IACOV

IACOV (1). Este potrivit ca aproape un sfert din cartea Genezei să fie rezervată pentru biografia lui Iacov, părintele poporului ales. Documente scrise din mileniul al 2-lea î.Cr. au oferit numeroase materiale care confirmă cadrul povestirilor din Geneza 26-50. Deşi aceasta nu dovedeşte existenţa Patriarhului sau istoricitatea naraţiunii, totuşi arată că acestea nu sunt compoziţii târzii, din vremea exilului, care să conţină detalii născocite şi anacronice. Dimpotrivă, sugerează că întâmplările au fost scrise la o dată timpurie (*EPOCA PATRIARHALĂ). Este puţin probabil ca o colecţie de povestiri cu detalii care s-ar părea să-l discrediteze pe erou, să fie centrată în jurul unui personaj mitic.

I. Data

Limitele exacte ale vieţii lui Iacov nu pot fi stabilite datorită lipsei unor corelaţii explicite între relatările biblice şi cronicile ne-biblice care s-au păstrat (*CRONOLOGIA VECHIULUI TESTAMENT). Dovezile disponibile în prezent sugerează aproximativ secolul al 18-lea î.Cr. O asemenea datare ar plasa aşezarea lui în Gosen, nu departe de curtea egipteană aflată la Tanis , la începutul perioadei dominaţiei hicsoşilor (*EGIPT, *ŢOAN). Această datare permite de asemenea încadrarea vieţii lui *Avraam în secolele al 20-lea şi al 19-lea î.Cr., cum sugerează dovezile biblice şi arheologice.

II. Biografia

Iacov s-a născut ţinându-l de călcâi (ebr. ’eqeb) pe fratele său geamăn Esau (Geneza 25:26) şi de aceea i s-a dat numele „cel ce ţine” sau, o altă interpretare plauzibilă, „el a ţinut” (ebr.ya’aqob). Se poate ca acesta să fie un joc de cuvinte intenţionat bazat pe un nume din vremea aceea, ya’aqob-il, „fie ca Dumnezeu să ocrotească” sau „Dumnezeu a ocrotit”. Documente cuneiforme şi egiptene din această perioadă conţin nume personale derivate de la aceeaşi rădăcină (’qb), inclusiv unele forme paralele folosite la popoare din grupul semitic de V (*AMORIŢI).

Iacov l-a „înlocuit” (această nuanţă este derivată de la „a ţine de călcâi, a prelua”, rădăcina ebr. ‘qh) pe fratele său, obţinând mai întâi dreptul de întâi născut, profitând de foamea fratelui său, şi apoi l-a înşelat pe Isaac să-i dea binecuvântarea care era dată de obicei întâiului născut. Fiul întâi născut moştenea de obicei o parte mai mare a averii părinteşti decât cea moştenită de ceilalţi copii (de două ori mai mult, în vremurile de mai târziu, cf. Deuteronom 21:16). Ca un fel de moştenire specială, se pare că moştenitorul principal primea poziţia socială şi religioasă de cap al familiei. Probabil că lucrul acesta era simbolizat prin acordarea binecuvântării părinteşti şi prin transmiterea posesiunii zeilor familiei. Aceste obiceiuri pot fi deduse din acte contemporane de adoptare şi din cronici legale, precum şi din naraţiunile biblice. Istorisirea scurtă a vânzării de către Esau a dreptului său de întâi născut pentru o mâncare nu ne spune în ce fel a fost confirmată tranzacţia sau dacă a fost înregistrată oficial. Un document din secolul al 15-lea î.Cr. înregistrează vânzarea patrimoniului unui om din Asiria. Un document din acelaşi cadru arată că promisiunea verbală dată de un om fiului său putea fi confirmată la judecată (vezi ANET, p. 220). Prin urmare, binecuvântarea dată de Isaac a fost irevocabilă, aşa cum accentuează textul (Geneza 27:33 ş.urm.). În felul acesta Iacov a devenit purtătorul promisiunii lui Dumnezeu şi moştenitorul Canaanului (cf. Romani 9:10-13). Esau a primit regiunea mai puţin fertilă care a ajuns să fie cunoscută ca *Edom. Rebeca, mama lui Iacov, a obţinut de la Esau permisiunea ca Iacov să fugă din faţa mâniei fratelui său la familia ei din *Padan-Aram (Geneza 28:1 ş.urm.). Ea a folosit ca scuză nevoia ca Iacov să se căsătorească cu o fată din acelaşi clan, pentru a evita căsătoriile mixte, cum a făcut Esau care s-a amestecat cu populaţia locală.

Evenimentul central al vieţii lui Iacov a avut loc în timpul fugii lui spre N. La sfârşitul călătoriei de o zi, probabil prima zi, el a ajuns în ţinutul deluros din apropiere de *Betel, la vreo 100 km de Beer-Şeba. Aceasta este o distanţă rezonabilă pe care o poate străbate într-o zi o cămilă bună. Prima etapă a călătoriei trebuia să se termine cât mai departe de casă posibil. Nu avem nici o indicaţie că Iacov ar fi avut cunoştinţă despre sanctitatea deosebită a regiunii aceleia, deşi se poate să fi cunoscut locul altarului bunicului său (Geneza 12:8). În timp ce dormea a avut o vedenie cu 6 scară între cer şi pământ, o vedenie a lui Dumnezeu şi a familei Lui stând deasupra scării. Promisiunea dată lui Avraam a fost confirmată pentru Iacov şi i s-a dat promisiunea ocrotirii divine. Iacov a comemorat visul său prin ridicarea pietrei pe care şi-a odihnit capul şi prin turnarea uleiului sfânt peste ea (Geneza 28:11 ş.urm.). Asemenea monumente simple erau ridicate adesea în locuri sacre (*STÂLP). Acesta a marcat locul unde Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută prezenţa lui Iacov.

Naraţiunea face un salt de la Betel până la Haran, la vremea sosirii lui Iacov. La fel ca şi Eliezer (Geneza 24:11), Iacov a ajuns mai întâi la o fântână din afara oraşului. Aici a fost întâlnit de verişoara sa, Rahela, şi a fost dus la Laban, unchiul său, care l-a primit ca pe o rudenie. După ce a trecut o lună, Iacov a acceptat să lucreze pentru unchiul său şi, după 7 ani, să o primească pe Rahela de soţie (Geneza 29:1 ş.urm.). Căsătoria a fost celebrată după rânduieli, în prezenţa martorilor care au asistat la contractul de căsătorie oral sau scris, contract cerut de legile din Babilon pentru a conferi unei femei statutul de soţie. Laban a invocat un obicei local pentru faptul că i-a dat lui Iacov pe fiica sa mai mare Lea de soţie. Obiceiul ca fiica mai în vârstă să fie dată în căsătorie prima nu este cunoscut din alte surse. Iacov a încuviinţat acţiunea lui Laban şi au făcut o înţelegere nouă ca să-i permită lui Iacov să se căsătorească cu Rahela la sfârşitul săptămânii (de sărbătoare, probabil). I-au fost ceruţi alţi şapte ani de slujire în schimbul banilor daţi de bărbat socrului său (*CĂSĂTORIE).

În timpul celor 20 de ani cât a stat Iacov în casa lui Laban i s-au născut unsprezece fii şi o fiică. Lea a născut patru fii, în timp ce Rahela a rămas stearpă. Necazul ei a fost uşurat în parte când a dat-o lui Iacov pe slujitoarea sa, Bilha, şi a adoptat pe cei doi fii ai ei (*NUZI). Lea a făcut şi ea la fel cu slujitoarea sa Zilpa, care a născut de asemenea doi fii. Lucrul acesta se poate să fi fost stimulat de cunoaşterea faptului că adoptarea ar putea duce la zămislire de către mama adoptivă (vezi Sara şi Agar, Geneza 16:2). Lea a mai născut alţi doi fii şi o fiică înainte ca Rahela să nască pe Iosif. Câteva dintre numele copiilor lui Iacov apar şi în texte contemporane, deşi nu sunt menţionate personajele biblice.

Haran era un centru comercial important, precum şi un district fertil atât pentru agricultură cât şi pentru păstorit. Putem presupune că Laban a avut o casă în oraş, unde locuia în timpul sezonului de recoltat, iar în timpul iernii îşi ducea turmele la păscut pe dealuri. Fiind capul unei familii destul de bogate, el avea autoritate asupra familiei sale şi poate chiar şi în consiliul oraşului. Cererea lui Iacov de a i se permite să se întoarcă acasă probabil că a fost făcută la sfârşitul celor 14 ani de slujire pentru cele două soţii şi după ce Rahela a născut pe primul ei fiu, Iosif. Iacov a îngrijit atât de bine turmele lui Laban încât acesta nu a vrut să-l lase să plece (Geneza 30:25 ş.urm.). Au făcut o înţelegere prin care Iacov continua să lucreze pentru Laban, primind ca plată toate animalele din turmele şi cirezile lui Laban care erau de culori amestecate. În felul acesta Iacov putea să-şi formeze o avere cu care să-şi întreţină familia. Laban, încâlcând din nou înţelegerea, a luat toate animalele pe care le putea cere Iacov, dar Iacov, urmând sfatul primit într-un vis, a folosit în mod ingenios înşelăciunea făcută de socrul său, fără ca el să încalce înţelegerea. Prosperitatea lui a stârnit invidia fiilor lui Laban, care au considerat că îi jefuia de moştenirea care li se cuvenea de drept (Geneza 31:1). O poruncă divină a pus capăt oricărei reţineri pe care ar fi avut-o Iacov cu privire la plecarea din Haran fără aprobarea lui Laban. Rahela şi Lea au sprijinit planul lui întrucât ele au spus că tatăl lor a cheltuit zestrea pe care ar fi trebuit să le-o dea (*CĂSĂTORIE). Fuga lor a avut loc în timp ce Laban era plecat de acasă la tunsul oilor. Plecând cu două zile înainte, Iacov şi turmele lui au reuşit să călătorească până la Galaad, în N Transiordaniei, înainte de a-i ajunge Laban (Geneza 31:22 ş.urm.). Laban i-a urmărit timp de şapte zile, parcurgând circa 650 km – o distanţă care putea fi străbătută uşor cu cămile de călărit. Laban l-a mustrat pe Iacov pentru plecarea lui pe furiş, dar lucrul care l-a îngrijorat mai tare a fost furtul zeilor săi (*TERAFIM, *NUZI). Dacă stâpânirea acestor zei ai familiei era semnul caracteristic pentru capul familiei, atunci fapta lui Rahela a fost făcută cu intenţia de a-l înălţa pe Iacov. Ea a reuşit să-i păstreze folosind un şiretlic. Iacov, la rândul lui, i-a amintit lui Laban cât de bine l-a slujit, conformându-se tuturor cerinţelor pe care trebuia să le întrunească un păstor bun, şi i-a spus cât de rău a fost răsplătit. A fost făcut un pact, în care Laban a folosit poziţia sa de autoritate pentru a dicta termenii pactului: fiicele lui trebuia să fie tratate în mod corespunzător, iar Iacov nu mai putea să ia o altă soţie. A fost ridicat un stâlp pentru a comemora legământul şi a fost construită o movilă. Acestea au servit de asemenea ca puncte de demarcaţie dincolo de care nu trebuia să treacă nici una dintre părţi; se poate să fie o recunoaştere a întinderii drepturilor teritoriale ale lui Iacov, potrivit cu promisiunea. Fiecare parte a cerut ca Dumnezeu să fie martor şi să pedepsească pe acela care va încălca legământul. A fost adusă o jertfă şi cele două părţi au mâncat împreună, ca un semn al bunelor intenţii.

Iacov şi-a continuat drumul până la *Mahanaim, unde a fost întâmpinat de o oaste de îngeri, şi apoi a trimis cercetaşi ca să afle care era atitudinea lui Esau (Geneza 32:1 ş.urm.). Când s-a apropiat, Iacov a avut grijă să protejeze jumătate din averile sale şi a trimis de asemenea un dar considerabil pentru fratele său. După ce a cerut ocrotire divină şi când se pregătea să treacă râul Iaboc la *Penuel, a luat parte într-o luptă cu un străin care l-a biruit numai când i-a dizlocat piciorul din şold. Acest incident a fost privit ca răscumpărarea lui Iacov „din orice rău” (Geneza 48:16) şi numele nou, Israel, a arătat că el a fost în stare să lupte cu Dumnezeu (cf. Osea 12:4), iar infirmitatea lui a arătat supunerea sa. Salutul prietenos al lui Esau nu a biruit temerile lui Iacov. A coborât spre *Sucot în loc să-l urmeze pe Esau. De la Sucot a mers în sus spre un oraş din teritoriul lui Sihem şi a cumpărat o bucată de pământ. Faptul ca Dina a fost violată şi răzbunarea fraţilor ei a făcut ca locuitorii din regiunea aceea să-i fie ostili (Geneza 34:1 ş.urm.). Dumnezeu i-a cerut să meargă la Betel, probabil în afara jurisdicţiei lui Sihem, ca să se închine. Diferitele simboluri păgâne aduse din Padan-Aram au fost îngropate mai înainte ca familia să meargă mai departe. Ca şi altă dată, Iacov a ridicat un stâlp de aducere aminte a comuniunii sale cu Dumnezeu şi a adus o jertfă de băutură. A făcut acelaşi lucru pentru a însemna mormântul Rahelei la *Efrata, dar fără să aducă jertfa (Geneza 35:1-20). După moartea lui Isaac (Geneza 35:28-29) Iacov s-a stabilit în regiunea Hebron şi a trăit acolo la fel ca în Haran, ca crescând turme şi cultivând pământul. Când a venit foametea şi a fost invitat în Egipt, mai întâi a căutat să obţină asigurarea că îi era permis să treacă la S de Beer-Şeba (Geneza 46:1 ş.urm.).

Înainte de moartea sa el a adoptat pe cei doi fii ai lui Iosif şi le-a dat o binecuvântare specială, acordând prioritate celui mai tânăr (Geneza 48). Binecuvântările date celor doisprezece fii sunt redate într-o compoziţie poetică bazată pe înţelesul numelor lor (Geneza 49:1-27). Iacov a murit, la mai bine de 130 de ani, şi a fost îngropat în mormântul familiei de la *Macpela, în apropiere de Hebron (Geneza 50:13).

Urmaşii lui şi-au luat ca nume numele lui, *Israel (paralel cu Iacov în poezie). Ca popor ales ei au avut privilegiul de a umbla cu Dumnezeu.

A.R.M.

III. Referiri în Noul Testament

Iacov, fiul lui Isaac, este menţionat în genealogii (Matei 1:2; Luca 3:34). De o importanţă mai mare este repetarea asocierii Avraam, Isaac şi Iacov, în care Iacov stă alături de ceilalţi doi ca un arhetip pentru cei care sunt binecuvântaţi pentru eternitate (Matei 8:11; Luca 13:28). Toţi trei evangheliştii sinoptici redau citatul lui Isus din Exod 3:6: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Matei 22:32; Marcu 12:26; Luca 20:37; vezi şi Faptele Apostolilor 7:32). Această formulă sonoră (preluată în liturghia iudaică, vezi Cele Optsprezece Benedicţii) conferă greutate şi solemnitate caracterului lui Dumnezeu ca unul care a făcut legământ cu Patriarhii din vechime şi care îşi respectă promisiunile. Petru foloseşte aproape aceeaşi formulă pentru a întări declaraţia sa despre ceea ce Dumnezeu a făcut în Cristos (Faptele Apostolilor 3:13). Ştefan îl menţionează pe Iacov de câteva ori (Faptele Apostolilor 7:12,14-15, 46). Ultima dată el vorbeşte despre „Dumnezeul lui Iacov” şi în felul acesta îi dă acestui Patriarh importanţa centrală în istoria religiei. Pavel se referă la Iacov de două ori, prima dată pentru a arăta scopul lui Dumnezeu în alegere (El l-a ales pe Iacov mai înainte ca cei doi copii să fie născuţi, Romani 9:11-13) şi a doua oară ca un simbol al naţiunii (Romani 11:26). În fine, acest Pariarh apare în Evrei ca unul dintre eroii credinţei (Evrei 11:9, 20 ş.urm.).

Iacov apare de asemenea ca numele tatălui lui Iosif, în genealogia Domnului dată de Matei (Matei 1:15-16).

L.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/iacov-1.html