CRUCE, CRUCIFICARE. Termenul gr. corespunzător lui „cruce” (subst. stauros; verb stauroo; lat. subst. crux, verb crucifigo, „eu ţintuiesc pe cruce”) are sensul primar de stâlp sau bârnă verticală, iar sensul secundar este acela de stâlp folosit ca instrument de pedeapsă şi execuţie. În NT este folosit în acest ultim sens. Substantivul apare de 28 de ori iar verbul de 46 de ori. În VT nu a avut loc crucificarea infractorilor vii (stauroo în LXX în Estera 7:10 este traducerea evr.tala, care înseamnă „a spânzura”). Execuţia se făcea prin omorâre cu pietre. Totuşi, trupurile moarte erau uneori atârnate pe lemn ca un avertisment (Deuteronom 21:22-23; Iosua 10:26). Un asemenea trup era considerat blestemat (Galateni 3:13) şi trebuia coborât de pe lemn şi îngropat înainte de lăsarea nopţii (cf. Ioan 19:31). Acest obicei explică de ce în NT crucea lui Cristos este descrisă ca un „lemn” (Faptele Apostolilor 5:30; 10:39; 13:29; 1 Petru 2:24), un simbol al umilirii.
Crucificarea a fost practicată de fenicieni, de cartaginezi şi mai târziu a fost folosită pe scară largă de romani. Numai sclavii, provincialii şi infractorii de teapa cea mai joasă erau crucificaţi, iar cetăţenii romani numai foarte rar. Astfel, tradiţia potrivit căreia Petru a fost crucificat, la fel ca Isus, dar Pavel a fost decapitat, este în armonie cu obiceiul antic.
În afară de stâlpul vertical (crux simplex) pe care victima era legată sau trasă în ţeapă, existau trei tipuri de cruci. Crux commissa (crucea Sf. Anton) avea forma literei „T” de tipar, iar unii cred că era derivată de la simbolul zeului Tammz, litera tau; crux decussata (crucea Sf. Andrei) avea forma literei „X”; crux immissa era crucea obişnuită, alcătuită din două bârne în formă de (+) şi potrivit tradiţiei, Domnul a murit pe o asemenea cruce (Irenaeus, Haer. 2. 24. 4). Lucrul acesta este întărit de referirile din cele patru evanghelii (Matei 27:37; Marcu 15:26; Luca 23:38; Ioan 19:19-22) la titlul pironit pe cruce deasupra capului lui Cristos.
După ce infractorul era condamnat, era obiceiul ca victima să fie biciuită cu flagellum, un bici de piele care, în cazul Domnului nostru, L-a slăbit mult fără îndoială, şi I-a grăbit moartea. După aceea El a trebuit să ducă bârna transversală (patibulum), asemenea unui sclav, până la locul de tortură şi moarte, aflat întotdeauna în afara cetăţii, în timp ce un crainic ducea înaintea lui „titlul”, acuzaţia scrisă. Isus era prea slăbit ca să poată duce acest patibulum, nu întreaga cruce, şi de aceea a fost purtat de Simon din Cirena. Condamnatul era dezbrăcat de haine şi era întins gol pe pământ, cu bârna transversală sub umeri, iar braţele sau mâinile îi erau legate sau pironite de bârnă (Ioan 20:25). După aceea această bară transversală era ridicată şi prinsă de stâlpul vertical în aşa fel încât picioarele victimei, ulterior legate sau pironite, erau ceva mai sus de nivelul pământului şi nu la înălţime, cum sunt zugrăvite adesea. Cea mai mare parte a greutăţii trupului era susţinută de obicei pe ţăruş puţin ieşit în afară (sedile), pe care şedea victima. Condamnatul era lăsat să moară pe cruce de foame şi de epuizare. Uneori moartea era grăbită prin crurifragium, ruperea picioarelor, ca în cazul celor doi tâlhari, dar nu şi al Domnului nostru, deoarece El era deja mort. Totuşi, coasta Lui a fost împunsă cu o suliţă ca să fie siguri de moartea Lui, aşa încât trupul să poată fi coborât de pe cruce înainte de Sabat (Ioan 19:31 ş.urm.), aşa cum au cerut evreii.
Se pare că metoda de crucificare era diferită în diverse părţi ale Imperiului Roman. Scriitorii laici ai vremii ezită să dea relatări detaliate ale acestei forme de pedeapsă, care era cea mai crudă şi mai înjositoare dintre toate. O lumină nouă asupra acestui subiect a fost adusă de lucrările arheologice din Iudea. În vara anului 1968 un grup de arheologi condus de V. Tzaferis a descoperit patru morminte evreieşti la Giv’at ha-Mivtar (Ras el-Masaref), Dealul Amuniţiei, în apropiere de Ierusalim, în care s-a aflat un osuar conţinând oasele unui bărbat (tânăr) crucificat, datând probabil între 7 d.Cr. şi 66 d.Cr., dacă facem datarea pe baza vaselor de lut caracteristice perioadei irodiene găsite acolo . Numele Jehohanan este încrustat. Au fost făcute cercetări minuţioase cu privire la cauzele şi natura morţii sale şi acestea pot să reverse multă lumină asupra formei morţii Domnului nostru.
Braţele tânărului (şi nu palmele sale) au fost pironite de patibulum, bârna transversală, fapt care ar putea sugera că Luca 24:39; Ioan 20:20, 25, 27 ar trebui tradus „braţe”. Greutatea trupului probabil că a fost sprijinită pe o scândură (sedecula) prinsă cu cuie de simplex, bârna verticală, ca un suport pentru şezut. Picioarele i-au fost îndoite la genunchi şi întoarse astfel încât gambele erau paralele cu patibulum sau bara transversală, iar gleznele erau sub şezut. Un cui de fier (care este încă în locul său original) a fost bătut prin ambele călcâie, piciorul drept fiind peste cel stâng. Un fragment arată că crucea a fost din lemn de măslin. Amândouă picioarele i-au fost rupte, probabil printr-o lovitură puternică, la fel ca şi picioarele celor crucificaţi alături de Isus (Ioan 19:32).
Dacă Isus a murit în mod asemănător, atunci picioarele Lui nu au fost întinse ca în reprezentările artistice creştine tradiţionale. Muşchii contorsionaţi ai picioarelor probabil că i-au cauzat dureri mari, cu contracţii spasmodice şi crampe rigide, este posibil ca lucrul acesta să fi contribuit la timpul scurt în care a murit, 6 ore; nu încape îndoială că moartea i-a fost grăbită şi de biciuirea primită înainte de crucificare. Scriitorii contemporani o descriu ca o moarte extrem de chinuitoare. Evangheliile, însă, nu dau o descriere detaliată a suferinţelor fizice ale Domnului, ci spun doar simplu şi cu respect: „L-au răstignit”. Potrivit textului din Matei 27:34 Domnul a refuzat orice uşurare a suferinţelor Sale, fără îndoială pentru a-Şi păstra claritatea minţii până la sfârşit, făcând voia Tatălui. Aşa se explică faptul că a putut să-l mângâie pe tâlharul care era pe moarte şi a putut să rostească restul celor şapte rostiri minunate de pe cruce.
Interesul scriitorilor NT faţă de cruce nu este arheologic sau istoric, ci Cristologic. Ei sunt preocupaţi cu semnificaţia eternă, cosmică, soteriologică a ceea ce s-a întâmplat o dată pentru totdeauna în moartea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, pe cruce. Din punct de vedere teologic, cuvântul „cruce” a fost folosit ca o descriere sumară a evangheliei mântuirii, că Isus Cristos „a murit pentru păcatele noastre”. Astfel, „propovăduirea Evangheliei” este „cuvântul crucii”, „predicarea lui Cristos cel crucificat” (1 Corinteni 1:17 ş.urm.). De aceea apostolul se laudă cu „crucea Domnului nostru Isus Cristos” şi spune că a suferit persecuţia „pentru crucea lui Cristos”. Este clar că în aceste pasaje cuvântul „cruce” reprezintă toată vestea bună a răscumpărării noastre prin moartea ispăşitoare a lui Isus Cristos.
„Cuvântul crucii” este de asemenea „cuvântul împăcării” (2 Corinteni 5:19). Această temă reiese clar din Epistola către efeseni şi cea către coloseni. „Prin cruce” Dumnezeu a împăcat pe evrei şi pe cei dintre Neamuri surpând zidul de despărţire de la mijloc, legea poruncilor (Efeseni 2:14-16). Prin „sângele crucii” Dumnezeu a făcut pace, „împăcând toate lucrurile cu Sine” (Coloseni 1:20 ş.urm.). Această împăcare este în acelaşi timp personală şi cosmică. Ea are loc pentru că Isus Cristos a înlăturat actul de acuzare care stătea împotriva noastră cu cerinţele sale legale, „pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:14).
În NT crucea este un simbol de ruşine şi umilire, dar şi un simbol al înţelepciunii şi gloriei lui Dumnezeu revelate prin ea. Romanii au folosit crucea nu numai ca un instrument de tortură şi execuţie ci şi ca un stâlp al infamiei, rezervat pentru cei mai răi şi cei mai de jos. Pentru evrei era un semn al blestemului (Deuteronom 21:23; Galateni 3:13). Aceasta este moartea de care a murit Isus şi pe care a cerut-o mulţimea. El „a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea” (Evrei 12:2). Treapta cea mai de jos a umilirii Domului nostru a fost faptul că a îndurat „moartea de cruce” (Filipeni 2:8). Din cauza aceasta era o „piatră de poticnire” pentru evrei (1 Corinteni 1:23; cf. Galateni 5:11). Spectacolul ruşinos al purtării patibulum-ului de către victimă era atât de familiar pentru ascultătorii Săi încât Isus a descris de trei ori calea uceniciei ca şi calea crucii (Matei 10:38; Marcu 8:34; Luca 14:27).
În afară de aceasta, crucea este un simbol al unirii noastre cu Cristos, nu doar în virtutea faptului că noi urmăm exemplul Lui, ci în virtutea a ceea ce a făcut El pentru noi şi în noi. În moartea Lui înlocuitoare pe cruce, pentru noi, noi am murit „în El” (cf. 2 Corinteni 5:14) şi „omul nostru cel vechi este răstignit împreună cu El”, pentru ca prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi să putem umbla în viaţa nouă (Romani 6:4 ş.urm.; Galateni 2:20; 5:24 ş.urm.; 6:14), ca să rămânem „în El”.
BIBLIOGRAFIE. 159 Hengel,Crucifixion, 1977; J. H. Charlesworth, ExpT 84, 1972-3, p. 147-150; V. Tzaferis, IEJ 20, 1970, p. 18-32; J. Wilkinson, ExpT 83, 1971-2, p. 104-107; W. Barclay,Crucified and Crowned, 1961; B. Siede, E. Brandenburger, C. Brown, în NIDNTT 1, p. 389-405; J. Schneider, TDNT 7, p. 572; R. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu