EPISCOP.
I. Folosirea termenului
În greaca clasică atât zeii cât şi oamenii pot fi descrişi ca episkopoi sau „supraveghetori”, într-un sens general, nespecific; inscripţii şi papirusuri cu circulaţie largă folosesc cuvântul pentru a desemna magistraţi, care par să fi administrat uneori veniturile de la templele păgâne; Plutarch (Numa 9) îl numeşte pe pontiful roman episkopos al Vestalelor Virgine; cuvântul poate fi folosit de asemenea cu privire la filozofi, în special la cei din Şcoala Cinicilor care acţionau ca îndrumători spirituali. LXX foloseşte acelaşi termen pentru a descrie pe supraveghetori sau pe ofiţeri (Neemia 11:9; Isaia 60:17), iar episkope se referă la o vizită a lui Dumnezeu (Geneza 50:24; cf. Luca 19:44). În NT numele este folosit în mod special pentru Cristos (1 Petru 2:25), apoi pentru slujba apostolică (Faptele Apostolilor 1:20, citând Psalmul 109:8) şi, în fine, pentru liderii unei adunări locale (Filipeni 1:1).
II. Calităţi şi funcţii
Este improbabil ca folosirea creştină a termenului să fi fost copiată din surse păgâne sau iudaice; a fost preluat ca o descriere generală a unei funcţii de răspundere, iar sensul a fost definit potrivit cu calităţile cerute de Biserică. Acestea sunt enumerate în 1 Timotei 3:1 ş.urm. şi în Tit 1:7 ş.urm.: caracter moral ireproşabil, capacitate de a învăţa pe alţii, ospitalier, răbdător, om cu experienţă, capabil să conducă, om de integritate desăvârşită, sau, cu alte cuvinte, calităţile cerute unui bun învăţător, pastor şi administrator. Este aproape cert că termenii „episcop„ şi *„prezbiter” sunt sinonimi în NT. În Faptele Apostolilor 20:17, 28 Pavel îi descrie pe presbiterii de la Efes ca episkopoi; el spune că Duhul Sfânt i-a făcut supraveghetori ai turmei şi am putea spune că aceasta ne dă de înţeles că abia acum, în absenţa lui, aveau ei să preia îndatoririle episcopale pe care le-a îndeplinit până atunci Pavel; dar folosirea termenului în altă parte, ca un termen obişnuit, contrazice această interpretare. Astfel, în Tit 1:5, Tit este îndemnat să ordineze presbiteri şi, imediat după aceea (v. 7), referindu-se în mod evident la aceleaşi persoane, sunt descrise calităţile unui episcop; şi aici verbul episkopein este folosit pentru a descrie funcţia presbiterilor în 1 Petru 5:2, şi în timp ce 1 Timotei 3 se limitează la episcopi şi diaconi, menţionarea presbiterilor în 5:17 sugerează că prezbiter este un alt nume pentru episcop. Au existat mai mulţi episcopi în biserica de la Filipi (Filipeni 1:1) şi de aici putem trage concluzia că ei au funcţionat ca un comitet de conducere.
III. Formarea episcopatului monarhic
În NT nu există nici o urmă de conducere de către un singur episcop; poziţia lui Iacov la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15:13; 21:18; Galateni 2:9, 12) a fost o excepţie şi a fost rezultatul relaţiei sale personale cu Cristos; dar influenţa este un lucru diferit de o funcţie. Dintre Părinţii apostolici, Ignatius este singurul care insistă asupra episcopatului monarhic, dar nici chiar el nu afirmă că aceasta ar fi o instituţie divină; un argument care ar fi fost hotărâtor, dacă l-ar fi avut la dispoziţie ca să-l folosească. Jerome, într-un comentariu despre Tit 1:5, notează că supremaţia unui singur episcop a apărut „prin obicei şi nu printr-o rânduială stabilita de Domnul”, ca o modalitate de a preveni schismele în Biserică (cf. Ep. 146). Pare mai probabil ca episcopatul monarhic să fi apărut în biserici locale atunci când un om înzestrat a obţinut conducerea permanentă a comitetului de presbiteri-episcopi, sau când biserica s-a extins şi presbiterii au fost împrăştiaţi la adunările noi, lăsând doar unul singur dintre ei în biserica mamă. Harnack crede că presbiterii formau grupul conducător, în timp ce episcopii şi diaconii reprezentau conducătorii liturgici şi administratorii folosiţi de ei. Alţii au văzut originea episcopatului de mai târziu în poziţia deţinută de adjuncţii lui Pavel, Timotei şi Tit; dar aceştia nu sunt numiţi niciodată episcopi şi în scrisorile adresate lor nu găsim nici o prevedere dară pentru numirea unor succesori personali. Oricare ar fi fost motivele pentru formarea episcopatului monarhic, efectul acestuia a fost împărţirea sarcinilor şi atribuţiilor presbiterului-episcop, unele sarcini revenind episcopului, iar altele presbiterului.
Nu ştim cum au fost instalaţi în funcţie episcopii la început; dar accentul pe alegerea poporului în Faptele Apostolilor 6, Clement din Roma şi Didache sugerează că acesta a fost un obicei vechi; nu încape îndoială că a fost urmat de rugăciune şi punerea mâinilor (*CONDUCEREA BISERICII).
BIBLIOGRAFIE
Vezi de asemenea *SLUJIRE şi *PRESBITER.
G.S.M.W.
R.T.B.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu