IEREMIA

IEREMIA.

I. Cadrul

Istoria lui Ieremia se întinde pe o perioadă de 40 de ani – de la chemarea sa, în anul al 13-lea al regelui Iosia (626 î.Cr.) până la căderea Ierusalimului în 587 î.Cr. În aceste patru decenii el a profeţit în timpul domniilor ultimilor cinci regi ai lui Iuda – Iosia, Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin şi Zedechia. În timp ce el predica, o serie de personalităţi şi evenimente importante modelau istoria din afara patriei sale, Iuda. A fost una dintre cele mai agitate perioade din istoria Orientului Apropiat şi a afectat de asemenea istoria lui Iuda.

Imperiul asirian s-a dezintegrat, iar Babilonul şi Egiptul au rămas să se lupte între ele pentru dominarea Orientului. Cronologia ultimului sfert al secolului al 7-lea î.Cr. a fost clarificată în mare măsură prin publicarea unor tăbliţe care au fost excavate cu mulţi ani în urmă dar care au zăcut uitate în arhivele de la Muzeul Britanic din Londra, în 1956 D. J. Wiseman a pus aceste documente caldeene la dispoziţia cercetătorilor Orientului Apropiat, făcând astfel posibilă reevaluarea cronologiei ultimului sfert al secolului al 7-lea î.Cr.

Viaţa lui Ieremia şi evenimentele care se încadrează în această perioadă extrem de importantă sunt remarcabil de bine documentate şi unele intimităţi ale personalităţii sale sunt zugrăvite mai plastic decât cele ale profeţilor mici sau chiar decât ale lui Isaia şi Ezechiel.

Când Ieremia a fost chemat la slujba profetică el era încă „un copil” (na’ar, 1:6), un termen ambiguu care descrie copilăria (Exod 2:6) şi adolescenţa mai avansată (1 Samuel 30:17). Dacă expresia folosită de Ieremia înseamnă doar că el era imatur din punct de vedere spiritual şi social, cuvântul ar putea sugera că el nu avea încă vârsta obişnuită a unui profet, să zicem între 20 şi 30 de ani, dacă ne bazăm pe regulile stabilite pentru leviţi (Numeri 8:24; 1 Cronici 23:24). Aşadar, dacă presupunem că Ieremia a fost chemat în slujbă în jurul vârstei de 20 de ani, înseamnă că el şi-a petrecut copilăria în timpul domniilor lui Manase şi Amon. Când Ieremia a primit chemarea trecuse deja aproape un secol de la căderea regatului de N, Israel (Samaria), în mâinile asirienilor. Iuda, în S, însă, a reuşit să supravieţuiască. Printr-o minune a rezistat furtunei produsă de invazia lui Sanherib, aşa cum a prezis Isaia. Regele Ezechia a iniţiat reforme religioase şi morale în Iuda (2 Împăraţi 18:1 ş.urm.), dar acestea au fost anulate de apostazia îndelungată a fiului său, Manase (2 Împăraţi 21:1 ş .urm.) şi de domnia scurtă şi idolatră a lui Amon (2 Împăraţi 21:19 ş.urm.). În timp ce Iuda se bălăcea în mocirla idolatriei, asirienii conduşi de Esar-Hadon şi Asurbanipal au cucerit Egiptul. Sub conducerea lui Psammetichus (664-610 î.Cr.) Egiptul s-a restabilit şi a început să intimideze din nou ţara lui Iuda, care s-a văzut iarăşi oscilând între linguşirile şi ameninţările celor două puteri mondiale, Egiptul şi Babilonul. Ieremia a crescut în această atmosferă de tensiune politică internaţională şi de declin religios naţional.

Nu încape îndoială că mulţi tânjeau după zorii care să pună capăt nopţii de 60 de ani de degenerare morală. Ieremia a crescut într-o familie preoţească evlavioasă (1:1). Numele său, „Iahve înalţă” sau „Iahve aruncă jos” poate simboliza atât rugăciunile părinţilor săi pentru naţiunea nemângâiată cât şi aspiraţiile lor pentru tânărul Ieremia. Ei au comunicat temerile lor cu privire la persecuţia religioasă şi apostazia lui Manase şi Amon, l-au învăţat legile lui Israel şi au umplut mintea lui receptivă cu învăţăturile lui Isaia şi ale altor profeţi din secolul anterior.

II. Cele cinci domnii

a. Iosia

Când Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia, Iosia (638-608 î.Cr.), care era pe tronul lui Iuda de 12 ani, introdusese deja reforme religioase (2 Cronici 34:4-7). Dar abia în anul 621 î.Cr., al 18-lea an al domniei sale, a iniţiat reforma religiei şi moralei în Iuda (2 Împăraţi 23). Imboldul pentru reformă a fost generat de descoperirea importantă a „cărţii legii”, găsită de Hilchia în Templu. Ieremia era deja profet de 5 ani. Probabil că în cap. 1-6 el descrie condiţiile din Iuda înainte de reformele principale făcute de Iosia în 622-621 î.Cr. Naţiunea este coruptă şi incorigibilă, insensibilă la oferta de iertare a lui Dumnezeu şi nepăsătoare faţă de ameninţarea unui duşman invincibil. În afară de 11:1-8, care s-ar putea să conţină o reflectare a entuziasmului lui Ieremia în legătură cu reformele lui Iosia, profetul nu a lăsat nici o însemnare despre ultimii 12 ani ai domniei lui Iosia. În anul 608 î.Cr. regele a fost omorât la Meghido (2 Împăraţi 23:39) într-o încercare nereuşită de a se opune Faraonului Neco (610-594 î.Cr.), succesorul lui Psammetichus. Cum este şi firesc, Ieremia a deplâns moartea prematură a lui Iosia (22:10a), pe care îl aprecia (22:15 ş.urm.).

b. Ioahaz

Neco a continuat să se amestece în problemele lui Iuda. Ioahaz (sau Şalum, Ieremia 22:11) l-a succedat pe Iosia, dar după 3 luni a fost detronat de Neco, care a impus un tribut mare ţării lui Iuda (2 Împăraţi 23:31-33) şi l-a pus rege pe Ioiachim (sau Eliachim), fratele lui Ioahaz (2 Împăraţi 23:34; 2 Cronici 36:2, 5). Ieremia a deplâns detronarea lui Ioahaz şi exilul lui în Egipt (22:10-12).

c. Ioiachim

În timpul domniei sale (607-597 î.Cr.) a avut loc un eveniment de o deosebită semnificaţie politică – bătălia de la Carchemiş (Ieremia 46) în anul 605 î.Cr. Egiptenii conduşi de Neco au fost zdrobiţi de caldeenii conduşi de Nebucadneţar în lupta de la Carchemiş, pe malul drept al Eufratului, la NV de Alepo, şi la Hamat. Din punct de vedere politic acest eveniment a fost pivotal, deoarece a marcat transferul hegemoniei în Orientul Apropiat la Babilon. Prin urmare, Carchemişul a avut o importanţă considerabilă şi pentru Iuda. Întrucât toate drumurile către graniţa egipteană erau acum sub controlul lui Nebucadneţar, era inevitabil ca întregul Orient Mijlociu să ajungă sub stăpânirea lui (Ieremia 25:15 ş.urm.). De aceea, începând din momentul acela Ieremia a devenit un promotor al acceptării de către Iuda a suzeranităţii babiloniene. În anul 604 î.Cr. Nebucadneţar a atacat şi a jefuit Aşcalonul, împotriva căruia au profeţit Ieremia (47:5-7) şi Ţefania (2:4-7). În Ieremia 36:9 ş.urm. este proclamat în post în Iuda. Probabil că acesta indică apropierea unei calamităţi naţionale; într-adevăr, data campaniei lui Nebucadneţar împotriva Aşcalonului coincide cu data acestui post în Iuda. Ieremia a anticipat că de la Aşcalon Nebucadneţar avea să vină împotriva lui Iuda; de aceea a avut loc postul şi proclamarea mesajului lui Ieremia în Ierusalim. Dar politica lui Ieremia era contrară politicii interne a lui Ioiachim şi strategiei sale externe. Regele era în favoarea practicilor idolatre (2 Împăraţi 23:37) şi egoismul şi mândria lui au agravat nenorocirea lui Iuda (Ieremia 22:13-19). Ioiachim avea prea puţin respect pentru persoana profetului (26:20-23) sau pentru mesajul lui (26:9). Politica lui oscilantă de alianţă cu Egiptul, apoi cu Babilonul, probabil că s-a datorat faptului că rezultatul luptei dintre Babilon şi Egipt în 601/600 î.Cr. a fost neconvingător. Peste trei ani el s-a răzvrătit din nou împotriva Babilonului, dar eşecul său nu a făcut decât să-l aducă mai deplin sub jugul babilonian şi faptul acesta a exacerbat suferinţa lui Iuda (2 Împăraţi 24:1 ş.urm.). Ieremia a mustrat pe rege, pe profeţi şi pe preoţi, iar ostilitatea pe care a cauzat-o această mustrare este oglindită în profeţiile sale. El a fost persecutat (12:6; 15:15-18), s-a complotat împotriva lui (11:18-23; 18:18), a fost pus la închisoare (20:2), a fost declarat vrednic de moarte (26:10 ş.urm., 24; cf. v. 20-23; 36:26). Profeţiile lui scrise au fost distruse (36:27). Dar în aceste împrejurări deprimante Ieremia a stăruit în lucrarea sa – a mijlocit pentru Iuda (11:14; 14:11; 17:16), a protestat înaintea lui Dumnezeu (17:14-18; 18:18-23; 20:7-18), a demascat pe profeţii oportunişti (23:9-40), a prezis distrugerea Templului (7:1-15) şi a naţiunii (cap. 18 ş.urm.) şi a deplâns condamnarea poporului său (9:1; 13:17; 14:17). În cele din urmă viaţa lui Ioiachim s-a sfârşit în mod violent în Ierusalim, la sfârşitul anului 598 î.Cr., al 11-lea an al domniei sale, aşa cum profeţise Ieremia (22:18; cf. 2 Împăraţi 24:1 ş.urm.). Pe de altă parte, 2 Cronici 36:6 ş.urm. spune că Nebucadneţar l-a legat pe Ioiachim în lanţuri şi l-a dus cu el la Babilon. Daniel 1:1 ş.urm. vorbeşte de asemenea despre exilul lui Ioiachim în anul al 3-lea al domniei sale.

d. Ioiachin

Ioiachin (sau Conia, 22:24, 28 sau Ieconia, 24:1) l-a succedat pe Ioiachim în 597 î.Cr. şi a cules ceea ce semănase tatăl său. Tânărul imatur, în vârsta de 18 ani, a domnit numai 3 luni (2 Împăraţi 24:8). Rebeliunea tatălui lui Ioiachin l-a determinat pe Nebucadneţar să asedieze Ierusalimul în al 7-lea an al domniei sale, iar tânărul rege al lui Iuda „a ieşit” (2 Împăraţi 24:12), adică, s-a predat. El, împreună cu majoritatea aristocraţiei lui Iuda, meşteşugarii şi soldaţii, au fost exilaţi în Babilon (aşa cum se înţelege din Ieremia 22:18 ş.urm., iar Templul a fost jefuit (2 Împăraţi 24:10-16). În Cronica babiloniană găsim acum pentru prima oară confirmarea acestei informaţii dintr-o sursă extra-biblică contemporană. Ieremia a prezis deja soarta lui Ioiachin (22:24-30). Totuşi, peste 36 de ani el avea să fie eliberat de fiul şi succesorul lui Nebucadneţar (2 Împăraţi 25:27-30).

e. Zedechia

Zedechia, noul rege instalat de Nebucadneţar pe tronul lui Iuda, a fost fiul cel mai tânăr al lui Iosia (Ieremia 1:3) şi unchiul lui Ioiachin (2 Împăraţi 24:17; 2 Cronici 36:10). Relatarea VT despre instalarea lui Zedechia de către Nebucadneţar este confirmată pe deplin de Cronica babiloniană. Domnia lui (597-587 î.Cr.) a pecetluit soarta lui Iuda (2 Împăraţi 24:19 ş.urm.). El a fost un rege slab şi oscilant, iar funcţionarii săi de stat erau oameni dintr-o categorie socială modestă. Întrucât ajunseră mai sus decât aristocraţii exilaţi, îi priveau acum pe aceştia cu dispreţ, dar Ieremia avea convingerile lui proprii cu privire la smochinele „rele” şi cele „bune” (24:1 ş.urm.). Acestora din urmă le-a trimis profetul scrisoarea sa faimoasă (29:1 ş.urm.). Atât în Babilon cât şi în Iuda profeţii falşi au urmărit executarea lui Ieremia (28:1 ş.urm.; 29:24 ş.urm.). Controversa principală între ei era cu privire la durata robiei. Ieremia a prezis un exil de 70 de ani, în timp ce profeţii falşi au susţinut că avea să dureze numai 2 ani.

Conflictul principal al lui Ieremia cu Zedechia a fost în legătură cu rebeliunea împotriva lui Nebucadneţar. O revoltă a fost planificată pentru anul al 4-lea al domniei sale, în conspiraţie cu statele învecinate – profetul ce s-a opus cu tărie acestei revolte (cap. 27 ş.urm.). Totuşi, Zedechia se pare că a reuşit să înlăture suspiciunile lui Nebucadneţar prin faptul că a făcut o vizită la Babilon chiar în anul acela (51:59).

Însă, în cele din urmă, în anul al 7-lea şi al 8-lea al domniei sale, Zedechia s-a compromis în mod irevocabil în ochii lui Nebucadneţar prin faptul că a dus tratative cu Faraonul Hofra, fapt care a fost privit ca trădare. Zarurile au fost aruncate şi în anul al 9-lea al lui Zedechia (589) babilonienii au asediat Ierusalimul pentru a doua oară. Dar înainte de asediu (21:1-10) şi în cursul asediului (34:1 ş.urm., 8 ş.urm.; 37:3 ş.urm., 17 ş.urm.; 38:14 ş.urm.) Ieremia a avut un singur mesaj pentru Zedechia – să se predea în faţa babilonienilor, deoarece Ierusalimul trebuie să cadă în mâinile lor. Felul în care a interpretat Ieremia bătălia de la Carchemiş, care avusese loc cu 17 ani mai devreme (605) a fost pe deplin justificat. La un moment dat în cursul asediului, înaintarea armatei egiptene i-a determinat pe babilonieni să se retragă, dar speranţele că Ieremia ar fi greşit în profeţia sa au fost spulberate curând. Avertismentul său că babilonienii aveau să-i anihileze pe egipteni avea să se împlinească în curând şi asediul a fost reluat (37:1-10). Perfidia unor evrei faţă de sclavii lor în situaţia aceasta a atras batjocuri usturătoare şi o condamnare foarte severă din partea lui Ieremia (34:8-22). Datorită şovăielii laşe a lui Zedechia, profetul a fost maltratat atât de rău de duşmanii săi în timpul asediului încât a încercat disperat să-şi scape viaţa. Fiind arestat sub acuzaţia că ar fi dezertat la duşman, a fost aruncat într-o închisoare subterană (37:11-16), dar mai târziu a fost mutat într-o închisoare a gărzii curţii, aproape de palat (37:17-21). După aceea a fost acuzat de trădare şi a fost aruncat într-un rezervor de apă abandonat, unde ar fi murit dacă nu ar fi intervenit Ebed-Melec. Mai târziu a fost transferat în închisoarea curţii regale (38:1-13), unde regele s-a sfătuit cu el pe ascuns (v. 14-28).

În timpul ultimelor stadii ale asediului, Ieremia, într-un gest de mare credinţă, a cumpărat pământul care aparţinea vărului său din Anatot (32:1-15). Tot atunci a proclamat promisiunile de restaurare (32:36-44; 33:1-26). În această perioadă poate fi încadrată marea sa profeţie despre legământul cel nou (31:31 ş.urm.), împlinită în mod suprem în Cristos, Mijlocitorul acelui legământ. Dar paharul răutăţii lui Iuda s-a umplut şi în anul 587 judecata a ajuns peste cetatea condamnată, Ierusalimul (cap. 39). Este instructiv să observăm aici că relatarea ducerii în captivitate a Ierusalimului în Cronica babiloniană este în armonie cu relatarea VT din 2 Împăraţi 24:10-17; 2 Cronici 36:17; Ieremia 52:28. Data acestui eveniment este 597 î.Cr., al 7-lea an al domniei lui Nebucadneţar. Astfel, distrugerea a avut loc în 587 î.Cr., nu în 586 î.Cr. cum s-a crezut multă vreme.

Nebucadneţar l-a tratat pe Ieremia cu bunătate şi când l-a numit pe Ghedalia guvernator al ţării lui Iuda, Ieremia i s-a alăturat la Miţpa (40:1-6). Omorârea lui Ghedalia a urmat la scurtă vreme după aceasta (41:1 ş.urm.) şi rămăşiţa de la Miţpa a hotărât să fugă în Egipt, în ciuda protestelor vehemente ale lui Ieremia care, împreună cu secretarul său Baruc, a fost obligat să-i însoţească (42:1-43:7). Ultima scenă din propovăduirea bătrânului Ieremia îl prezintă la Tahpanes, în Egipt, unde a continuat să fie inflexibil. El a profeţit cucerirea Egiptului de către Nebucadneţar (43:8-13) şi a criticat închinarea idolatră a evreilor care locuiau în Egipt (44:1 ş.urm.). Nu se ştie nimic cu privire la evenimentele următoare din viaţa lui sau cu privire la moartea lui.

III. Personalitatea lui Ieremia

Dintre toţi profeţii din VT, personalitatea lui Ieremia este zugrăvită cel mai clar. De fapt, nu este deloc o exagerare dacă spunem că pentru a înţelege ce vrea să spună VT prin termenul „profet” este necesar să studiem cartea lui Ieremia. Chemarea lui Ieremia, vocaţia lui ca şi purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, autoritatea cu care i-a fost comunicat lucrul acesta, modul în care i-a fost revelat cuvântul, distincţia clară pe care o face între un profet adevărat şi unul fals, mesajul său şi dilemele chinuitoare prin care a trecut datorită fidelităţii faţă de mesajul său – toate acestea sunt schiţate în profeţiile lui Ieremia cu o autoritate irezistibilă. Lucrul acesta se datorează corelaţiei dintre experienţa spirituală şi psihică a profetului şi lucrarea sa profetică.

Sentimentele lui sunt expuse viu chiar şi în cuvântările sale. Din conţinutul predicilor sale se vede clar că Ieremia a fost un om cu contraste puternice în personalitatea sa. El a fost în acelaşi timp blând şi tenace, afectuos şi inflexibil. În el s-au luptat slăbiciunile cărnii cu energia spiritului. Aspiraţiile naturale ale tinereţii i-au fost negate tânărului profet. El a insistat asupra pocăinţei în faţa unui popor care era incapabil de părere de rău. El a demascat păcatele naţiunii şi a vestit judecata, ştiind că totul se va sfârşi în zădărnicie. A fost urât de cei pe care i-a iubit. Deşi a fost un patriot loial, a fost acuzat de trădare. Profetul acesta al speranţei nemuritoare a trebuit să arate deficienţele speranţei poporului său. Acestui preot mijlocitor i s-a poruncit să nu mai mijlocească. Acest om care a iubit poporul şi ţara lui Iuda a fost calomniat de Iuda.

Este imposibil să sondăm adâncurile durerii pe care a simţit-o Ieremia. Căutând cu disperare o mângâiere (8:18, 21) el a dorit să se topească în lacrimi pentru ţara lui Iuda, care era condamnată (9:1; 13:17) şi să o lase în voia sorţii pe care şi-a ales-o (9:2). Fiind convins de eşecul final, el a blestemat ziua în care s-a născut (15:10; 20:14-18), L-a acuzat pe Dumnezeu că l-a nedreptăţit (20:7a), s-a plâns de dezonoarea care a căzut peste el (20:7b-10), a invocat blesteme asupra celor care îl chinuiau (18:18,21-23). În sensul acesta se poate spune că sensibilul Ieremia a fost un personaj tragic. Tragedia vieţii sale se naşte din conflictele care l-au măcinat în lăuntru şi în afară – eul său superior în luptă cu eul inferior, curajul în conflict cu laşitatea, triumful cert în luptă cu înfrângerea aparentă, hotărârea de a-şi abandona chemarea înfiinţa de o incapacitate de a fugi de chemarea sa (cf. 5:14; 15:16, 19-21 şi 6:11; 20:9, 11; 23:29). Dar aceste conflicte lăuntrice acerbe şi dezonoarea pe care a atras-o chemarea lui (15:17 ş.urm.; 16:2, 5, 8) l-au determinat să găsească un refugiu la Dumnezeu. Astfel, idealul VT de comuniune cu Dumnezeu Îşi găseşte cea mai bună exprimare în Ieremia. Şi tocmai în această părtăşie cu Dumnezeu Ieremia a putut să se împotrivească efectelor erozive ale timidităţii, temerii, neputinţei, ostilităţii, singurătăţii, disperării, neînţelegerii şi eşecului.

IV. Mesajul său

a. Concepţia lui Ieremia despre Dumnezeu

Dumnezeu este Creatorul şi Domnul suveran care guvernează toate lucrurile în cer şi pe pământ (27:5; 28:23 ş.urm.; 5:22, 24; 10:12 ş.urm.). În timp ce zeii popoarelor sunt un nimic (10:14 ş.urm.; 14:22), Dumnezeul lui Israel dispune de toate lucrurile după voia Sa (18:5-10; 25:15-38; 27:6-8). El cunoaşte inimile oamenilor (17:5-10) şi este izvorul vieţii pentru toţi cei care se încred în El (2:13; 17:13). El iubeşte poporul său cu tandreţe (2:2; 31:1-3), dar cere supunere şi loialitate (7:1-15). Sacrificiile aduse zeilor păgâni (7:30 ş.urm.; 19:5) şi laudele care îi sunt aduse de un popor neascultător (6:20; 7:21 ş.urm.; 14:12) sunt o urâciune pentru El.

b. Ieremia şi idolatria

Încă de la bun început Ieremia a proclamat judecata. Păcătoşenia lui Iuda a făcut ca lucrul acesta să fie inevitabil. Răul pe care l-a atacat Ieremia în mod deosebit a fost idolatria. Numeroasele lui referiri la închinarea adusă zeităţilor păgâne confirmă faptul că această închinare era răspândită şi variată. Sunt menţionaţi Baal, Moloc şi regina cerului. În Templu au fost găsiţi idoli (32:34), iar în apropierea Ierusalimului copii erau jertfiţi lui Baal şi Moloc (cf. 7:31; 19:5; 32:35). Iosia a suprimat practicile idolatre pe care le promovase bunicul său Manase, dar naţiunea s-a întors la apostazie după moartea lui Iosia.

c. Ieremia şi imoralitatea

Pretutindeni în VT imoralitatea a însoţit idolatria. Acest principiu este exemplificat cu putere în generaţia idolatră din vremea lui Ieremia (5:1-9; 7:3-11; 23:10-14). Corupţia morală a urmat în mod inevitabil după eliminarea fricii de Dumnezeu şi a respectului faţă de legea Lui. Desfrânarea şi necinstea erau obişnuite chiar şi între preoţi şi profeţi (5:30 ş.urm.; 6:13-15; 14:14). În loc să oprească imoralitatea ei au contribuit la răspândirea ei. Este ironic faptul că poporul lui Iuda, idolatru şi imoral, continua să aibă un zel religios! Aşa se explică afirmaţia lui Ieremia pe care o repetă adesea, şi anume, că Dumnezeu pune un preţ mai mare pe respectarea legii morale decât pe ceremonialul religios. Ieremia aplică acest pricipiu la respectul lui Iuda pentru chivotul legământului (3:16), Tablele Legii (31:31 ş.urm.), tăierea împrejur, ca semn al legământului (4:4; 6:10; 9:26), Templu (7:4, 10 ş.urm.; 11:15; 17:13; 26:6, 9, 12; 27:16) şi sistemul de jertfe (6:20; 7:21 ş.urm.; 11:15; 14:12).

d. Ieremia şi judecata

Cum este şi firesc, inevitabilitatea judecăţii a ocupat un loc proeminent în mesajul lui Ieremia. Pedeapsa lui Iuda din partea lui Dumnezeu a luat multe forme, cum sunt seceta şi foametea (5:24; 14:1-6) şi invazia unor armate străine (1:13-16; 4:11-22; 5:15-19; 6:1-15 etc.). În mod inexorabil, marea zi de judecată a venit atunci când a apărut instrumentul lui Dumnezeu pentru pedepsirea ţării apostate a lui Iuda (25:9; 52:1-30). Cadrul istoric în care sunt prezentate aceste profeţii despre judecată ar trebui să devină mai clar o dată cu publicareaCronicilor regilor caldeeni (626-556 î.Cr.), la care au fost făcute deja referiri. Cronica descrie o serie de evenimente internaţionale care au avut loc în timpul vieţii lui Ieremia şi indicii cu privire la acestea se găsesc în profeţiile sale împotriva ţărilor străine. Nu încape îndoială că profeţiile sale împotriva popoarelor din cap. 25 au fost scrise sub influenţa primei înaintări a lui Nebucadneţar către V (Ieremia 25:1; cf. v. 9). Cap. 46 începe cu o referire la bătălia de la Carchemiş din anul 605. Urmează apoi o profeţie legată de campania lui Nebucadneţar împotriva Egiptului (46:13-26). Cronica babiloniană furnizează de asemenea un temei faptic pentru profeţia lui Ieremia împotriva Chedarului şi Haţorului (49:28-33) şi împotriva Elamului (49:34-39). Cronica relatează de asemenea raidurile lui Nebucadneţar în anul 599 împotriva triburilor arabe (cf. Ieremia 49:29, 32), iar în anul 596 campania lui împotriva Elamului. Până acum această profeţie nu a avut o bază istorică. Pentru a înţelege mai bine lumina revărsată de Cronica babiloniană asupra datării şi autenticităţii profeţiilor din Ieremia 46-51, vezi JBL 75, 1956, p. 282 ş.urm.

e. Ieremia şi profeţii falşi

Consideraţia deosebită pe care a avut-o Ieremia cu privire la chemarea sa şi angajarea lui totală au stârnit în el un antagonism fără compromis faţă de profeţii şi preoţii oportunişti, iar aceştia la rândul lor i-au fost duşmani înfocaţi. Polemica majoră a lui Ieremia cu preoţii a fost stârnită de obiceiul acestora de a profita de pe urma slujbei lor şi de afirmaţia lor că Templul din Ierusalim nu va cădea niciodată în mâinile babilonienilor (6:13; 18:18; 29:25-32 etc.). Profeţii falşi au întărit acest optimism facil în poporul lui Iuda care era amăgit (8:10-17; 14:14-18; 23:9-40 etc.).

f. Speranţa lui Ieremia

Spre deosebire de profeţii falşi, Ieremia a fost un propovăduitor al judecăţii, care nu s-a compromis. Totuşi, în mesajul de vestire a judecăţii se întrezăreau şi sclipiri de speranţă. Exilul lui Iuda în Babilon nu avea să dureze veşnic (25:11; 29; 10). De fapt, însuşi Babilonul avea să fie cucerit (50 ş.urm.). Acest cuvânt de speranţă cu privire la supravieţuirea lui Iuda în judecată a fost prezent în mesajul lui Ieremia încă de la început (3:14-25; 12:14-17), dar pe măsură ce situaţia a devenit mai ameninţătoare, încrederea lui Ieremia a strălucit mai puternic (23:1-8; 30-33). Şi tocmai această speranţă a dat naştere marelui său act de credinţă în zilele cele mai întunecate (32:1-15).

g. Ieremia şi religia lui Iuda

Aşadar, Ieremia a putut anticipa cu resemnare distrugerea Templului, căderea dinastiei davidice, încetarea sistemului de jertfe şi a slujbei preoţilor. El a proclamat chiar şi că tăierea împrejur, ca semn al legământului, era în mare măsură lipsită de sens dacă nu era însoţită de o tăiere împrejur a inimii (4:4; 9:26, cf. 6:10). Încrederea în Templu, în jertfe şi preoţi era zadarnică dacă nu era însoţită de o schimbare a inimii (7:4-15, 21-26). Chiar şi chivotul legământului avea să fie înlăturat (3:16). Cunoaşterea Legii neînsoţită de ascultarea de Lege era lipsită de valoare (2:8; 5:13, 30 ş.urm.; 8:8). De aceea Ieremia vede necesitatea ca legea să fie scrisă nu pe table de piatră ci în inimi, ducând în felul acesta la o ascultare spontană şi perfectă (31:31-34; 32:40). Dispariţia semnelor exterioare ale legământului nu a însemnat sfârşitul legământului ci înnoirea lui într-o formă mai glorioasă (33:14-26).

h. Ieremia şi viitorul ideal

Ieremia priveşte dincolo de întoarcerea lui Iuda din exil şi de reluarea vieţii în Palestina (30:17-22; 32:15, 44; 33:9-13). În viitorul ideal şi Samaria avea să aibă un rol (3:18; 31:4-9), va domina abundenţa (31:12-14), Ierusalimul va fi sfânt pentru Domnul (31:23, 38-40) şi va fi numit „Domnul este neprihănirea (îndreptăţirea) noastră” (33:16). Locuitorii lui se vor întoarce la Domnul cu pocăinţă (3:22-25; 31:18-20) şi din toată inima (24:7). Dumnezeu îi va ierta (31:34b), va pune frica de Domnul în ei (32:37-40), va instaura stăpânirea Prinţului mesianic asupra lor (23:5 ş.urm.) şi va permite popoarelor străine să fie părtaşe la binecuvântare (16:19; 3:17; 30:9).

V. Profeţiile lui

Profeţiile din cartea lui Ieremia nu sunt prezentate cititorului în ordine cronologică. Propovăduirea lui s-a extins pe parcursul a cinci domnii şi potrivit lui C. Lattey capitolele ar putea fi aranjate în felul următor: (i) Iosia: cap. 1-20, cu excepţia 12:7-13:27. (ii) Ioahaz: nimic, (iii) Ioiachim: cap. 26; 22-23; 25; 35-36; 45; 33; 12:7;13-27. (iv) Ioiachin: cap. 13:18 ş.urm.; 10:24-30; 52:31-34; vezi discuţia despre domnia de 3 luni a lui Ioiachin în JBL 75, 1956, p. 277-282; şi IEJ 6, 4, 1956. (v) Zedechia: avertismente: cap. 24; 29; 27-28; 51:59-60; promisiuni de restaurare: cap. 30-33; asediul: cap. 21; 34; 37-39. (vi) După căderea Ierusalimului: cap. 40-44. (vii) Profeţii împotriva popoarelor străine: cap. 46-51. (viii) O anexă istorică: cap. 52.

Aşadar, întrucât capitolele nu sunt aranjate în ordine cronologică, probabil că ordinea lor prezentă a fost determinată de subiectul lor. Cap. 36 pare să confirme această sugestie. Când profeţiile lui Ieremia au fost scrise pentru prima dată în anul al 4-lea al lui Ioiachim (604 î.Cr.) ele au acoperit o perioadă de 23 de ani – din anul al 13-lea al lui Iosia (626 î.Cr.) până în anul 604 î.Cr. Ioiachim a distrus aceste profeţii în anul al 5-lea al domniei sale, dar Baruc le-a scris din nou la dictarea lui Ieremia şi „multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate” la ele (36:32). Nu ştim exact care sunt aceste adăugiri, la fel cum nu ştim care a fost conţinutul sulului original pe care l-a distrus Ioiachim. Dar este clar că profeţiile şi adăugirile au format nucleul cărţii lui Ieremia aşa cum a ajuns până la noi; totuşi, nu ştim cu certitudine cum a ajuns cartea întreagă să aibă forma finală pe care o cunoaştem. Aranjarea dezordonată a profeţiilor întăreşte convingerea că ele sunt cuvintele rostite de buzele inspirate ale lui Ieremia şi că au fost scrise în timpul unor vremuri de pericol şi de tulburare.

Problema ordinii profeţiilor lui Ieremia este legată de relaţia dintre TM şi textul LXX al cărţii sale. Traducerea gr. deviază de la textul ebr. în două privinţe: (i) Este mai scurtă decât textul ebr. cu aproximativ o optime (adică, circa 2.700 cuvinte). Lucrul acesta este cu atât mai remarcabil cu cât textul LXX corespunde destul de mult cu cel din MT. Principalele excepţii sunt cărţile lui Ieremia, Iov şi Daniel. (ii) În LXX profeţiile împotriva popoarelor străine (46-51) sunt plasate după 25:13 şi succesiunea lor este modificată de asemenea. Aceste divergenţe datează încă din vremea lui Origen, dar este greu de crezut că textele ebr. şi gr. reprezintă două recenzii diferite ale cărţii lui Ieremia. Datorită staturii profetice şi a calibrului spiritual al lui Ieremia, aceste două texte ale cărţii sale trebuie să fi existat la o dată foarte timpurie, întrucât nici un text care s-ar fi deosebit atât de radical de textul primit cum diferă textul gr. de cel ebr. nu ar fi putut fi acceptat dacă ar fi fost produs la câteva secole după moartea lui Ieremia.

În dezbaterea cu privire la superioritatea unui text faţă de celălalt, cei care preferă versiunea LXX argumentează că le dă un context mai natural profeţiilor împotriva popoarelor străine şi că unele omiteri (de ex. 29:16-20; 33:14-26; 39:4-13; 52; 28-33 etc.) nu se poate să fi fost accidentale. Dar referirile de mai sus la Cronica babiloniană ne-au arătat cum poate fi re-creat cadrul istoric pentru profeţiile acestea, în special cele împotriva Chedarului, Haţorului, Elamului şi arabilor. Cei care susţin revendicările textului ebr. pun accentul pe „caracterul arbitrar al redării” (Streane), care potrivit lui Graf, face să fie „imposibil să-i acordăm acestei noi ediţii orice autoritate critică deoarece cu greu ar putea fi numită o traducere”. Impresia este că omiterile nu sunt determinate de un interes ştiinţific. De asemenea, nu trebuie să uităm faptul că bărbaţii din „marea sinagogă” care au avut o contribuţie atât de importantă la stabilirea Canonului VT au preferat textul ebr. şi nu versiunea gr.

VI. Concluzii

Când recapitulăm importanţa lui Ieremia trebuie să subliniem câteva lucruri. El şi-a dat seama că reformele lui Iosia au reprezentat în realitate o mişcare retrogradă deoarece ele ameninţau să strice tot ce au făcut profeţii. Reformarea închinării era nefolositoare dacă nu era însoţită de o reformare a inimii. El a înţeles de asemenea că religia lui Iuda avea să continue chiar şi dacă Templul şi Ierusalimul aveau să fie distruse. În scrisoarea sa faimoasă către exilaţii din Babilon (cap. 29) el a afirmat că evreii puteau să se închine lui Dumnezeu într-o ţară păgână, deşi nu aveau preoţi şi nu mai puteau aduce jertfe. De fapt, ei puteau fi mai aproape de Dumnezeu în Babilon decât fraţii lor din Ierusalim, care au făcut din formele religioase exterioare un substitut pentru credinţa lăuntrică.

El a observat de asemenea că, întrucât religia era în esenţă o relaţie morală şi spirituală cu Dumnezeu (31:31-34), cerinţele ei trebuie să fie de asemenea morale şi spirituale. Ieremia a înţeles de asemenea importanţa individului. Responsabilitatea individuală trebuia să fie temelia caracterului şi a vieţii spirituale. Indivizii trebuiau pedepsiţi pentru propriile lor păcate, nu pentru cele ale părinţilor lor. Înţelegerea de către Ieremia a importanţei individului a fost importantă deoarece s-a dovedit a fi un pas înainte decisiv în căutarea oamenilor după un temei pentru speranţa nemuririi.

Aşadar, Adam Welch nu a exagerat deloc atunci când a spus că Ieremia este veriga de legătură între Osea şi Domnul nostru. Este semnificativ faptul că Ieremia a împrumutat citate de la Osea, iar Cristos a citat cel mai adesea din aceşti doi profeţi. În profeţia despre noul legământ Ieremia a spiritualizat şi a individualizat religia şi a insistat asupra importanţei primordiale a relaţiei individului cu Dumnezeu. Legea nouă trebuia să fie o legătură spiritulă între Dumnezeu şi individ, o lege scrisă în inima fiecăruia şi respectată într-un sentiment de dragoste şi loialitate. Toate acestea s-au împlinit în final în întruparea lui Cristos şi în Evanghelia pe care a venit să o proclame. El a fost Vlăstarul neprihănit. El a fost cel care a scris numele: „Domnul este neprihănirea noastră”.

BIBLIOGRAFIE.1973 Bentzen, IOT, 1948; A. B. Davidson, „Jeremiah” în B; A. F. Kirkpatrick,The Doctrine of the Prophets, 1906; J., Skinner,Prophecy and Religion, 1922; J. G. S. S. T. Thomson, The Old Testament View of Revelation, 1960, cap. 4; A. Condamin, Le Livre de Jérémie, 1920; C. Von Orelli, The Prophecies of Jérémiah, 1905; A. C. Welch, Jeremiah, 1928; J. P. Hyatt, IB, 5, 1956; D. J. Wiseman, Chronicles of Chaldaean Kings (626-556 î.Cr.), 1956; H. L. Ellison, articole în EQ 31-40, 1959-68; Comentarii de J. Bright, 1965; R. K. Harrison, TOTC, 1973.

J.G.S.S.T.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ieremia.html