DELICT ŞI PEDEAPSĂ.

DELICT ŞI PEDEAPSĂ. Delictul şi pedeapsa este un subiect care poate fi abordat în sensul juridic sau în cel religios, sensul religios fiind strâns legat de cel juridic. Prin urmare, trebuie să examinăm ambele aspecte pentru a ne forma o concepţie clară despre acest subiect. Combinaţia delict-pedeapsă, în sensul strict legal, dă naştere la câteva probleme. În jurisprudenţa din VT şi din Orientul Apropiat nu există o distincţie clară între infracţiuni penale şi civile, ca în vremurile moderne. Orice infracţiune era comisă, întâi de toate, împotriva unei anumitAe persoane sau comunităţi şi singura modalitate de a îndrepta răul era prin compensarea persoanei lovite sau nedreptăţite. Pretutindeni în Orientul Apropiat jurisprudenţa a fost legată de divinităţi. Zeul local dădea aprobarea pentru legile comunităţii. Lucrul acesta este evident, de ex. din prologul la legile lui Ur-Nammu, unde este menţionat Nanna, zeul sumerian al Lunii; există apoi codul faimos de legi al lui Hammurapi, cu bine-cunoscuta stelă care prezintă pe zeul Shamash şi Hammurapi în faţa lui, primind simbolurile autorităţii şi dreptăţii. Într-un sens foarte special acest lucru este adevărat şi cu privire la VT. Promulgarea legilor este strâns legată de instituirea *legământului. Se pot face paralele cu anumite tratate cum sunt cele dintre Ir-IM din Tunip şi Niqmepa din Alalah, când a fost făcut un legământ, cu anumite obligaţii reciproce incluse în forma tipică a jurisprudenţei din Orientul Apropiat. Totuşi, această paralelă este doar formală. Tradiţia VT plasează promulgarea la originea legământului de pe Sinai, dându-i fiecărei legi aprobarea Domnului.

Pentru scopul studiului nostru este de preferat să schiţăm înţelesul şi contextul general al delictului şi al pedepsei în mod separat.

I. Delict

a. Etimologia

Există o afinitate strânsă între delict, vină şi pedeapsă. Lucrul acesta este evident din cuvântul ebr. ’awon, care este tradus de 55 de ori „nelegiuire” sau „delict”, de 159 de ori „vină” şi de 7 ori „pedeapsă”. Înţelesul fundamental al cuvântului este acela de a acţiona în mod conştient incorect sau greşit. Cuvântul resa’ înseamnă vină sau delict şi se referă la felul de viaţă al unei persoane nereligioase. Cuvântul ebr., în forma de verb, saga, are sensul de a acţiona greşit inconştient. Un alt cuvânt ebr., pesa’, indică emfatic rebeliune sau revoltă. Cuvântul obişnuit care înseamnă ofensă, delict sau păcat este verbul hata’ şi substantivul het’. Are un sens dublu, indicând o infracţiune împotriva fiinţelor umane (de ex. Geneza 41:9) şi un păcat împotriva lui Dumnezeu (de ex. Deuteronom 19:15). Înţelesul fundamental al cuvântului a fost probabil „a greşi”, „a da pe lângă ţintă” şi acest sens a fost transferat în sfera delictelor comise împotriva omenirii şi împotriva divinităţii. Conceptul păcatului aşa cum apare el în VT şi NT este construit în jurul acestui cuvânt (în gr. hamartia este o traducere directă a lui het’).

În NT grec cele mai importante cuvinte legate de delict sunt hamartia, hamartema, asebeia, adikia, parakoe, anomia, paranomia, paraptoma. Hamartia şi hamartema înseamnă „a da pe lângă ţintă”, având astfel un sens apropiat de ebr. het’ şi desemnează păcatul. Asebeia şi adikia înseamnă a fi în mod activ nereligios şi a fi în mod deliberat împotriva lui Dumnezeu, un gen de conduită care se caracterizează prin impietate în VT şi descrisă de rasa’. Parakoe înseamnă a fi neascultător în mod activ; VT numeşte neascultarea un refuz de a auzi (lo’ sama’, de ex. în Ieremia 9:13; 35:17). Denotă o acţiune împotriva legii, la fel ca şi paranomia. Cea mai apropiată paralelă în VT este ‘awon. Este interesant să observăm că în vremurile biblice nu a fost folosit nici un termen consacrat pentru a descrie o încălcare a legii. Jurisprudenţa din Orientul Apropiat nu şi-a format o terminologie legală teoretică. Parabasis înseamnă literalmente a încălca legile existente prin acţiuni individuale, de ex. Romani 4:15. Paraptoma este un cuvânt mai puţin riguros decât cele discutate mai sus. Are sensul de păcat care nu este foarte grav. Sensul este redat cel mai îndeaproape de termenul „greşeală”, de ex. Galateni 6:1.

b. Modul de tratare a delictelor

Deciziile legale în legile civile şi penale din Orientul Apropiat erau concepute în aşa fel încât să protejeze indivizii şi comunităţile împotriva nedreptăţii. Stilul cazuistic general al jurisprudenţei din Orientul Apropiat arată că toate codurile de legi întâlnite în legile lui Ur-Nammu, din cetatea Eshnunna, în codul lui Hammurapi, în legile din perioada asiriană medie, la fel ca şi anumite legi din Codul legământului şi din alte părţi ale Pentateuhului, trebuie privite ca decizii ale unor regi faimoşi, ale unor oficiali, ale unor bătrâni şi capi de familie, şi nu ca un sistem legal teoretic elaborat de judecători şi sfetnici. Fiecare prevedere din materialul legal cazuistic este făcută pentru a proteja anumite drepturi şi pentru a compensa paguba făcută. De exemplu, neglijenţa cuiva care nu are grijă de un bou care împunge constituie o infracţiune, dacă boul a împuns un om, un sclav sau boul altcuiva, de ex. Exod 21:28-32, 35-36; Legile lui Eshnunna 53-55. Potrivit Exodului, când neglijenţa cauzează moartea unui om liber, persoana neglijentă este pedepsită cu moartea. În alte cazuri trebuie plătită o compensaţie în natură sau în bani. Chiar şi în cazul delictelor penale, cum este violul sau furtul, persoana vinovată trebuie să o compenseze pe victimă. Pentru violarea unei fete tinere, VT prevede o compensaţie fixă echivalentă cu preţul obişnuit plătit pentru mireasă. Aceasta arată că valoarea fetei a scăzut într-un mod care face imposibil ca tatăl ei, care are dreptul legal asupra ei, să o dea altcuiva pentru preţul obişnuit pentru o mireasă. Prin urmare, persoana vinovată trebuie să compenseze pe tatăl fetei pentru pierderea suferită, de ex. Exod 22:16-17. Lucrul acesta este valabil în toate codurile de legi din Orientul Apropiat, unde în unele cazuri sunt introduse alte prevederi care se referă la diferite situaţii, de ex. într-un sens special în legile din Asiria Medie.

Totuşi, există încă un alt tip de legi, pe care A. Alt, în 1934, le-a considerat străine de orice s-a descoperit în afara lumii israelite, şi anume legi apodictice, care acum sunt numite legi prohibitive sau vetitive. Cu toate acestea, publicarea în anul 1958 a formulelor de „legământ” care folosesc o metodă apodictică similară în vremea asirienilor arată că o asemenea frazeologie legală, la persoana a doua, nu era necunoscută în alte părţi din Orientul Apropiat antic. Ceea ce este unic cu privire la legislaţia din VT este că legile în stil apodictic sunt porunci directe de la Dumnezeu pentru poporul Său. Cele Zece Porunci, de exemplu, sunt tipice pentru acest gen de legi. Potrivit tradiţiei credibile a VT, porunca: „Să nu ucizi” (Exod 20:13) este dată la Sinai ca o poruncă directă a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Aceste legi îşi au originea în sfera sacră a Domnului şi au ajuns să facă parte din religia israelită chiar de la începutul constituirii lor ca naţiune, când a fost făcut legământul dintre Dumnezeu şi poporul Său. Din tradiţia VT se vede clar că legile cazuistice au fost considerate legi aprobate de Dumnezeu. Întregul cod legal este considerat ca fiind inspirat în mod divin. Aceste legi, promulgate la Sinai, au fost menite să lege poporul de Dumnezeu şi să unească diferitele triburi şi persoane. Orice încălcare a legii împotriva unui semen israelit este un delict împotriva lui Dumnezeu.

c. Tipuri de infracţiuni în legea evreiască

Cele mai importante tipuri de infracţiuni sunt omorul, atacul violent, furtul, neglijenţa şi încălcările de natură morală sau religioasă. În cazul omorului se face distincţie între un act intenţionat şi unul neintenţionat (de ex. Exod 21:12-14). Omorul era privit pretutindeni în Orientul Apropiat ca o infracţiune gravă şi, cu puţine excepţii, era pedepsit cu moartea celui vinovat. În Biblie viaţa omenească este considerată preţioasă, întrucât este creată de Dumnezeu. Atacul violent care schilodea trupul omenesc era pedepsit tot cu asprime, dar aproape întotdeauna cu o despăgubire fixă. Legea evreiască este unică între legile din Orientul Apropiat prin faptul că o infirmitate cauzată unui sclav de stăpânul său este pedepsită cu eliberarea sclavului. Furtul şi neglijenţa erau pedepsite de obicei cu despăgubire fixă.

d. O distincţie

VT precum şi NT fac distincţie între o simplă încălcare a legii şi un mod de viaţă păcătos şi necinstit. Modul de viaţă era considerat foarte important, în special în literatura didactică (Scrierile de înţelepciune). Felul de viaţă al celui nelegiuit este descris în detaliu, de ex. în Psalmul 1, care este legat îndeproape cu Scrierile de înţelepciune din VT. Acest psalm afirmă că răutatea şi infracţiunea sunt modul de viaţă al celor nelegiuiţi, al păcătoşilor şi al batjocoritorilor. Modul de viaţă al acestor grupe de oameni este o negare a legii lui Dumnezeu. O astfel de viaţă păcătoasă constituie rebeliune împotriva lui Dumnezeu şi faptul acesta este legat de toate faptele nedrepte împotriva altor oameni. Cea mai clară prezentare a acestei atitudini o găsim în scrierile profeţilor din jurul anului 600 î.Cr. Un delict comis împotriva aproapelui este socotit întotdeauna ca un delict împotriva Domnului. Prin urmare, delictul şi pedeapsa capătă o interpretare profund religioasă.

e. Interpretarea Noului Testament

În NT predomină tocmai această interpretare religioasă. Orice încălcare a legii, orice infracţiune este considerată o ofensă împotriva lui Dumnezeu. Concepţia lui Pavel exprimată în Romani 7 este că legea aduce cunoştinţa păcatului, dar nu poate îndepărta păcatul; dimpotrivă, grăbeşte conştientizarea păcatului şi face nelegiuirile să abunde (7:7-11). Totuşi, legea nu este păcătoasă, ci este menită să limiteze încălcările de lege prin stabilirea unor pedepse. Prin cunoaşterea legii firea noastră păcătoasă (hamartia) este provocată şi ne momeşte pe noi, persoanele individuale, la acţiuni păcătoase (parabasis). Natura păcătoasă, modul păcătos de viaţă, este exprimat de Pavel în termenii cărnii (sarx – în trad. rom. „firea pământească”); pentru a descrie viaţa mântuită de Cristos este folosit cuvântul „spiritual/duhovnicesc” (pneuma). Orice viaţă care nu este mântuită de Cristos este păcătoasă prin natura sa şi, prin urmare, vinovată şi trebuie să fie pedepsită de Dumnezeu.

II. Pedeapsa

a. Etimologia

Dintre cele mai importante cuvinte biblice legate de conceptul de pedeapsă, rădăcina slm are înţelesul de „a compensa” sau „a restabili echilibrul”. Acest cuvânt are un sens legal specific şi faptul acesta este evident din anumite scrisori de la Amarna. Rădăcina ykh are înţelesul legal de „a pedepsi”, de ex. în Geneza 31:37; Iov 9:33; 16:21, dar în multe alte locuri are sensul mai obişnuit de „a mustra” sau „a condamna o faptă”. Rădăcina ysr este folosită mai mult în sensul de pedeapsă. Este interesant de observat că în limba ugaritică (canaanita cuneiformă) acest cuvânt are sensul de instruire, educaţie, la fel ca şi în ebraică. Este folosit şi substantivul musar; rădăcina cuvântului este legată de contextul educaţiei şi nu are sensul primar de pedeapsă legală. Este pedeapsa de corectare, cum este pedeapsa dată de un tată fiului său. Rădăcinanqm generează un cuvânt puternic, folosit în contexte în care subiectul este Domnul. Mendenhall a arătat că acest cuvânt, în lumina scrierilor cuneiforme de la Mari, înseamnă „a răzbuna”. Răzbunarea, în sensul de pedeapsă dată de Dumnezeu celor răi, este întâlnită, de exemplu, în cartea lui Naum.

Este interesant de observat că în NT, unde ideea de pedeapsă divină este înţeleasă pe deplin, cuvinte cu acest sens sunt folosite numai în şapte locuri. Este evident că dike, termenul obişnuit pentru „judecată”, poate avea şi sensul secundar de „pedeapsă”, la fel ca şi termenul ebr. mispat. Singurele cuvinte care au înţelesul clar de pedeapsă sunt timoria şi kolasis. În greaca clasică primul termen are un sens de răzbunare, foarte asemănător cu termenul ebr.nqm. Dar în koine şi în gr. NT acest sens apare foarte rar. Termenul a devenit sinonim cukolasis, cuvântul obişnuit care înseamnă „pedeapsă”, de ex. Matei 25:46; Faptele Apostolilor 4:21; 22:5; 26:11; Evrei 10:29; 2 Petru 2:9; 1 Ioan 4:18. În Matei termenul kolasis este folosit pentru pedeapsa finală, în contrast cu viaţa veşnică. Acelaşi sens de pedeapsă finală este întâlnit în 2 Petru, unde pedeapsa este legată de ziua escatologică de judecată, o dezvoltare mai recentă a ideii VT despre Ziua Domnului.

b. Răzbunarea sângelui

Potrivit principiilor legale obişnuite din Orientul Apropiat, orice infracţiune sau nelegiuire trebuie să fie pedepsită. În principal, această pedeapsă era aplicată în societatea nomadă mai primitivă sau în cea seminomadă de către victimă sau de către o rudenie a victimei; spre ex. o procedură legală obişnuită în lumea semitică este ca persoana care a comis un omor să fie pedepsită cu moartea de către cea mai apropiată rudenie a persoanei omorâte (*RĂZBUNĂTORUL SÂNGELUI). Aceasta continuă să fie o lege în islam. În VT găsim numeroase exemple de răzbunare a sângelui, de ex. în Exod 21:23-25; 22:2-3. Aceasta este ius talionis (legea talionului). Filiaţia formulei obişnuite a legii talionului nu numai că poate fi urmărită în trecut până în Codul babilonian vechi al lui Hammurapi, ci poate fi întâlnită mult mai târziu într-o tăbliţă votivă descoperită la Marseilles. Aceasta constituie baza legii islamice de „omucidere deliberată”.

c. Împărţirea dreptăţii

Deciziile asupra diverselor cazuri erau luate de judecători sau de bătrâni sau de capul familiei, de obicei la poarta cetăţii. Activitatea lor nu trebuie confundată cu conceptul modern de „judecător”. Aceşti judecători erau arbitri între cele două părţi (cuvântul ebr. sapat înseamnă uneori „a decide între două părţi”). Acest rol de arbitraj nu era jucat numai de bătrâni sau de oficialităţi ci şi de regi, cf. de ex. decizia pronunţată de David în favoarea femeii din Tecoa (2 Samuel 14) şi decizia înţeleaptă a lui Solomon (1 Împăraţi 3:16 ş.urm.). Dar este de asemenea clar că în societatea nomadă şi seminomadă, în unele cazuri retribuirea era dată fără ajutorul unui arbitru, cum este de ex. în cazul omorului, când se aplica legea obişnuită a răzbunării sângelui. Pe de altă parte, în societatea modernă de beduini, oamenii călătoresc distanţe mari până la un judecător faimos care să pronunţe decizia în cazul lor.

Atât în infracţiunile civile cât şi în cele penale judecătorul lua decizii menite să menţină „echilibrul social”. Când era cauzat un accident fizic sau când se aducea o pagubă proprietăţii cuiva (proprietatea era considerată într-un sens mult mai larg decât cel modern, astfel încât includea, de exemplu, şi soţia, copiii şi sclavii), pierderea era compensată printr-o despăgubire fixă. Totuşi, este incorect să sugerăm că în toate cazurile trebuia plătită numai valoarea pagubei produse; de ex. un hoţ trebuia să aducă despăgubiri pentru vitele sau oile furate, în felul următor: trebuia să restituie de cinci ori valoarea vitei sau de patru ori valoarea oii (cf. Exod 22:1). Probabil că aceasta era un fel de măsură preventivă contra furtului.

d.Dumnezeu ca şi Judecător

Este un fapt cunoscut că în Biblie Dumnezeu este considerat Judecătorul suprem. Această idee nu este neobişnuită în Orientul Apropiat antic; de ex. într-o tăbliţă cuneiformă foarte importantă de la Mari, zeul Shamash este descris ca judecătorul zeilor şi al oamenilor. Încă de la începutul istoriei lui Israel Dumnezeu era privit ca şi Creatorul tuturor lucrurilor. Lucrul acesta face ca El să fie şi Posesorul creaţiei Sale. Orice daună produsă creaţiei Sale este un act de rebeliune directă împotriva Lui.

Din punct de vedere legal aceasta îi dă dreptul de a pedepsi. Pe de altă parte, legile au fost făcute şi aprobate de Dumnezeu cu scopul de a proteja creaţia Sa. Chiar poruncile Lui îi impun să pedepsească orice încălcare a lor. Unele pasaje din VT dau impresia că pedeapsa decisă de bătrâni sau de oficialităţi a fost suficientă. Pe de altă parte, este evident că oamenii care scapă de pedeapsa umană sunt pedepsiţi de Dumnezeu, unii printr-o moarte violentă, alţii prin pierderi mari (cf. Numeri 16). Ideea s-a modificat, de la pedeapsa în timpul vieţii omului, la pedeapsa în *Ziua Domnului, când o judecată finală se va pronunţa pentru orice om, potrivit cu faptele lui. Ideea unei judecăţi după moarte este întâlnită şi în concepţia egipteană despre moarte. Mortul este cântărit de zeiţa Maat şi primeşte ceea ce merită potrivit cu greutatea lui. Concepţia biblică nu numai că se referă la o judecată după moarte, ci se referă şi la o judecată finală la sfârşitul escatologic al vremurilor. Această idee este dezvoltată pe larg în NT în părţile escatologice ale evangheliilor, în unele părţi din Epistolele lui Pavel, în 2 Petru şi în Apocalipsa (de ex. Matei 24-25; Marcu 13; Luca 21; 1 Tesaloniceni 5; 2 Tesaloniceni 2; 2 Petru 3; Apocalipsa 20-22). (*ESCATOLOGIE.)

III. Concluzii

Este evident că delictul şi pedeapsa au fost legate nu numai de jurisprudenţa obişnuită ci şi de cea divină. O infracţiune împotriva unei fiinţe umane sau a proprietăţii sale este o infracţiune împotriva lui Dumnezeu şi trebuie să fie pedepsită fie de autorităţi, fie de Dumnezeu. Tot aşa, încălcarea unor prevederi religioase trebuie să fie pedepsită de Dumnezeu. O viaţă păcătoasă este respinsă şi pedepsită de Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE. 1972 Alt,Die Ursprünge des israelitischen Recht, 1934; G. Mendenhall,Law and Covenant in Israel and the Ancient Near East, 1955; H. Cazelles, Études sur le code de l’alliance, ‘946; M. Noth, Die Gesetze im Pentateuch, 1940; R. C. Trench, The Synonyms of the New Testament, 1901; D. J. Wiseman, „The Laws of Hammurabi again”, JSS 7, 1962, p. 161-168; W. Eichrodt, Theologie des Alten Testaments, 1948; F. C. Fensham, The mispatim in the Covenant Code (dizertaţie dactilografiată), 1958; idem, „Transgression and Penalty in the Book of the Covenant”, JNSL S, 1977, p. 23-41; E. Gerstenberger, Wesen und Herkunft des „apodiktischen Rechts”, 1965; G. Liedke,Gestalt und Bezeichnung alttestamentlicher Rechtssätze, 1971; H. J. Boecker, Redeformen des Rechtsleben im Alten Testament, 1964; idem, Recht und Gesetz im Alten Testament und im Alten Orient, 1976; A. Phillips, Ancient Israel’s Criminal Law, 1970; B. S. Jackson, Theft in Early Jewish Law, 1972. F.C.F.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/delict-si-pedeapsa.html