DUALISM. Câteva teme caracteristice de doctrină biblică pot fi înţelese mai bine dacă sunt examinate pe fundalul gândini dualiste. Cuvântul „dualism” a fost folosit în sensuri diferite în istoria teologiei şi a filozofiei, dar ideea de bază este aceea a unei distincţii între două principii independente unul de altul şi în unele cazuri opuse unul altuia. Astfel, în teologie Dumnezeu este prezentat în opoziţie cu un principiu spiritual al răului sau cu lumea materială, în filozofie spiritul este prezentat în opoziţie cu materia, în psihologie sufletul sau mintea sunt prezentate în opoziţie cu trupul.
I. Dumnezeu şi forţele răului
Termenul „dualism” a fost folosit pentru prima oară de Hyde în Historia Religionis Veterum Persarum, publicată în 1700. Deşi între experţi continuă să fie dezbătută problema dacă religia persană în ansamblul ei ar trebui să fie descrisă ca o religie dualistă, este clar că în unele perioade ale mazdeismului a existat o credinţă într-o fiinţă rea, prin însăşi natura sa, autoarea răului, o fiinţă care nu îşi datorează originea creatorului binelui, ci există independentă de el. Această fiinţă a adus în existenţă creaturi opuse celor create de spiritul bun.
Este cert că israeliţii au venit în contact cu aceste concepţii, prin intermediul influenţelor persane, dar orice asemenea crez în existenţa răului din eternitate şi cu putere creatoare, chiar dacă crezul este modificat prin credinţa în victoria finală a binelui, a fost inacceptabilă pentru scriitorii biblici. Satan şi toate forţele răului sunt supuse lui Dumnezeu, nu numai în victoria Lui finală, ci şi în activitatea lor prezentă şi în faptul că ele însele sunt creaturi ale Sale care au căzut în păcat (cf. în special Iov 1-2; Coloseni 1:16-17).
II. Dumnezeu şi lumea
Multe cosmogonii antice Îl prezintă pe Dumnezeu sau pe zei impunând ordinea şi forma asupra materiei preexistente, dar amorfe. Oricât ar fi de maleabilă în mâna divină, materia care nu este creată de Dumnezeu impune în mod necesar o limită acţiunii divine, comparând-o cu activitatea creatoare a omului, care trebuie întotdeauna să lucreze cu un material dat.
În concepţia biblică despre creaţie, deşi Dumnezeu şi lumea sunt două noţiuni foarte distincte şi panteismul este evitat cu grijă, se consideră că lumea îi datorează lui Dumnezeu nu numai forma ci însăşi existenţa (Evrei 11:3; cf. 2 Macabei 7:28).
III. Spirit şi materie
Dualismul găseşte o expresie mai filozofică în facerea unei distincţii absolute între spirit şi materie, cuplată cu o tendinţă considerabilă de a considera că spiritul este bun iar materia este rea, sau cel puţin o piedică în calea spiritului.
Deprecierea morală a materiei, în contrast cu spiritul, este contrară doctrinei creştine despre creaţie şi învăţăturii biblice despre păcat. Situaţia este mai bună şi, în acelaşi timp, mai rea decât cea zugrăvită de dualism. Pe de-o parte, materia nu este rea în mod inerent; Creatorul a considerat că tot ce a făcut este bun (Geneza 1:31); pe de altă parte, consecinţele rele ale rebeliunii împotriva lui Dumnezeu afectează nu numai domeniul material ci şi cel spiritual. În locurile cereşti există oşti spirituale ale răutăţii (Efeseni 6:12) şi cele mai grozave păcate sunt spirituale. Biblia nu acceptă nici distincţia metafizică dintre spirit şi materie. Dinamismul ebraic nu priveşte lumea în termeni statici, ci în termenii unei activităţi constante a providenţei divine care foloseşte cu aceeaşi uşurinţă agenţi materiali sau forţe pur spirituale. Astfel, ideile ştiinţifice moderne despre inter-relaţia dintre energie şi materie sunt mai apropiate de perspectiva biblică decât de platonism sau de dualismul idealist. „Dumnezeu este Spirit (Duh)” (Ioan 4:24); dar „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1:14).
IV. Suflet şi trup
Un exemplu special de evitare a dualismului în gândirea ebraică este în cazul doctrinei biblice despre om. Gândirea greacă şi în consecinţă mulţi învăţaţi elenizatori evrei şi creştini, au privit trupul ca pe o închisoare pentru suflet: soma sema, „trupul este un mormânt”. Scopul învăţaţilor a fost să se elibereze de tot ce este trupesc şi în felul acesta să-şi elibereze sufletul. Dar în Biblie omul nu este un suflet într-un trup, ci o unitate trup/suflet; lucrul acesta este atât de adevărat încât până şi la înviere, deşi carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, vom avea trupuri (1 Corinteni 15:35 ş.urm.).
M.H.C
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu