Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi
II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este
lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.
fragment
În rândurile de mai înainte am vorbit mai ales de mărturia dată de creştini
înaintea unei lumi care-i persecuta. Pentru a sfârşi cele cu privire la această
vreme de suferinţe, vom spune ceva despre cultul, învăţătura şi în cele din
urmă despre cârmuirea Bisericii.
Scriitorii vechi dau puţine amănunte cu privire la felul cum aveau loc
adunările creştinilor, în acest timp când ei erau siliţi de a se ascunde de
persecutorii lor. În scrisoarea lui Pliniu către Traian avem câteva cuvinte în
această privinţă. Justin Martirul, în prima sa apologie adresată împăratului
Antoniu, pe la anul 140, descrie mai amănunţit felul cum practicau creştinii
cultul lor.
El spune: „În ziua soarelui (duminica),
toţi care locuiesc în oraşe sau la ţară se
adună în acelaşi loc. Acolo se citeşte, atât cât
îngăduie timpul, din Faptele Apostolilor sau din scrierile prorocilor. Apoi,
când cititorul şi-a sfârşit însărcinarea, cel care supraveghează lucrurile ţine
o cuvântare scurtă pentru zidirea adunării şi pentru a îndemna să urmeze aceste
exemple bune. După aceea, ne sculăm toţi în picioare şi ne rugăm. După
terminarea rugăciunii se aduce pâinea şi vinul amestecat cu apă, şi cel care
are grijă de aceasta, rosteşte, după posibilităţile lui, rugăciuni de mulţumire
la care adunarea răspunde: Amin. Sunt împărţite apoi pâinea şi vinul, pentru
care s-a adus mulţumire; fiecare ia o parte şi altă parte este dusă de diaconi
şi celor care lipsesc. Apoi se face o strângere de ajutoare; cei care pot şi au
bunăvoinţă dau fiecare cât crede de cuviinţă, iar suma e încredinţată
conducătorului. El ajută pe orfani şi văduve, pe cei care, din boală sau alte
motive sunt în nevoie, pe prizonierii şi străinii care se găsesc printre noi. Într-un
cuvânt, el are grijă de toţi care se află în oarecare nevoie.”
Ne adunăm în ziua soarelui, continuă
Justin, „pentru că este prima zi când Dumnezeu, făcând o schimbare în întuneric
şi materie, a făcut lumea; şi pentru că în aceeaşi zi, Isus Cristos,
Mântuitorul nostru, a înviat din morţi. Pentru că El a fost răstignit cu o zi
înainte de cea a lui Saturn (sâmbătă), iar în ziua care a urmat acestuia, adică
ziua soarelui, El s-a arătat apostolilor şi ucenicilor Săi şi le-a dat
învăţăturile Sale.” Justin numeşte zilele în felul
acesta, pentru a fi înţelese de împărat. Fiecare zi a săptămânii era consacrată
unei divinităţi.
Iată însă ce mai spune el cu privire la Cina Domnului: „Noi numim această
masă euharistie (mulţumiri lui Dumnezeu) şi nu-i este îngăduit cuiva să ia
parte acolo, dacă n-a primit ca adevărate lucrurile pe care le învăţam, dacă
n-a fost spălat în baia care este pentru iertarea păcatelor şi pentru naşterea
din nou şi dacă nu trăieşte cum a poruncit Domnul Cristos… Apostolii, în
istorisirile pe care le-au scris şi care se numesc Evanghelii, ne-au transmis
ceea ce li s-a poruncit, adică: „Domnul Isus, luând pâinea şi mulţumind, a zis:
„Faceţi aceasta în amintirea Mea”, şi că de asemenea, luând paharul şi
mulţumind, a zis: „Acesta este sângele Meu” şi li l-a dat.
Vedem deci că în timpul lui Justin, în
secolul al doilea, cultul îşi păstrase toată simplitatea cu care-l vedem
sărbătorit la cei dintâi creştini, potrivit cu cele spuse în Faptele
Apostolilor şi epistole. Se adunau în prima zi a săptămânii, iar Cina Domnului,
frângerea pâinii, era marele scop al adunării, partea principală şi centrul
cultului, ca în zilele apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 20:7). Ea se
sărbătorea aşa cum o rânduise Domnul Isus.
În aceste adunări, citirea Cuvântului lui Dumnezeu avea loc de seamă. Se
ţinea seamă de descoperirile lui Dumnezeu şi de îndemnurile făcute de apostol cu
privire la aceste scrieri insuflate (2 Timotei 3:16; 2 Petru 3:1-2). La această
lectură se adăugau învăţătura şi îndemnul adresat adunării, de cel care era
chemat pentru acest lucru. Vedem astfel pe apostolul Pavel ţinând o cuvântare
ucenicilor adunaţi pentru a frânge pâinea, iar în adunarea din Corint găsim
proroci, învăţători şi alţii care vorbeau pentru a zidi, a îndemna şi a mângâia
(1 Corinteni 12:28; 14:3-4). Apostolul recomanda ca episcopul (supraveghetorul)
„să fie în stare să înveţe pe alţii” (1 Timotei 3:2). Se făcea o strângere de
ajutoare pentru cei care erau în nevoie. Lucru mişcător, rod al dragostei şi
care este potrivit cu ce spune Domnul Isus: „Căci pe săraci îi aveţi totdeauna
cu voi şi le puteţi face bine oricând voiţi” (Marcu 14:7). Şi mai citim: „În
ziua întâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă”… (1 Corinteni
16:2) şi încă: „Ajutaţi pe sfinţi când sunt în nevoie” (Romani 12:13). Multe
alte pasaje din Faptele Apostolilor şi epistole ne arată grija duioasă arătată
faţă de cei săraci, bolnavi, închişi şi care continuă să se arate în Biserică.
Astfel, în toate aceste lucruri, Biserica rămăsese credincioasă
învăţăturilor apostolilor şi exemplelor date de adunările din timpul lor. Dar,
în ceea ce spune Justin, am putut observa două lucruri care n-au nici o
referire în Noul Testament. Primul este obiceiul de a duce cina celor ce erau
absenţi. În epistola către Corinteni vedem că cina se mânca atunci când cei
credincioşi erau adunaţi laolaltă (1 Corinteni 11:20), şi nu era vorba de cei
ce nu erau de faţă. Al doilea lucru este amestecul apei cu vinul de la Cină. Oricare
ar fi gândul care a dat loc acestui obicei, nimic în Scriptură nu-l
îndreptăţeşte. Se vede în aceasta o pornire falsă a inimilor noastre, ce vor să
adauge la ceea ce a rânduit Dumnezeu, ca şi cum am putea să ajutăm lucrarea Sa.
Acesta a fost izvorul a tot felul de abuzuri şi de rele în Biserică.
Alte obiceiuri şi gânduri omeneşti au fost introduse printre creştini, fără
a avea încuviinţarea Scripturii, ba chiar fiind în contrazicere cu învăţătura
sa. Astfel, Justin vorbeşte în altă parte de pâinea şi de vinul de la Cină, ca
şi cum ar fi cu adevărat schimbate în trupul şi sângele Domnului Isus, în loc
de a fi doar o aducere aminte. Un alt gând greşit este acela că euharistia ar
da într-un fel oarecare, iertarea şi singuranţa iertării păcatelor. Fără
îndoială că a se apropia de masa Domnului, a lua parte la această masă, care ne
aminteşte dragostea Sa, a vesti moartea Lui, până va veni El, este un har de
mare preţ, o binecuvântare foarte mare. Dar cui i se cuvine acest drept? Celor
răscumpăraţi ai Domnului, mădularelor trupului Său, care se bucură de iertarea
păcatelor şi de siguranţa mântuirii. La masa Domnului vii nu pentru a primi
iertarea, ci pentru că o ai şi vii acolo pentru a-l mulţumi.
Se acorda o mare veneraţie martirilor, şi lucrul acesta este explicabil. Ei
îşi dăduseră viaţa pentru Domnul. Dar oamenii au ajuns să-i cinstească după
moartea lor prin ceremonii speciale. Se adunau în ziua aniversării morţii lor la
mormântul acestor martiri şi acolo se sărbătorea Cina; ba chiar se rugau pentru
ei, iar mai târziu şi-au închipuit că se pot adresa lor ca mijlocitori pe lângă
Dumnezeu. Aceste superstiţii s-au introdus timpuriu. Tertulian, la sfârşitul
secolului al doilea, vorbind contra căsătoriei a doua, zice că prima femeie a
şi fost primită în faţa Domnului, ca pentru duhul căreia tu te rogi, pentru
care aduci jertfe anuale. Într-altă parte, el vorbeşte de mijlocire pentru cei
morţi, cum face de altfel şi Ciprian.
Un alt obicei, care s-a introdus de timpuriu, a fost semnul crucii. Justin
zice: „Semnul crucii este pe fruntea şi pe inima noastră. Pe fruntea noastră,
pentru ca să putem totdeauna să mărturisim pe Cristos; pe inimile noastre,
pentru ca să-L iubim totdeauna; pe braţul nostru, pentru ca să lucrăm totdeauna
pentru El.” Tertulian, la rândul său, ne învaţă următoarele: „În toate
legăturile noastre încoace şi încolo, în drumurile şi mişcările noastre, când
ne culcăm sau când ne sculăm, când ne aşezăm jos, la baie, la masă, în orice
ocupaţie ne-am afla, noi facem semnul crucii.” Îl recomandă încă şi pentru a se
feri de înţepătura scorpiilor. Cei credincioşi îl făceau, de asemenea, când
intrau în adunări şi când ieşeau. În felul acesta se deschidea puţin câte puţin
drumul superstiţiilor şi obiceiurilor antibiblice ale papismului. Aşa se arată
omul, care vrea să adauge regulile şi ceremoniile sale din afară la ceea ce
Cuvântul lui Dumnezeu cere de la inimă.
Semnul crucii, aşa cum spune Tertulian, făcut în orice împrejurare, trebuia
să arate că în orice, noi avem să ne aducem aminte de Domnul Isus Cristos; dar
el ajunge o practică maşinală. Ceea ce cere Domnul Cristos este inima şi în
privinţa aceasta, iată ce spune apostolul Pavel: „Şi orice faceţi, cu cuvântul
sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus (Coloseni 3:17). Iată la
ce ne cheamă Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu la o ceremonie zadarnică, despre care
el nu ne vorbeşte şi care se împlineşte fără ca inima să ia parte. Domnul Isus
vrea inima noastră; şi când inima noastră este a Lui, şi viaţa noastră îi va fi
închinată şi va da mărturie pentru El. Nu prin semnul crucii, nu prin veşminte
şi găteli deosebite, nici prin vreun semn în afară suntem chemaţi să-L slăvim. Toate
acestea nu-s decât porunci omeneşti; trebuie să ne ferim de aşa ceva, oricât de
frumoasă ar fi înfăţişarea ce ar putea-o avea. Domnul a zis: „Tot aşa să
lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre
bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” Iar apostolul Petru
ne îndeamnă să vestim „puterile minunate ale Celui ce ne-a chemat din întuneric
la lumina Sa minunată” (Matei 5:16; 1 Petru 2:9).
CUM SE FĂCEA PRIMIREA ÎN RÂNDUL
CREDINCIOŞILOR
Înainte de a ne ocupa de această chestiune, vom spune câteva cuvinte despre
locurile unde se adunau creştinii în primele vremuri. În Faptele Apostolilor şi
epistole vedem că se adunau într-o cameră de sus, în case particulare, cum era
„în şcoala lui Tiran” sau la un creştin oarecare, bucuros că era adunare în
casa lui (Faptele Apostolilor 20:8; 19:9; Romani 16:5; Coloseni 4:15; Filimon
2). Nu înălţau clădiri care să atragă atenţia asupra lor; ei ştiau de altfel că
nu mai este templu pe pământ, nici vreo altă clădire care s-ar mai putea numi
„casa lui Dumnezeu”. Casa lui Dumnezeu era duhovnicească, alcătuită din toţi
credincioşii adevăraţi. Se închinau lui Dumnezeu în duh şi adevăr.
Pretutindeni, în orice ţinut erau adunaţi doi sau trei în Numele Domnului Isus,
El era în mijlocul lor; şi acolo era casa lui Dumnezeu, şi tot aşa este şi azi
pentru adevăraţii creştini (1 Petru 2:5; Ioan 4:21,23,24; Matei 18:20). La
Roma, fiind obiecte de ură, urmăriţi şi siliţi să se ascundă pentru a sluji lui
Dumnezeu, ei se adunau în catacombe, unde-şi îngropau chiar şi morţii. Această
stare de lucruri a ţinut un timp oarecare, dar mai târziu, cum am spus, în
intervalele de pace, pe care le acordau persecutorii, creştinii şi-au înălţat
locaşuri pentru cultul public, pe care le-au numit basilici. Ele se compuneau
dintr-o tindă şi dintr-o strană, unde se găsea masa de împărtăşanie, care s-a
numit în curând altar. Credincioşii simpli stăteau în tindă; strana era
rezervată membrilor clerului; cei ce nu fuseseră încă botezaţi şi care doreau
să fie, rămâneau afară, într-un loc numit piaţa din faţa bisericii. Din aceasta
se vede cum se tindea din ce în ce a se îndepărta de la Cuvântul lui Dumnezeu,
unde nu găsim nimic asemănător. Vom arăta totodată formele întrebuinţate pentru
botezul neofiţilor. Aşa se numeau cei născuţi din nou, care doreau să fie
adăugaţi la adunarea creştină. Neofit însemnează născut sau plantat din nou.
În aceste vremuri, când a mărturisi că eşti creştin însemna a te expune
dispreţului general, pierderii bunurilor, ba adesea ameninţat cu pierderea
vieţii, putem să ne gândim că în cele mai multe cazuri era o convingere adâncă
despre adevărul creştinismului şi o lucrare a lui Dumnezeu în inimi. Cu toate
acestea, este vrednic de observat că, atunci când era vorba de persoane care
doreau să se alipească de creştini (să intre în rândul credincioşilor), autorii
vechi vorbesc foarte puţin despre „întoarcere” şi despre „credinţa”, care
mântuieşte şi îndreptăţeşte în faţa lui Dumnezeu, aşa cum vedem pretutindeni în
Noul Testament, ca un lucru absolut necesar. „Crede în Domnul Isus şi vei fi
mântuit tu şi casa ta”, spune Pavel temnicerului. „Căci prin har aţi fost
mântuiţi, prin credinţă”, scrie efesenilor. Iar romanilor le spune: „Deci,
fiindcă suntem îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul
nostru Isus Cristos” (Faptele Apostolilor 16:31; Efeseni 2:8; Romani 5:11). În
loc de aceasta, e vorba de regenerare şi totdeauna în legătură cu botezul,
pentru că ei luau cuvintele Domnului: „Dacă nu se naşte cineva din apă şi din
Duh”, ca şi cum ar fi însemnat acest act, şi tot astfel se credea că cineva
este „născut din nou” atunci când era botezat. Se credea că botezul spală toate
păcatele. În felul acesta, cei mai mulţi care erau socotiţi creştini, ca
împăratul Constantin, de exemplu, nu se botezau decât pe patul morţii, pentru a
nu mai fi puşi în situaţia de a mai săvârşi păcate după botez. Cât de mult erau
date la o parte adevărurile de preţ ale Cuvântului lui Dumnezeu, care ne spune
că nu botezul, ci „sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice
păcat” (1 Ioan 1:7).
Ce este botezul, deci? Este simbolul morţii noastre cu Cristos, cum spune
apostolul Pavel în Romani 6:3-4, ca să trăim o viaţă nouă. Se îndeplineşte ca
semn că cel care-l primeşte intră în Biserica creştină, care stă pe temelia
morţii şi învierii lui Cristos. Dar poate va întreba cineva: „Ce vor să spună
Cuvintele Domnului, a fi „născut din apă şi din Duh?” Apa înseamnă Cuvântul lui
Dumnezeu care lucrează în suflet prin puterea Duhului Sfânt, pentru a-l curăţi
şi a da naştere unei vieţi noi, care ne pune în legătură cu Dumnezeu. Să citim
cu atenţie versetele care arată clar ceea ce vreau să spun: „Ca s-o sfinţească
după ce a curăţit-o (pe Biserică) prin spălarea cu apă prin Cuvânt” (Efeseni
5:26). „Prin cuvânt” arată ce înseamnă apa. „El, de bunăvoia Lui, ne-a născut
prin Cuvântul adevărului…” (Iacov 1:18); „Fiindcă aţi fost născuţi din nou, nu
dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin
Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne” (1 Petru 1:23); aceste
locuri ne dau posibilitatea să vedem că nu apa botezului spală şi naşte din
nou, ci lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Să vedem acum ce avea loc înainte de primirea botezului şi cum se
îndeplinea acest act. În primul rând se informau dacă cel care dorea să fie
botezat avea o purtare creştină. În acest caz, înainte de orice, avea să
primească o instruire (un fel de şcoală), care ar dura un an sau mai mult. Această
învăţătură cuprindea mai întâi toată istoria sfântă de la creaţie şi
istorisirile evangheliilor. Apoi se tratau subiectele privitoare la Dumnezeu
Tatăl, la Cristos, la Duhul Sfânt, la trup şi suflet şi la judecata viitoare. În
timpul când avea loc instruirea, cel care o primea nu purta numele de
credincios, ci de catehumen. Era socotit creştin, dar nu purta numele de
credincios, rezervat celor ce primiseră botezul.
Catehumenii nu luau parte decât la prima parte a serviciului creştinilor,
adică la citirea din Scriptură şi la cuvintele de îndemn. După terminarea
acestora, un diacon îi invita să se retragă. Numai credincioşii rămâneau pentru
slujba religioasă şi sărbătorirea Cinei.
Pentru botez se alegea timpul cuprins între sărbătoarea Paştelor şi a
Rusaliilor. Încă de pe atunci se introdusese obiceiul printre creştini de a
ţine sărbători în anumite zile. În Noul Testament însă nimic nu îndreptăţeşte
acest obicei. Iudeii îşi aveau sărbătorile statornicite prin legea lui Moise –
sărbătorile Domnului. Dar toate acestea au fost desfiinţate prin venirea
Domnului Cristos. Ele erau umbra lucrurilor viitoare (Coloseni 2:16-17). Timp
de 40 de zile, catehumenii se pregăteau prin post şi rugăciune ca să primească
botezul. Erau puşi să înveţe pe dinafară simbolul credinţei şi Tatăl nostru, şi
li se dădeau instrucţiuni cu privire la taine şi la învăţătura bisericii. Botezul
era făcut la miezul nopţii de episcop sau un prezbiter, la lumina făcliilor. Femeile
erau despărţite de bărbaţi printr-o perdea. Catehumenul, întors cu faţa spre
apus, întindea mâna şi zicea: „Mă lepăd de tine, Satan, de toate lucrările
tale, de toată mărirea şi de orice serviciu al tău.” Apoi, întorcându-se spre
răsărit, repeta formula de credinţă: „Cred în Tatăl, în Fiul şi în Duhul
Sfânt.” Era uns atunci cu untdelemn, iar episcopul îl conducea spre bazin, unde
era scufundat de trei ori, după ce repeta mărturisirea de credinţă. Apoi era
uns din nou cu untdelemn şi îmbrăcat cu o haină albă, simbol al curăţiei
sufletului său, după ce a fost născut din nou prin botez. Primea sărutul păcii
şi i se dădea puţină miere şi lapte. Atunci, pentru prima dată, el spunea Tatăl
nostru. Era socotit printre credincioşi şi putea să ia parte la Cină. În timpul
persecuţiei, se scurta adesea durata catehumenatului şi se dădea botezul celor
ce mărturiseau pe Cristos.
Toate aceste ceremonii arată cât de mult se înlăturase simplitatea
evanghelică şi fusese înlocuită prin forme, despre care nu găsim nici o urmă în
Noul Testament. Să se compare cele spuse aici cu istorisirile din Faptele
Apostolilor, unde este vorba de botez. „Cei care au primit propovăduirea lui
(Petru), au fost botezaţi… şi adăugaţi la numărul ucenicilor” (Faptele
Apostolilor 2:41). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Samaria (Faptele
Apostolilor 8:12). Famenul împărătesei Candace primeşte Cuvântul Domnului, se
coboară din carul său şi e botezat pe o cale pustie (Faptele Apostolilor
8:36-38). Dar mai ales să citim ce s-a întâmplat cu temnicerul din Filipi
(Faptele Apostolilor 16:28-34). În strâmtorarea sufletului său, el a întrebat:
„Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit.” Pavel şi Sila i-au răspuns:
„Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta!”
Şi i-au vestit Cuvântul Domnului… şi chiar în acea noapte, în închisoarea
sau în casa lui, a fost botezat el şi toţi ai lui, apoi a dat dovadă, prin
grija duioasă ce a arătat faţă de apostoli, despre ceea ce lucrase Dumnezeu în
sufletul său. Cât de simplu! Ceea ce cere Dumnezeu este ca omul să creadă în
El. Era botezat, frângea pâinea, se bucura că a crezut şi a fost mântuit, iar
Domnul avea grijă ca adunarea să fie instruită, învăţată, zidită de păstorii şi
învăţătorii pe care îi punea El (vezi Faptele Apostolilor 11:21-26). Tot aşa
este şi acum. În general părinţii îşi botează copiii şi sunt chemaţi să-i
crească în mustrarea şi învăţătura Domnului (Efeseni 6:4). Drept călăuză pentru
aceasta, au Cuvântul lui Dumnezeu. Şi copiii şi tinerii pot să urmeze la
adunările unde Scriptura este explicată de slujitorii lui Dumnezeu. Însă ei
sunt sub răspunderea de a asculta şi păstra în inimile lor cuvintele pe care le
aud (Proverbe 3:1; Isaia 55:3; Luca 11:28). Dumnezeu pune adesea pe inimă
anumitor creştini să stea de vorbă din Cuvânt cu copiii şi cu tinerii. Trebuie
să se folosească de aceste lucruri, să fie recunoscător şi să citească el
însuşi Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, cerându-I să ne facă El să-l înţelegem. Dar
în nici o parte în acest Cuvânt nu găsim scris că trebuie o învăţătură de un an
sau mai mult pentru a putea lua parte la Cina Domnului. Ceea ce cere Dumnezeu
este întoarcerea inimii şi credinţa în Domnul Isus ca Mântuitor, însoţite de o
viaţă sfântă, prin harul şi puterea Duhului Sfânt.
CÂRMUIREA ÎN BISERICĂ
Când am vorbit despre biserica din
Tiatira, am atins şi acest subiect. Vom intra acum în câteva amănunte. Puţin
câte puţin se strecuraseră în Biserică multe abuzuri şi erezii, fie în
orânduirile ei, fie în cult şi chiar în învăţătură. Se mai introdusese alt lucru fals; era stabilirea unui cler deosebit de
simplii credincioşi, pe care îi numeau laici sau poporul de rând. Clerul forma
un corp aparte, alcătuit din episcopi, bătrâni sau prezbiteri, diaconi şi din
mai mulţi funcţionari în subordine, ca: subdiaconii care ajutau pe diaconi,
acoliţii care însoţeau pe prezbiteri când duceau cina celor bolnavi, lectorii
(cântăreţii) însărcinaţi cu citirea şi paza Scripturilor, exorciştii, care cu
ocazia botezului pronunţau anumite cuvinte prin care se credea că îndepărtează
de la cel născut din nou (botezat) puterile diavoleşti. Nu găsim însă nimic
asemănător în Cuvântul lui Dumnezeu.
În Noul Testament sunt amintite numai două însărcinări în Biserică:
prezbiterii sau bătrânii şi servitorii sau diaconii. Aceştia din urmă trebuiau
să aibă grijă de săraci şi văduve şi să împartă ajutoare celor în nevoie
(Faptele Apostolilor 6:1-6; 1 Timotei 3:8-13). Erau şi diaconiţe sau
servitoare, cum vedem din aceste versete: „Vă dau în grijă pe Fivi, sora
noastră, care este diaconiţă a bisericii din Chencrea.” Chencrea era portul
oraşului Corint. Acest oraş este menţionat şi în Faptele Apostolilor 18:18: „Ca
s-o primiţi în Domnul într-un chip vrednic de sfinţi…” (Romani 16:1-2). În ce
priveşte bătrânii, ei mai sunt numiţi şi supraveghetori, care este traducerea
cuvântului grecesc „episcop”, de unde s-a ajuns la obişnuitul episcop. Să citim
ce spune Pavel bătrânilor bisericii din Efes: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi
la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi
biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său” (Faptele
Apostolilor 20:28). Din aceasta vedem că într-o adunare erau mai mulţi bătrâni
şi că însărcinarea lor consta în a veghea asupra turmei celor credincioşi,
pentru a menţine ordinea, o învăţătură sănătoasă şi o purtare curată. Printre
bătrâni, negreşit că puteau să se găsească unii înzestraţi în chip deosebit
pentru a prezenta sufletelor Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a învăţa adevărul;
aceştia şi cei care se ocupau de cârmuirea bună a adunării trebuiau „să fie
învredniciţi de îndoită cinste”, adică respectaţi în chip deosebit, zice
apostolul Pavel către Timotei (1 Timotei 5:17).
Cine rânduia pe bătrâni? Cuvântul ne arată că apostolii sau vreunul ca Tit,
care primise însărcinarea din partea apostolului Pavel (Faptele Apostolilor
14:23; Tit 1:5). Chiar când este vorba de servitori sau diaconi, adunarea îi
recomanda, însă apostolii erau cei care îi aşezau. Vedem aceasta din
următoarele cuvinte: „De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi vorbiţi
de bine, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba
aceasta” (Faptele Apostolilor 6:3). Bătrânii şi diaconii erau deci aşezaţi de
autoritatea apostolică.
Trebuie însă bine observat că Scriptura nu ne spune că ar fi fost lăsată
vreo autoritate, după apostoli, ca sa rânduiască astfel de lucruri. Nu există
nici o vorbă în Cuvântul lui Dumnezeu, care să dea adunărilor această
autoritate. Se zice că orice asociaţie omenească are în fruntea ei anumite
persoane pe care şi le alege pentru a o conduce şi administra şi că în felul
acesta o biserică trebuie să-şi aleagă astfel de persoane. Dar a judeca astfel,
înseamnă a face din adunările creştine simple asociaţii omeneşti, care să-şi
fixeze reguli după cum le convine, în timp ce aceia care sunt adunaţi în Numele
Domnului Isus, prin lucrarea şi puterea Duhului Sfânt, sunt adunările lui
Dumnezeu care nu au alte reguli decât Cuvântul lui Dumnezeu. Cristos este Capul
Adunării, pe care o iubeşte şi o hrăneşte (Efeseni 5:23-25,29), şi Lui trebuie
să-I lăsăm grija de a da adunărilor ceea ce le este neapărată nevoie.
În această privinţă, să observăm ce spune apostolul Pavel bătrânilor
adunării din Efes, după ce i-a înştiinţat despre răul care se va strecura în
Biserică după plecare sa. Nu spune: „Faceţi reguli pentru alegerea
prezbiterilor, când nici eu, nici voi nu vom mai fi pe pământ”, ci zice: „Vă
încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său…” (Faptele
Apostolilor 20:32). Iată deci ce rămânea după apostoli: Dumnezeu şi Cuvântul
Său. Nu-i oare de ajuns? Desigur, şi îndeajuns şi pentru cei din zilele
noastre.
Va întreba cineva însă: „Dar cine va învăţa şi va zidi în adunări?” Răspundem:
„Aceia cărora Dumnezeu le-a dat vreun dar duhovnicesc”, cum este scris în
epistolele către Romani şi Corinteni (Romani 12:6-8; 1 Corinteni 14:1-4,12);
dar nu-i nevoie ca aceştia să fie aşezaţi de oameni, pentru că Domnul Isus îi
dă, iar Duhul Sfânt îi înzestrează cu daruri. Mai mult, aceştia nu sunt pentru
o adunare locală, cum erau prezbiterii şi diaconii, ci pentru toată Biserica.
Dar va zice cineva: „Cine va avea grijă de săracii şi de sfinţii care sunt
în nevoie, cine va veghea asupra ordinei în adunări?” Dacă ne alipim de
Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă aşteptăm totul din mâna Lui, să fim siguri că El
va avea grijă, punând pe inima unuia şi altuia de a sluji în Adunare. Astfel,
pe vremea apostolului Pavel, casa lui Ştefana… „s-a dedicat cu totul în slujba
sfinţilor” şi alţii ajutau şi se osteneau în lucrul Domnului (1 Corinteni
16:15-16).
În curând s-a văzut în Biserică pericolul de a nu rămâne supus Cuvântului
lui Dumnezeu. Chiar pe la sfârşitul primului secol, când apostolul Ioan era
încă acolo, se vede cum Diotref îşi ia un loc de autoritate în adunarea din
care făcea parte. Lui îi plăcea să fie cel dintâi şi nu primea pe apostol şi pe
fraţi (3 Ioan 9,10). Aşa a luat naştere clerul, în completă contrazicere cu
ceea ce spune Petru către prezbiterii din timpul său, de a nu stăpâni asupra
turmei, ci de a fi exemple (1 Petru 5:2,3). Ignaţiu Martirul, în scrierile
sale, atribuie episcopului, prezbiterului şi diaconului, un loc care nu e
nicidecum cel pe care îl dă Scriptura.
Vedem că încă de pe atunci, cel care se deosebea prin daruri, zel sau vreo
lucrare, lua sau primea titlul de episcop, care era atribuit numai lui. Prezbiterii
erau cei cu care se sfătuia sau împlinitorii ordinelor sale. El era astfel
capul bisericii. Ales la început de prezbiteri cu aprobarea bisericii, mai
târziu era numit sau sfinţit de episcopii din vecinătate şi după aceea ajungea
să numească el pe prezbiteri, pe care îi confirma adunarea. În felul acesta,
s-a introdus în Biserică o orânduire cu totul omenească, fără nici o
îndreptăţire în Scriptură. Puţin câte puţin, episcopii localităţilor de la ţară
au fost supuşi celor de la oraşe şi şi-au luat doar numele de prezbiteri. Astfel
s-au format dioceze sau circumscripţii, care aveau în fruntea lor pe episcop,
acesta având sub autoritatea sa bisericile din această circumscripţie.
La început, episcopii şi ceilalţi funcţionari ai bisericilor erau simpli în
obiceiurile lor, adesea lucrau cu mâinile lor pentru hrană şi nu umblau după
câştig. Ascultau astfel de îndemnurile apostolilor Petru şi Pavel (1 Petru 5:2;
1 Timotei 3:3). Căutau să vină în ajutorul celor în lipsă, prin daruri de bunăvoie
sau prin zeciuieli, ca la iudei. La ţară şi în oraşele mai mici, această
simplitate s-a păstrat mult timp. În oraşele mari, însă, darurile erau din
belşug, iar episcopii şi funcţionarii din jurul lor, care îşi avea o parte
destul de mare, au început a trăi în lux. Ciprian, episcopul Cartaginei,
deplângea această pornire. În secolul al IV-lea, lucrurile au ajuns până acolo
încât un autor din timpul acela, Ammien Marcellin, scrie cu privire la
episcopii Romei: „Nu trebuie să ne mirăm când vedem că cei care râvnesc după
mărire omenească luptă cu atâta lăcomie pentru a ajunge la această demnitate
(cea de episcop). Candidatul ales se îmbogăţeşte prin ofrandele matroanelor;
pot atunci să desfăşoare mare pompă, să se lase duşi în care măreţe, îmbrăcaţi
cu haine scumpe; şi luxul meselor lor întrece pe acela al meselor regeşti. Ar
fi mai respectaţi dacă, în loc de a-şi arăta viciile lor, s-ar asemăna
episcopilor din provincie, cumpătaţi, simpli şi modeşti.” Ammien Marcellin,
deşi nu era păgân, nu profesa totuşi creştinismul. A scris o istorie a Romei,
care ţinea de la împăratul Nerva până la Valens, al cărui început însă s-a
pierdut. Restul cuprinde istoria împăratului Iulian şi a urmaşilor lui. Exista
acea mărire şi putere lumească a episcopilor Romei, din care cauză un păgân
putea să spună: „Faceţi-mă episcop al Romei, şi eu mă fac creştin.”
Iată, vai! unde au ajuns, puţin câte puţin cei care ar fi trebuit să fie
exemple ale turmei. Cât de puţin se asemănau cu acel smerit Isus, care n-avea
un loc pentru a-Şi odihni capul, iar ei spuneau că Îi sunt ucenici! Cât de
puţin mergeau pe urmele apostolului Pavel, care făcea corturi! Aceştia sunt cei
înfăţişaţi prin robul despre care vorbeşte Domnul şi care zicea în inima sa:
„Stăpânul meu întârzie să vină” şi care a început să bată pe slugi şi pe
slujnice şi să mănânce şi să bea şi să se îmbete (Luca 12:45). Odată introdus
acest rău, a crescut din ce în ce mai mult în perioada următoare din istoria
Bisericii. Cu toate acestea nu trebuie să uităm că astfel de cazuri erau izolate
şi că existau episcopi devotaţi turmei lor şi care au arătat un mare curaj în
persecuţii.
Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu