Dacă-L iubiți pe Dumnezeu îi iubiți și pe
oameni. Studiile caracterelor din Biblie este una
din marile mele pasiuni. Lângă Simeon am
stat curios mai bine de 16 ani … M-am apucat acum să aștern pe hârtie ce am
văzut și învățat de la el.
+++
Luca 2: 25-38
Copacii bătrâni și frunzele tomnatice stau
doar până vine primăvară; o salută și apoi se culcă liniștiți sub brazdele
fertile care pregătesc recolta viitoare.
În planul lui Dumnezeu, a fost să fie ca
doi oameni bătrâni să-L
întâmpine pe pruncul Isus la Ierusalim, să-L vestească lumii și să-I ureze de bine. Simeon și
Ana, un bărbat și o femeie, nu doar un bărbat și nu doar o femeie, ci așa cum
se cuvine, un bărbat și o femeie, reprezentanți ai îmbătrânitei familii umane,
în disperare de înnoire.
Ceea ce știm despre Simeon și Ana este
puțin, dar consistent, caracteristic tuturor oamenilor bătrâni. Ei sunt mari,
dar nebăgați în seamă, vorbesc puțin, dar spun foarte multe. Lumea a observat
dintotdeauna aceasta și a scos chiar un aforism de avertizare:
,,Cine nu are bătrâni, să şi-i cumpere!“
Un bătrân este un depozit de înțelepciune
acumulată în frământările vieții. Argintul de la tâmple anunță pe cei din jur
că ei sunt bogați în experiență. Fiecare fir de păr alb este un filon de
înțelepciune. Părul alb este uniforma de preoție în care se îmbracă pentru a fi
văzuți și consultați de cei din generațiile mai tinere. Ca doctori înveșmântați
în halate albe, ei au pricepere și sfaturi pentru bolile vieții. Ele dor însă
mai viclean și puțini sunt cei care caută azi sfaturile bătrânilor.
Din marea mulțime de oameni din Ierusalimul
vremii, din mulțimea de preoți care slujeau acolo, numai Simeon și Ana și-au
dat seama ce se întâmplă! Era cel mai mare eveniment din istoria Templului, din
existența Ierusalimului, din existența Israelului. Nimeni altul n-a băgat însă
de seamă venirea Fiului lui Dumnezeu, a lui Mesia, să împlinească făgașul
prestabilit al Legii și al profețiilor.
De știut că trebuie să vină mai știau și
alții. De așteptat ,,în principiu“ Îl așteptau foarte mulți, dar numai doi
bătrâni au fost suficient de desprinși de obsedantele și înrobitoarele
preocupări zilnice ca să-și dea seama de ceea ce se întâmplă. Venirea pruncului
Isus nu i-a găsit nici ,,acasă“, nici ,,la treabă“, ci la Templu.
Simeon și Ana sunt ,,veriga lipsă“ din lanțul împlinirilor
profetice. Dacă n-ar fi fost ei, ar fi lipsit legătura organică dintre Vechiul
Testament și Noul Testament. Providențial, cei doi au fost ,,păstrați în viață“
doar pentru scopul acesta: să-L întâmpine pe Domnul Isus la Templu. Ana era
,,foarte înaintată în vărstă“ (2:37), iar Simeon ni se descoperă ca un om care
abia așteaptă să moară, ca unul căruia i se părea că a fost ținut prea mult în
viață, peste dorințele și interesul lui. Intuim din
text că i-a cerut de multe ori Domnului să fie luat de aici, să plece acolo
unde-i era rostul. La cererile lui insistente i s-a răspuns însă cu această
precizare: ,,Nu va muri înainte ca să vadă pe Christosul Domnului!“ (2:26). Ana
era ,,proorociță, adică avea acces la vocea și urechea lui Dumnzeu, fiind
jumătate aici și jumătate deja în cealaltă lume. Trecuse și ea de vârsta
obișnuită la care mor oamenii, până și ,,cei mai tari“. Ajunsese la 84 de ani,
iar lumea aceasta n-o mai trăgea, n-o mai interesa, nu mai avea ce să-i ofere. Trăia
la Templu, preocupată mai mult de Dumnezeu, decât de oameni, ca un pom care-și
strămutase deja rădăcinile pe tărâmul celălalt:
,,Ana nu se depărta de Templu, și
zi și noapte slujea lui Dumnezeu cu post și rugăciune“ (2:37).
Dacă prin Templu înțelegem Casa Domnului,
Ana se mutase deja de la ea acasă, la Domnul. Nu-i de mirare deci că a dat cu
ochii de prunc de îndată ce acesta a sosit acolo (,,A venit și ea în același
ceas“ … 2:38).
Ultima lucrarea pe care au avut-o de făcut
Simeon și Ana înainte de a pleca din lumea aceasta a fost să-L întâmpine pe
pruncul Isus, să-L vestească lumii și să-I ureze de bine! Cu ei s-a încheiat
Vechiul Testament. Activitatea lor, împreună cu aceea a lui Ioan Botezătorul a
fost scrisă pe ultima filă a lui. Chipurile lor împovărate de ani și de
așteptări sunt metafore pentru cartea aceasta prăfuită care și-a făcut datoria
și care era rânduită să-și închidă coperțile. Simeon și Ana sunt doi străjeri
așezați de Dumnezeu la răscrucea vremurilor, doi crainici destinați să
vestească lumii sosirea Celui ce este ,,nădejdea tuturor veacurilor“.
Nu știm, n-am fost lăsați să știm ce
cuvinte a rostit Ana atunci când ,,a vorbit despre Isus tuturor celor ce
așteptau mântuirea Ierusalimului (2:38). Dumnezeu a așezat un val de tăcere
asupra lor. Știm însă ce a rostit Simeon, pentru că Dumnezeu a vrut neapărat ca
rostirea lui să străbată toate generațiile și să ajungă până la marginile
pământului.
Cuvintele lui Simeon, puține dar miezoase,
ca toate rostirile bătrânilor, sunt un izvor imens de înțelepciune pentru toți
cei care au răbdarea și interesul să le asculte. Încerc să plec urechea spre
buzele lui și spre inima lui ca să înțeleg ce-mi spune, ce pot învăța eu însumi
de la el, care este mărturia lui pentru mine.
„Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea
tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile și slava poporului Tău, Israel” (Luca 2:29-32).
Fiecare cuvânt este
important în această rostire.
,,Slobozește“ este rugăciunea unuia care s-a simțit prizonier prea mult într-un loc
sau o situație neplăcută. De la Simeon înțeleg că, oricum am lua-o, până la
urmă lumea și viața aceasta nu sunt suficiente pentru împlinirea tuturor
dorințele și aspirațile noastre. Ne vom lovi întotdeauna de zidurile și
zăbrelele unei celule mult prea mici pentru ele. Cum spunea poetul Costache
Ioanid în celebra sa poezie ,,Puiul“, dorințele și aspirațiile noastre cele mai
înalte nu se vor împlini niciodată în lumea de aici.
,,Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate…
Cioc!…
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.“
În copilărie și în
adolescență avem iluzia că suntem liberi. ,,Poți face orice și poți deveni
orice îți pui în minte!“ ni se spune. Spre bătrânețe, privim înapoi cu o
înțelepciune nouă, decantată din înfrângerile vieții și ne dăm seama că, fără
speranța învierii, nașterea este o condamnare la moarte. Copilărim și trăim în
celula morții, alături de toți ceilalți condamnați.
Cu speranță învierii
însă, Simeon, a jinduit să ,,plece“ în libertatea unei existențe nelimitate
stânjenitor de condițile triste ale vieții de acum. Împărtășim cu el această
nădejde și așteptăm ca și el și ca apostolul Pavel ,,plecarea acasă“ :
,,Da, suntem plini de
încredere şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul“
(2 Corinteni 5:8).
,,În pace“ este destinația spre care nădăjduiește un suflet zbuciumat și
obosit de prea multele conflicte pe care le-a trăit. Pacea nu este nici ea la
ea acasă pe pământ. Trebuie s-o căutăm până la urmă ,,în altă parte“. Simeon
presimte și preveștete oferta păcii cu care a venit Domnul Isus să o dea celor
ce n-au nici o șansă să o găsească în lumea aceasta:
,,Vă las pacea, vă dau pacea Mea.
Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure
inima, nici să nu se înspăimânte“ (Ioan 14:27).
,,Pe robul Tău, Stăpâne“ sunt cuvinte care dau pe față singura poziție posibilă a creaturii în
fața Creatorului. Robia către Dumnezeu este singura care nobilează, care ne
ridică de la nivelul animalic al existenței și ne așează în demnitatea celor ce
trăiesc în Casa lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor lucrurilor. ,,Stăpâne“ este dovada că acest
Simeon s-a integrat deja în concertul universal al creației, reușind să se
smulgă din mlaștina ,,căutătorilor de hrană“, a celor ce au iluzia că-și pot
asigura singuri existența, orfani sub cer și pururi scormonitori pentru
supraviețuire prin gunoaielor de pe acest pământ. ,,Stăpâne“ mărturisește liniștea
celui care și-a încredințat întreaga existență în grija ce îngrijește de toate,
de la la crinii de pe câmp, la vrăbiile cerului.
,,… după cuvântul Tău.
Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta“. Simeon
a avut o înștiințare anterioară, o pregătire din partea lui Dumnezeu:
,,Duhul
Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Christosul
Domnului. El
a venit în Templu mânat de Duhul. Şi, când au adus părinţii înăuntru pe
Pruncul Isus, ca să împlinească cu privire la El ce poruncea Legea, Simeon
L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: …“ (Luca 2:26-28).
Altfel ar fi fost cu neputință ca omul acesta să vadă
în boțul de carne din brațele a doi sărăntoci pe Fiul lui Dumnezeu. Iosif și
Maria nu și-au putut permite să aducă jertfa deplină, ci doar jertfa săracilor,
pentru copilul lor (Lev. 12:2-8; Luca 2:21-24).
Se cere credință și se cere iluminarea Duhului ca să
vezi lucrurile lui Dumnezeu așa cum sunt ele, dincolo de carnea și sângele
învelișurilor umane. Credința lui Simeon seamănă ca două picături de apă
cu credința tâlharului de pe cruce, singurul care L-a văzut pe viitorul Împărat
divin sub perdeaua trupului de carne care atârna neputincios pe cruce.
Dincolo de aceste cuvinte, Simeon vestește tuturor
oamenilor lucrarea epocală pe care a venit s-o facă Cel de curând născut:
,, … mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care
să lumineze neamurile şi slava poporului Tău Israel Israel
Știind ceea ce știau
ei despre prunc, ne mirăm de mirarea părinților la auzul unei asemenea vestiri.
Este evident că Simeon a fost, în planul providenței, și un sol pentru ei, mai
ales pentru Maria. Trecând peste obiceiul și bunacuviință de atunci, Simeon îi
vorbește tinerei femei, nu bărbatului ei care stătea lângă ea.
,,Simeon i-a binecuvântat și a zis Mariei,
mama Lui: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea
multora în Israel, şi să fie un semn, care va stârni împotrivire. Chiar sufletul
tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi.” (Luca
2:34-35).
Pruncul va fi un
factor de referință, unul care va determina mari schimbări în Israel, o
personalitate imposibil de ignorat, care va stârni împotrivire.
Așezat la poarta
dintre două Testamente, Simeon anunță rolul primordial pe care-L va juca
pruncul Isus în istoria lumii, iar cele douăzeci de secole scurse de atunci
i-au confirmat cu prisosință mesajul. Isus a ajuns într-adevăr un ,,semn“
(semeion) care despică omenirea în două, așezându-i față în față pe
simpatizanții și pe dușmanii Săi.
Cât privește
cuvintele profetice rostite special pentru destinul Mariei, unii spun că ar fi
o referire directă la durerea care i-a sfâșiat inima sub crucea pe care L-a
văzut murind pe fiul ei. Eu nu sunt sigur … Cred că este mult mai mult decât
aceasta. Maria joacă și astăzi un rol foarte important în creștinismul istoric.
,,Gândurile multor inimi“ sunt afectate mereu și pretutindeni adânc de mama
Domnului Isus. Vestirea lui Simeon este o rostire plină de taine și s-ar putea
ca adevăratul ei înțeles să nu ne fie descoperit decât la ceasul mult așteptat
în care ni se vor lămuri toate tainele. Nici nu s-ar cuveni să fie altfel.
Simeon trebuie să rămână cu noi până la sfârșitul veacurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu