (kaw-wana) şi nu trebuie făcută de dragul Torei însăşi (lisma) sau a răsplătirii pe care ar putea-o aduce. Ei au privit darea Torei ca un act suprem al harului, iar respectarea ei de către noi ar trebui să fie un răspuns al dragostei.

Un asemenea sistem este menit să pună accentul pe măsura în care reuşim să respectăm Tora, nu pe măsura eşecului. Prin urmare, grozăvia păcatului „respectabil” şi incapacitatea omului de a împlini voia perfectă a lui Dumnezeu erau minimalizate şi această tendinţă a fost întărită prin încetarea jertfelor în anul 70 d.Cr. Iudaismul nu are nici o doctrină comparabilă cu doctrina creştină despre păcatul original. Este adevărat că omul este conceput ca fiind născut cu o înclinaţie rea (yeser ha-ra), dar aceasta era ţinută în echilibru de o înclinaţie bună (yeser ha-tob) înnăscută, la fel de puternică, înclinaţie care este întărită prin studierea Torei ca să devină preponderentă. Această concepţie foarte optimistă despre păcat şi despre natura umană este întâlnită peste tot în iudaism.

Mai gravă este afirmaţia subînţeleasă cu privire la autonomia omului care este versat în Tora. Deşi Tora revendică autoritate completă asupra lui, Dumnezeu îl lasă pe omul învăţat să descopere care sunt afirmaţiile ei. Aceasta a mers atât de departe încât în Talmud (Menahot29b) Moise este prezentat ca fiind incapabil să înţeleagă expunerea lui Rabbi Akiba prin care acesta a descoperit lucruri la care Moise nici nu s-a gândit că ar fi în legile sale. Pe de altă parte, poruncile directe erau ocolite uneori în mod deliberat, deoarece se considera că lucrul acesta este pentru binele comun. Cel mai bine cunoscut caz este Deuteronom 15:1-3 – exemplul din Marcu 7:9-13 – care nu a fost tratat în Mişna, probabil pentru că mustrarea făcută de Cristos a fost considerată justificată. Există o tendinţă invariabilă de a micşora povara oricărei prevederi care părea să apese prea tare masele (aceasta nu este în contradicţie cu Matei 23:4; privilegiul celui învăţat este să-şi folosească cunoştinţa pentru a uşura poverile!). Probabil că la baza acuzaţiilor lui Cristos împotriva ipocriziei fariseilor stă această atitudine de siguranţă şi încredere în sine, întrucât ei considerau că pot controla şi modela revelaţia voii lui Dumnezeu (vezi *FĂŢARNIC şi H. L. Ellison, „Jesus and the Pharisees”, JTVI 85, 1953). În ciuda îndemnurilor rabinice la umilinţă, nota din Ioan 7:49 este auzită foarte des în literatura iudaismului.

Întrucât iudaismul pune tot accentul pe slujirea lui Dumnezeu prin respectarea Torei, şi toată subtilitatea sa intelectuală a fost folosită pentru a descoperi sfera deplină a poruncilor lui Dumnezeu, el s-a preocupat prea puţin de genul de dispute teologice care au constituit ruina creştinismului. Dacă un om accepta unitatea perfectă şi unicitatea lui Dumnezeu, autoritatea absolută şi finalitatea Torei şi statutul lui Israel de popor ales şi dacă acelaşi om respecta poruncile legii, el putea adopta orice teorii filozofice sau mistice ar fi vrut. Lucrul acesta este adevărat în aşa măsură încât s-a susţinut pe bună dreptate că termenul corect pentru a descrie iudaismul nu este ortodoxie, ci ortopraxie. Singura schismă serioasă în lumea evreiască între triumful punctului de vedere fariseic şi vremurile moderne a fost schisma Karaiţilor (secolul al 8-lea) şi aceasta s-a referit la principiile de interpretare a Torei. Dezvoltarea istorică a iudaismului l-a protejat în mare măsură de influenţa greacă în perioada cea mai critică. Ca urmare, a păstrat un echilibru mai clar între individ şi societate decât se poate vedea în mare parte din practica creştină.

*Mesia

Deşi au existat puncte de vedere diferite, în iudaismul de până la anul 200 î.Cr. nu există nici un element supranatural în Mesia. El este mai întâi marele eliberator de sub opresiunea străină şi apoi Cel care impune adevărata respectare a Torei. Zilele lui Mesia sunt perioada de legătură cu lumea viitoare, dar este o perioadă limitată în timp. Pentru un sumar al concepţiei, vezi J. Klausner, The Messianic Idea in Israel, 1956, partea 3-a.

Doctrina despre Dumnezeu

Orice antologie a afirmaţiilor rabinice despre Dumnezeu va arăta repede că în marea majoritate a cazurilor afirmaţiile sunt fidele revelaţiei din VT. Ele diferă de conceptul creştin în principal în următoarele aspecte. Întrucât o lume viitoare pe pământ nu implică un contact atât de apropiat cu Eternul ca şi concepţia unei lumi viitoare cereşti, există mai puţină preocupare fată de implicaţiile sfinţeniei absolute a lui Dumnezeu. Întrucât se pune mai mult accent pe slujire decât pe comuniune, cu excepţia misticilor, problema „ispăşirii” este rareori întâlnită. În orice caz, nu se crede că Israelul are nevoie să fie împăcat cu Dumnezeu. Conceptul întrupării este exclus a priori; prăpastia dintre Creator şi creaţie este prea mare.

Conflictul dintre iudaism şi biserica triumfătoare a atras după sine accentuarea transcendenţei lui Dumnezeu aşa încât imanenţa reală să fie aproape imposibilă. Imanenţa care este accentuată în mod constant în devoţiunea iudaică are aproape întotdeauna un aspect semi-panteist. Unitatea lui Dumnezeu a fost definită în termeni care au făcut ca doctrina Trinitară să fie o urâciune. Dumnezeu a fost descris tot mai mult prin negaţii care explicau că El nu poate fi cunoscut decât prin lucrările Sale. În ciuda acestui fapt baza VT a iudaismului a fost prea puternică pentru ca iudeul evlavios să fie fericit multă vreme cu o asemenea poziţie şi de aceea a încercat în repetate rânduri să o ocolească prin misticism.

BIBLIOGRAFIE. 1976 Danby (tr.),The Mishnah, 1933; I. Epstein (ed.),The Talmud, E.T. în 35 vol., 1935-1952; H. L. Starck, Introduction to the Talmud and Midrash, E.T., 1931; G. F. Moore, Judaism in the First Centuries of the Christian Era, 3 vol., 1927, 1930; E. Schürer, HJP, 1, 1973; SB; C. G. Montefiore şi H. Loewe, A Rabbinic Anthology, 1938; J. Parkes, The Foundations of Judaism and Christianity, 1960; R. A. Stewart, Rabbinic Theology, 1961; L. Jacobs, Principles of the Jewish Faith, 1964; S. Safrai şi M. Stern (ed.), The Jewish People in the First Century, 2 vol., 1974, 1976.

H.L.E.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/iudaism.html