Charlie Gard: „e vremea să mori”!

 Vio Pop  16-07-2017 

„Charlie, it’s time to die”! („Charlie, a venit vremea să mori”!) Aceasta a fost sentinţa dată pe 27 iunie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului micuţului britanic Charlie Gard. Sentinţa este un act de agresiune la adresa lui Charlie şi a vieţii, o insultă pentru cetăţenii Uniunii Europene care cred în viaţa şi că cel care o dă şi o ia este Dumnezeu.

E o decizie înfiorătoare şi teribilă. Una iresponsabilă. Mereu şi mereu, noi cetăţenii statului de drept, fie în Romania ori în alte democraţii, acordăm judecătorilor un respect deosebit. Îi punem pe un piedestal şi presupunem că deciziile lor sunt înţelepte, echilibrate şi dincolo de oricare reproş. Şi asta chiar dacă ele sunt deficitare, ca şi în cazul lui Charlie Gard.

Tindem să avem aceste opinii mai ales despre judecătorii din Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Îi considerăm elita intelectuală şi jurisprudenţială a Europei, crema societăţii, oameni înţelepţi care, după mulţi ani de şcoală, presupunem că discern diferenţa dintre bine şi rău şi ştiu cum să interpreteze Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să dea decizii bune pentru noi, oamenii de rând. De data asta, însă, CEDO a gafat. A condamnat la moarte un copil inocent folosind limbajul drepturilor omului şi împachetându-şi decizia în termeni elocvenţi. Nu putem, deci, decât să ne exprimăm dezamăgirea şi indignarea, dar şi nădejdea că astfel de decizii rele nu vor mai fi repetate.

Decizia CEDO

Câteva paragrafe, cât şi limbajul folosit de CEDO în cazul lui Charlie Gard, sunt deosebit de îngrijorătoare,  pentru că ele pot fi aplicate nu doar copiilor nenăscuţi care suferă de boli ori malformaţii fizice ori psihice, dar şi copiilor născuţi şi adulţilor care suferă de boli incurabile. De câteva ori Decizia CEDO foloseşte termenul „manifestly ill-founded”, adică „de loc bine întemeiată”, acţiunea judecătorească intentată de părinţii lui Charlie pentru a-i salva viaţa. (Paragrafele 87, 98, 103 si 125) Principiul fundamental cu care CEDO se confruntă în Decizia Gard e: cine are autoritatea ultimă să decidă când serviciile medicale necesare copiilor suferinzi de boli aparent incurabile sunt sistate? CEDO ne asigură că principiul suprem care decide răspunsul la această întrebare a „interesul suprem al pacientului”, ori, în Cazul Gard, al copilului. Sunt trei entităţi care au autoritatea să decidă: părinţii, medicii, şi statul. Ele sunt în competiţie, iar tribunalele, zice CEDO, trebuie să acorde rolul decizional cel mai important autorităţilor, adică statului. (Paragraful 107) În alte cuvinte, statul, nu părinţii, decide care e interesul suprem al copilului. În cazul lui Charlie, statul britanic a decis că e în interesul lui suprem să moară nu să trăiască, pe când părinţii că e în interesul lui suprem să trăiască.

Paragraful 107 probabil e mai greu de înţeles pentru cetăţenii fără specialitate în materie de drept ori ştiinţe politice. Pe înţelesul tuturor, el spune că nu noi, cetăţenii ori părinţii, avem ultimul cuvânt de spus când se sistează intervenţiile medicale pentru salvarea vieţii copiilor noştri, ci statul. Asta, în opinia noastră, este încă un exemplu al confiscării de către statul secular a dreptului fundamental al părinţilor de a decide când copiii lor, confruntaţi cu boli incurabile, mor. CEDO a trecut dincolo de orice limită a bunului simt validând aceasta ierarhie între stat şi părinţi. Decizia Gard dovedeşte lipsa de integritate şi onestitate intelectuală a judecătorilor care au scris decizia.

Povestea lui Charlie Gard

Cine e Charlie Gard? Povestea micuţului Charlie e bine cunoscută. Băieţelul are doar un an, suferă de o boala aparent incurabila, dar medicii de bună credinţă din America şi Europa care încă cred în valoarea vieţii s-au oferit să-şi dubleze eforturile, fără plată şi pe cheltuiala lor,  pentru a salva viaţa acestui micuţ şi inocent cetăţean al Uniunii Europene.

Povestea micuţului Charlie a făcut înconjurul lumii în doar câteva săptămâni. Efectiv nu exista nicio publicaţie în lume care să nu fi scris câteva rânduri despre el. Mai puţin au scris ziarele de mare circulaţie occidentale care după cum se ştie preferă să promoveze eutanasia şi avortul decât viaţa. Povestea lui Charlie a făcut înconjurul lumii datorită dedicaţiei părinţilor lui, a creştinilor britanici şi al celor din America, cât şi a Vaticanului. Petiţii au fost lansate, una dintre ele ajungând la aproape 400.000 de semnături, care cer insistent autorităţilor britanice să permită micuţului Charlie să ajungă în America pentru a fi tratat acolo cu scopul de a i se salva viaţa. Spre ruşinea tribunalelor britanice şi a Prim Ministrului britanic, Theresa May, Preşedintele Trump s-a oferit să faciliteze intrarea cât mai grabnică a micuţului Charlie în America pentru a i se salva viaţa. Oameni de bună credinţă din toată lumea au donat peste 1,6 milioane de dolari pentru salvarea vieţii micuţului Charlie. De asemenea, pe 4 iulie un grup de europarlamentari din 15 ţări, printre care şi dl Laurentiu Rebega din Romania, au emis o Scrisoare Deschisă în care critică decizia iresponsabilă emisă de CEDO. Scrisoarea acuză CEDO de subminarea celui mai valoros şi fundamental drept uman – dreptul la viaţă, eşafodul tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi, dreptul cu care ne începem viaţa şi care ne facilitează exercitarea tuturor celorlalte drepturi până la moarte.

Rezoluţia legiuitorilor americani

Dincolo de Atlantic, pe 7 iulie doi congressmeni americani au anunţat că vor introduce o iniţiativă legislativă specială în Congresul American care să acorde micuţului Charlie rezidenţă permanentă în Statele Unite. Frapează îndeosebi o frază din comunicatul de presa al celor doi americani care insistă că „părinţii au dreptul să decidă interesul suprem al copilului lor”. Comunicatul de presa îl puteţi citi AICI.

Legiuitorii americani nu au ales frazeologia asta la întâmplare. Ea separă, într-un sens, oile de capre şi indică o deficienţă majoră a statului secular şi a instituţiilor seculare care îşi ghidează acţiunile după principiile secularismului lipsit de compasiune şi de orice influenţă creştină. Statul secular şi instituţiile lui seculare, în special tribunalele, au devenit anti-umane, izolate de interesele cotidiene ale oamenilor de rând. Ele promovează moartea în detrimentul vieţii, avortul în locul procreării, eutanasia în locul salvării ori prelungirii vieţii omului. Cetăţenii Uniunii Europene trebuie să fie îngrijoraţi de asta. Pentru că CEDO, adică instituţia supremă care le hotărăşte soarta, şi-a dat de data asta arama pe faţă – statul, nu noi, oamenii de rând, ori Dumnezeu, decide când ni se termină viaţa. Sentinţa o dă statul nu părinţii. Statul secular s-a extins enorm de mult de câteva decenii încoace şi parcă nu mai exista nimeni care să îi stea în cale ori să i se împotrivească. Cu cât autoritatea statului secular şi a instituţiilor lui se extinde, cu atât mai mult drepturile şi libertăţile noastre se restrâng. Intr-o proporţie directă. Tocmai acesta este unghiul din care noi am ales să discutăm subiectul: care e autoritatea supremă privind decizia morţii copiilor noştri confruntaţi cu boli incurabile, părinţii ori statul şi instituţiile lui, adică tribunalele şi spitalele? În opinia noastră răspunsul este clar şi ferm – părinţii!

Să citim cu atenţie ce spune Rezoluţia celor doi legiuitori american: „Iniţiativa noastră legislativă va sprijini dreptul părinţilor de a alege interesul suprem al fiului lor, acordând lui Charlie dreptul la rezidenţa permanentă în SUA pentru a primi tratamentul medical de care are nevoie să i se salveze viaţa. E oare potrivit ca acest băieţel să fie condamnat să moară pentru ca o entitate terţă, care ignoră doleanţele părinţilor privind soarta copilului, crede că poate să decidă că moartea iminentă e în interesul suprem al băiatului?”

Unul din cei doi parlamentari americani care au introdus legislaţia Gard este dl Trent Franks. Dl Franks este cunoscut şi comunităţii românilor din America pentru că a sprijinit şi eforturile noastre pentru eliberarea copiilor familiei Bodnariu din mâinile Barnevernetului.

Statul decide când murim

Cuvintele alese cu grija care punctează Rezoluţia descriu cât se poate de plastic conflictul dintre statul secular şi părinţi când e vorba de familie, viaţa de familie, şi drepturile parentale. Câteva întrebări se impun în contextul acesta? Cine are dreptul să decidă momentul morţii pentru copiii noştri? Statul ori noi, părinţii care i-am adus pe lume? Ce e mai de preţ în societate, banii ori viaţa fiinţei umane? Exista o ierarhie a drepturilor şi dacă da, care sunt, sau care ar trebui să fie, drepturile pe care societatea ar trebui să le plaseze în vârful piramidei drepturilor? Unde, în această piramidă, se află drepturile parentale?

De mulţi ani repetăm acest mesaj şi vă atenţionăm privind drepturile parentale. Statul secular ni le subminează, iar noi nu ni le exercităm. Iar dacă noi credem în viaţă, statul crede în moarte. Pentru statul secular o persoană bolnavă e o povară financiară şi statul face tot ce poate pentru a împinge cât mai repede pe cei suferinzi de boli incurabile spre mormânt. Moartea cât mai grabnică a suferinzilor înseamnă un câştig financiar pentru stat. Şi deoarece, într-o măsură mai mare în Europa Occidentală ca în Romania ori în Statele Unite, statul acoperă majoritatea cheltuielilor medicale, el îşi arogă şi autoritatea de a determina momentul morţii pentru cei suferinzi de boli incurabile. Acel moment nu e momentul morţii naturale ci unul ales de stat şi validat de deciziile judecătoreşti ale tribunalelor care sprijină avortul, eutanasia, suicidul asistat şi tot ce este anti-familie şi anti-uman. Statul decide când opreşte ajutorul medical şi când murim. Statul secular şi instituţiile lui au devenit noii tirani, cei care ne vorbesc de drepturi, dar ne vor moartea. Ne vorbesc frumos. Ne vorbesc de un „drept la moarte cu demnitate”, iar din această frază decurg toate abuzurile cu care ne confruntăm. Lui Charlie, zic autorităţile, trebuie să i se permită să „moară cu demnitate”, o frază folosită şi pentru a justifica eutanasierea bolnavilor şi a vârstnicilor.

Noi, cetăţenii, părinţii, am devenit irelevanţi în acest proces decizional. În ţările occidentale statul numeşte comisii de etică care decid dacă procedurile medicale îşi mai au rostul ori daca e în interesul suprem al copiilor ori adulţilor suferinzi să mai trăiască. La urma urmelor, principiul „de ce să se mai chinuiască atâta”? predomină în gândirea lor. Aceste comisii îşi înţeleg rostul: economisirea fondurilor publice. Ignoram faptul că risipim banii finanţând servicii de avort, eutanasie, ori operaţiile pentru schimbarea sexului de la un sex la altul din fondurile publice. Pentru aceste scopuri distrugătoare bani sunt, dar pentru a salva viaţa unui cetăţean inocent al Uniunii Europene nu. Aceşti micuţi cetăţeni nu beneficiază de drepturi ori decizii favorabile din partea tribunalelor, dar adulţii care trăiesc vieţi decadente, iresponsabile, frivole, bizare, pline de vicii şi de alta natură – da. Şi asta în numele dreptului la autonomia personală. Recunoaştem că părinţii nu sunt de obicei experţi în mediul medical, spre deosebire de comisiile de etică. Dar ei sunt experţi într-un domeniu mai important pentru societate decât comisiile de etică ori statul – compasiune, dragostea pentru fiinţele umane, preţuirea vieţii.

Părinţii – autoritatea supremă

Părinţilor trebuie să li se recunoască autoritatea supremă să decidă dacă din punct de vedere medical copiii lor suferinzi de boli incurabile trăiesc ori mor. Înţelegem clar şi interesul statului şi al medicilor. Statul are obligaţia de a asigura şi promova binele public, inclusiv acela de a proteja copiii de abuz. La fel, medicii posedă libertatea de conştiinţă care cuprinde şi dreptul de a refuza tratament medical care nu îşi mai are niciun rost. În cazul lui Charlie, însă, medicii, statul şi tribunalele au făcut un pas şi mai agresiv – medicii din SUA s-au oferit să acorde tratament medical copilului. Nu e nicio pierdere pentru statul britanic ori medicii britanici să dea copilului o şansă să supravieţuiască, mai ales că asta nu va costa statul britanic niciun ban. La urma urmelor toate bolile curabile azi au fost, cândva, incurabile. Dacă societatea nu ar fi încercat să vindece bolile incurabile acum câteva sute de ani pentru ca, în opinia medicilor de atunci ar fi fost în zadar, acele boli ar fi rămas incurabile până astăzi.

Părinţii sunt autoritatea supremă pentru că ei, nu statul, au adus copilul pe lume, i-au dat identitatea care o posedă, şi între ei şi copil există o unitate biologică indestructibilă. Din aceste motive ei sunt şi autoritatea supremă când e vorba de decizii privind interesul suprem al copilului. Familia posedă, ori ar trebui să se bucure din partea statului, de o anumită autonomie internă unde deciziile părinţilor privind copiii lor nu pot fi date la o parte decât dacă sunt iraţionale şi vatăsmă copiii. Decizia CEDO a subminat autonomia parentală a familiei Gard.

Pentru Știri Creștine, AFR

https://www.stiricrestine.ro/2017/07/16/charlie-gard-e-vremea-sa-mori/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/opinii/charlie-gard-e-vremea-sa-mori/