Fenomenul emigraţiei a stārnit deja multe controverse nu numai īn cercurile politice, ci chiar şi īn cele mai intime straturi ale societăţii, adică la nivel interpersonal, divizānd fizic şi emoţional prieteni, familii şi comunităţi. Participarea la un asemenea dialog nu este deloc simplă, nu din pricina complexităţii subiectului neapărat, ci din pricina avantajelor materiale care sunt subīnţelese. Se presupune o anumită discriminare materială, una dintre părţi considerāndu-se dezavantajată, īn lipsa unor privilegii materiale de care se bucură partea opusă. Cum adesea se īntāmplă, cānd este atinsă problema banilor, dialogul real este sacrificat pentru păreri partizane īn acord cu etica muncii şi cu stilul de viaţă practicat de individ, ca să amintim doar două dintre multiplele pārghii ale contribuţiei la un asemenea dialog.
Păreri diferite
Acuzele aruncate dintr-o parte īn alta a baricadei sunt īn general cunoscute şi mi-a fost dat să le aud personal din gura unor susţinători īnflăcăraţi ai acestora: unii au dovedit dezinteres pentru oportunităţile de realizare profesională īn apus dar alţii le-au căutat cu prea multă pasiune; unora le lipseşte “sāngele rece” necesar unei hotărāri atāt de radicale, preferānd păstrarea habitatului originar descoperirii altora doar visate, dar alţii nu au arătat nici măcar o părere de rău cānd şi-au părăsit patria, plecānd fără să īntoarcă privirea; unii s-au complăcut cu un nivel de trai scăzut, dar alţii nu s-au mulţumit doar cu pāine şi ciorbă lungă; unii au demonstrat lipsă de iniţiativă şi de creativitate, dar alţii n-au vrut să accepte condamnarea fatalistă de a nu reuşi īntr-o intreprindere particulară; unii şi-au acceptat „destinul”, dar alţii au dorit oportunităţi egale īntre membrii societăţii; unii au supravieţuit tristei privelişti de a-şi vedea copiii subnutriţi şi bolnăvicioşi, dar alţii au dorit condiţii mai decente de viaţă pentru copiii lor. Posibil ca lista să poată continua cu alte argumente de natură religioasă sau politică, dar sper să fi amintit cel puţin pe cele mai semnificative argumente de natură socială care, din păcate, au o putere de convingere mai mare decāt oricare dintre celelalte.
Alegeri dificile
Se cunoaşte prea puţin faptul că emigrarea presupune īn multe instanţe circumstanţe mai puţin plăcute. Ca orice vis, şi emigrarea este īnsoţită de un supra-optimism orb care percepe doar elementele propice unei astfel de decizii. Pentru completarea tabloului īmi permit să atrag atenţia asupra unor aspecte extrase din experienţele unor romāni pe care īi cunosc personal. Am īntālnit romāni care au părăsit Romānia motivānd cu rezolvarea unor probleme medicale şi nu au reuşit să şi le rezolve, ci, din contră şi-au creat şi alte probleme, şi mai mari, de natură financiară. Am īntālnit romāni care, pentru a mānca o pāine mai bună, au muncit „la negru” printre străini (Grecia, Israel), s-au infiltrat īn comunitatea europeană folosind călăuze şi, ascunzāndu-şi identitatea, au ajuns să muncească din greu īn Europa Apuseană cu speranţa (realizabilă pentru foarte puţini) că, odată şi-odată, vor intra īn legalitate şi-şi vor duce toată familia cu ei, sau vor īncepe o familie nouă. Am īntālnit şi dintre aceia care, după ce au fost prinşi de poliţia de frontieră, s-au īmbolnăvit mental aşteptānd să scape din chingile unei monotonii terminale de lagăr. Am īntālnit romāni care au plecat cu acte īn regulă să presteze īn străinătate servicii pe care nu le-ar fi prestat niciodată īn patrie, sau cărora li s-a promis un anumit standard al muncii şi s-au īntālnit cu un altul, inferior celui promis. Cunosc faptul că emigrarea este particularizată pentru fiecare caz īn parte. Dealtfel fiecare ne dorim să credem că reprezentăm o excepţie, că suntem atāt de unici şi de inclasificabili astfel īncāt nimeni să nu poată pretinde că a ajuns să ne cunoască. Ştiu că situaţiile care impun schimbarea cetăţeniei sau a domiciliului sunt numeroase şi diversificate, şi că fiecare dorim să fim īnţeleşi şi compătimiţi pentru fiecare decizie radicală pe care o luăm ca şi cum am fi scutiţi de responsabilitatea propriilor decizii. Se pare că, indiferent de circumstanţele luării deciziei de emigrare, aceasta nu este o soluţie instantă.
Să ne definim termenii
Ca să nu ne trezim vorbim īn vānt, cred că, pentru īnceput, este indicat să ne definim termenii. Pe cāt de laborioasă, pe atāt de benefică este definirea termenilor pentru tratarea oricărui subiect. Definirea presupune atāt afirmaţii cāt şi negaţii. Exprimăm natura unui lucru, a unui concept, sau a unei idei, descriindu-i caracteristicile intrinseci aşa cum transpar la o observaţie cāt mai atentă, dar putem să īi clarificăm caracteristicile şi speculāndu-i diferenţele faţă de altele īnrudite. Lingviştii desemnează mulţimea cuvintelor īnrudite, care desemnează lucruri, concepte, sau idei apropiate, „domeniul semantic al unui cuvānt”. Permiteţi, aşadar, cāteva clarificări preliminare. Atāt „emigraţia”, cāt şi „imigraţia”, sunt termeni specifici derivaţi din mai generalul „migraţie”. Evident, fenomenul migraţiei este cunoscut şi īn lumea animală şi are motive diverse, dar īntotdeauna legate de perpetuarea speciei şi de autoconservare, motiv pentru care este caracterizat de o anumită ciclicitate. Cunoaştem că insecte ca şi termitele sau albinele, migrează pentru īntemeierea unei noi colonii, sute de specii de păsări şi de peşti migrează īn diverse teritorii doar pentru a participa la scurta perioada nupţială, de depunere a ouălor şi de creştere a puilor, că mamifere ca rozătoarele caută alte teritorii atunci cānd resursele de hrană s-au epuizat īn habitatul originar. Şi exemplele s-ar putea perpetua cu altele mai puţin evidente din lumea vegetală.
Prin migraţiile populaţiilor umane (exoduri) īnţelegem acele deplasări īn masă lipsite de elementul privării de libertate, care intervine īn cazul migraţiilor controlate de stat şi sunt cunoscute ca deportări sau colonizări forţate. Īn aceste cazuri din urmă voinţa liberă a subiecţilor este practic nulă. Chiar dacă se poate vorbi despre motive similare migraţiilor din lumea animală, precum autoconservarea, perpetuarea familiei, sau chiar a fiinţei naţionale, ciclicitatea exodurilor este mai puţin riguroasă, īntrucāt fenomenele generatoare (cataclisme, războaie, molime), de cele mai multe ori, nu cunosc predictibilitatea fenomenelor naturale. Ne sunt foarte cunoscute din istorie, migraţiile unor popoare ca şi goţii, hunii, avarii, gepizii, slavii, bulgarii, mongolii, tătarii, etc., popoare īntemeiate pe şaua calului, organizate ierarhic pe structuri riguroase, de orientare militaristă (hoarde), care au zguduit istoria antică tārzie şi medievală. Mai puţin cunoscute din istoria antică ne sunt migraţiile “poporului mării” (filistenii) despre care mărturisesc cronicile egiptene, sau ale triburilor nomade din Orientul Mijlociu. Aceste migraţii au fost determinate tot de principiul autoconservării, deşi susţinerea lor nu a fost paşnică, ci violentă, cel puţin īn faza de contact. Despre unele hoarde citim, totuşi, că s-au stabilit īn mijlocul populaţiilor autohtone, renunţānd definitiv la caracterul migrator (este cazul slavilor, hunilor, bulgarilor).
Cāteva exemple
Printre cele mai cunoscute exemple de deportări din istoria Romāniei, deşi atāt de pasional incriminată de naţionalişti mai ales datorită consecinţelor ei moderne şi contemporane, se numără şi sosirea ţiganilor īn Moldova, acolo unde, după cum ne spun ţiganologii, ţiganii au fost asociaţi cu tătarii care s-au aşezat paşnic īn ţară. Adevăr parţial, īnsă, pentru că mulţi ţigani (atenţie! Acest nume a fost iniţial un nume de ocară, motiv pentru care varianta de rromi este de preferat) au fost luaţi sclavi şi trataţi ca atare “graţie” facilităţilor comerciale ale vremii, mai ales a celor de pe piaţa turcească. Mai recent, aceeaşi etnie a avut de suferit din pricina politicii ultra-naţionaliste sprijinite de Mareşalul Antonescu şi au īnfundat Transnistria, alături de evrei. Comunismul ceauşist a avut o altă soluţie pentru aceştia: pe cei dintāi i-a legat de glie, mutāndu-i īn sate ţigăneşti, uneori şi īmproprietărindu-i cu pămānt (vezi comuna Zece Prăjini din jud. Ilfov), pe cei din urmă i-a vīndut pe valută forte statului Israel.
Romānii, maghiarii şi saşii recalcitranţi la noua politică agrară („chiaburii”) au fost re-educaţi īn „centre de cultură şi civilizaţie autentic romānească” prin unghere uitate de lume din Bărăgan. Migraţia ţăranilor la oraş, īn centrele industriale ale epocii de aur poate fi considerată o colonizare forţată. Similar ar putea fi considerată şi īntoarcerea pensionarilor şi a şomerilor la ţară care stă mai mult sub semnul neputinţei acestora de integrare īn structurile oraşului şi a unei politici coerente din partea guvernaţilor pentru sprijinirea vieţii la ţară (evident īn afara cātorva eforturi sporadice).
Īn Europa migraţiile (sau exodurile de populaţie) se pot considera īncheiate o dată cu īntemeierea statelor naţionale, īn a doua jumătate a sec. XIX, moment īn care vastele imperii sunt dumicate īn state relativ mici şi se delimitează teritorii cu frontiere relativ stabile. De acum primul duşman al migraţiei devine hotărārea de cancelarie apărată cu arma īn mānă de grăniceri pe fāşii tot mai largi şi mai sofisticat protejate cu tot felul de tehnologii, de la şanţuri cu apă şi garduri cu sārmă ghimpată, pānă la gardurile electrice, cāinii de pază şi sistemele electronice moderne. Este interesant de observat că a existat o anumită sensibilitate populară īn rāndul maselor, deoarece marile exoduri de populaţii au precedat īntemeierea de noi state. Cānd mişcările politice au fost mai rapide decāt intuiţia populară au rezultat state cu minorităţi destul de bine reprezentate la frontiere (vezi finlandenzii din Rusia, ruşii din Republica Moldova sau maghiarii din Romānia). Migraţii mai recente īn Europa s-au īnregistrat īn momentul desfiinţării Federaţiei Iugoslave, iar īn Asia – īn pragul formării celor două state vecine şi rivale, India şi Pakistan, din ceea ce odinioară a reprezentat Indiile Orientale. Migraţiile, dacă mai există, păstrate mai ales printre popoarele cu o cultură migratoare, precum diversele ramuri ale etniei rromilor, s-au desfăşurat de acum pe teritorii retrānse īn interiorul statelor.
O clarificare suplimentară tot mai este necesară. Istoria diverselor popoare mărturiseşte despre migraţii pe trasee scurte, de părăsire temporară a locuinţei pentru o vecinătate mai sigură, motivată de apariţia unor factori de insecuritate īn zonă, mai ales invazii. Īn limba romānă acest tip de migraţie a ajuns cunoscut sub numele de bejenie. Imaginea atāt de plastică a celui ce pleca īn bejenie īncă mai este conservată de expresia „şi-a pus traista īn băţ”, făcānd aluzie la īmpachetarea grăbită a unor minime rezerve alimentare şi părăsirea pripită a locuinţei. De cele mai multe ori, resursele erau suficiente doar pentru a permite atingerea unei ţinte nu foarte īndepărtate, de regulă „codrul”, care īi asigura atāt protecţia, cāt şi hrana necesară īn perioada bejenatului. A nu se confunda bejenia cu fenomenul experimentat de sute de familii de romāni care şi-au pierdut apartamentele īn condiţiile sistemului financiar instabil al Romāniei post-ceauşiste (vezi ingineriile financiare de tip CARI-TAS, FNI, BANC-OREX (!) şi s-au mutat la rude, suprapopulānd apartamente īnguste.
Şi ca să nu ne grăbim prea tare, mai putem discuta şi situaţia tot mai rar īntālnită dar deloc de neglijat īn condiţiile actuale, ale suprapopulării anumitor zone īn defavoarea altora, anume colonizarea teritoriilor nepopulate sau depopulate. Printre cele mai ilustre exemple din antichitate se enumeră fenicienii şi grecii antici, īntemeietori de colonii īn tot bazinul Mării Mediterane, sau vikingii, primii descoperitori ai Islandei şi ai Americii de Nord, ca să amintim doar cāteva exemple. (Deşi sunt extrem de tentat să-i includ aici şi pe coloniştii Americilor, mă voi abţine, totuşi, de la această injustiţie.) Chiar dacă aici voinţa emigrantului este respectată, trebuie considerată şi voinţa şi dreptul la auto-determinare a celor al căror teritoriu este “invadat”. Din această cauză colonizarea Americilor de către europeni este un proces extrem de controversat care a suprimat civilizaţii nepereche, prin urmare şi de neīnţeles pentru barbarii invadatori europeni. Īn măsura īn care colonizarea este un proces liber consimţit atāt de emigranţi cāt şi de aborigeni, rămāne o posibilitate pentru aplicarea migraţiei. Opţiunile moderne de colonizarea a zonelor reci, a oceanelor sau a spaţiilor extra-terestre sunt provocările contemporaneităţii noastre care se īnscriu exact īn această linie.
Probabil o versiune individualizată a colonizării o poate constitui şi ocuparea oficiilor de reprezentare a statului sau a unor instituţii naţionale īn alte ţări ale lumii. Chiar dacă indirect slujeşte unor interese particulare, misiunea de reprezentare (economică, diplomatică) aduce, cel puţin teoretic, beneficii naţiunii reprezentate. Misionarismul este un exemplu al acestei variante, misionarul fiind considerat, la modul idealist, un ambasador al lui Dumnezeu, dar la modul practic reprezentantul denominaţiunii şi al organizaţiei misionare expeditoare. O dată cu extinderea globalizării acest fenomen poate căpăta amploarea unei migraţii. Posibil ca, la nivel internaţional, să putem vorbi deja despre hoarde de diplomaţi, reprezentanţi, oameni de afaceri şi misionari care străbat meridianele zilnic. Mărturie stau zecile de companii aeriene care oferă servicii de transport 24 cu 7 (24 ore/zi, 7zile/săptămānă).
Auto exilarea
Īn societatea democratică a contemporaneităţii noastre, aşa cum ne place să o definim, fenomenul migraţiei cunoaşte valenţe necunoscute īn vreuna din societăţile anterioare. Tocmai liberul arbitru şi dreptul la auto-determinare, atāt de mult exploatate de societatea sec. XX, a ridicat posibilitatea interpretării migraţiei şi ca posibilitate ultimă de sancţionare a guvernării falimentare a unei naţiuni. Fenomenul acesta nu este posibil decāt īn condiţiile existenţei unor subiecţi elevaţi, a unor cetăţeni cu o cultură civică şi politică īnaltă. Desfiinţarea frontierelor ca şi obstacole īn calea liberei circulaţii a cetăţenilor Europei Apusene (a se observa că frontierele īncă nu au fost desfiinţate ca şi limită de stat) a fost posibilă numai īn condiţiile stabilităţii economice din ţările semnatare şi a oportunităţilor egale de muncă şi viaţă. Practic, deşi posibilă, migraţia nu este deocamdată dezirabilă īn Europa de Apus pentru că este lipsită de substanţă. Totuşi nu totdeauna a fost aşa. Istoria semnalează situaţii cānd migraţii temporare au fost realizate la chemarea unor lideri politici, sindicali sau religioşi care au inspirat şi mobilizat mulţimi imense pentru salvgardarea unor principii fundamentale ale comunităţii respective. Se poate da exemplu Marşul Sării organizat de Mahatma Gandhi pentru a demonstra autorităţilor britanice că sarea pe care o dă Dumnezeu este un bun comun al tuturor indienilor şi nu monopolul imperiului. Cu acel prilej, pe parcursul a 24 de zile, au fost străbătuţi peste 240 mile. Coloana, ce măsura 2 mile īn lungime, īi avea īn frunte pe Gandhi īnsuşi şi pe 78 dintre īnvăţăceii săi.
De observat că īn toate aceste situaţii (exod, bejenie, colonizare, reprezentare oficială), subiectul care īntreprinde acţiunea este motivat īn ultimă instanţă de impulsul autoconservării fiinţei sale aşa cum este exprimat el la un moment dat īn cultura poporului din care face parte. Uneori poate fi stimulat de militarismul de hoardă, de spiritul de grup (poate fi numit şi interese de partid/breaslă/denominaţie), de protecţia părintească de ocrotire a familiei lărgite datorată epuizării resurselor dintr-o zonă, de provocarea unei vieţi mai bune īntr-o zonă care promite mai mult. Stimuli de felul acesta pot constrānge nu numai grupuri ci şi indivizi, membrii ai unei comunităţi date, īnspre luarea unei decizii radicale de schimbare a habitatului, ce poate contraveni atāt de tranşant unei alte nevoi atāt de dragi omului, nevoia de siguranţă pe care familiarismul cu locul, limba şi cultura i-a oferit-o. Totuşi individualizarea migraţiei poartă alte nume despre care vom vorbi mai jos. Aşadar, cazurile expuse mai sus nu fac obiectul interesului nostru de faţă, deşi, dacă Dumnezeu īngăduie s-ar putea să fim nevoiţi să le experimentăm. Probabil că generaţia tānără a Romāniei de astăzi este lamentabil de comodă şi disperat de indiferentă tocmai pentru că nu a cunoscut semnificaţia cuvintelor „inaniţie”, „deportare” sau „suferinţă”.
Limba romānă cunoaşte două cuvinte diferite pentru a descrie fenomenul migraţiei redus la scară individuală sau de familie: emigraţie şi imigraţie. Īn timp ce primul termen descrie fenomenul părăsirii patriei īn schimbul stabilirii (temporare sau definitive) īntr-o altă ţară din perspectiva ţării-mamă, cel de-al doilea termen descrie fenomenul din perspectiva ţării adoptive. Astfel, un emigrant romān poate deveni imigrant al Statelor Unite, sau al Canadei, sau al oricărei ţări alta decāt Romānia. Faptul că patria de origine a unui cetăţean nu se uită nici după cāteva generaţii denotă nu numai importanţa recunoaşterii moştenirii genetice a fiecărui individ care i-a influenţat formarea ca persoană, ci şi considerabila diferenţă dintre cetăţenii nativi ai unei naţiuni şi cetăţenii ei naturalizaţi. Numeroase state apusene cu democraţii veritabile au demonstrat interes real pentru segmentul imigranţilor din populaţie, susţinānd prin politici sociale coerente integrarea acestora īn societate. Totuşi, după cum se constată īn ultima vreme, revigorarea naţionalismului chiar şi īn ţările cu o īndelungată tradiţie democratică (precum Olanda, Franţa şi Regatul Unit al Marii Britanii) asociată cu promovarea unor politici ferme vis-a-vis de fenomenul emigraţiei, īntăreşte prezumţiile politologilor care prevăd schimbarea dramatică a politicii interne a Uniunii Europene, mai ales după 11 septembrie 2001. Există toate motivele să credem că situaţia imigranţilor, oricare ar fi ţara lor de origine, se va schimba dramatic īn următoarea perioadă, iar numărul imigranţilor legali şi ilegali va scădea vertiginos. De notat că, numai īn anul 2000, Romānia a alimentat piaţa internaţională a imigranţilor cu peste zece mii de persoane, mai bine de jumătate dintre ei fiind de sex feminin, doar 20% avānd studii superioare şi peste 20% fiind fără studii (!).
Printre motivele de emigrare individuală sau cu familia restrānsă (cel puţin īn prima fază, pentru că numai aşa permite legea emigraţiei) se pot enumera următoarele: persecuţie ideologică (politică sau religioasă), studii, schimb de experienţă (īn programe finanţate de organizaţii guvernamentale sau non-guvernamentale), căsătorie (partenerul este cetăţeanul unei alte ţări), condiţii mai bune de viaţă (cu sau fără Loteria Vizelor). După cāte se poate constata, īncă de la prima vedere, opţiunile sunt diverse şi variază īn funcţie de mai multe criterii: predictibilitate, durată, tipul avantajelor obţinute.
Emigraţia īn Biblie
După cāte īnţelegem din Scriptură fenomenul migraţiei, se pare că există cel puţin trei situaţii cānd aceasta este privită dintr-o lumină pozitivă: persecuţie politică, neīnţelegeri īn familia lărgită, lipsa resurselor materiale. Din pricina clarificărilor anterioare nu putem lua īn calcul popularea pămāntului de către descendenţii lui Adam (colonizare), ieşirea poporului Israel din Egipt (exod), exilul asirian al celor Zece Seminţii din Regatul lui Israel sau exilul babilonian al celor Două Seminţii din Regatul lui Iuda (ambele deportări). Īi consider exemple veritabile de emigraţie: pe Avram cānd pleacă din Canaan īn Egipt, pe Isaac cānd pleacă din Canaan īn Gherar, pe Işmael cānd pleacă din Canaan īn pustia Arabiei, pe Iacov cānd pleacă din Canaan īn Padan-Aram, pe Esau cānd pleacă din Canaan īn Seir, pe Moise cānd pleacă din Egipt īn Midian, pe egiptenii contemporani cu Moise care părăsesc Egiptul pentru a-i īnsoţi pe evrei īn Canaan, pe Eli-Melek cānd pleacă din Iudeea īn Moab, pe Rut cānd pleacă din Moab īn Israel, pe Iefta cānd pleacă din Ghilad īn Gherar, pe David cānd pleacă din Iudeea īn Moab, apoi īn Filistia, pe părinţii lui David care se refugiază īn Moab, pe Ieroboam cānd pleacă din Iudeea īn Egipt, pe mercenarii din garda personală a lui David plecaţi din Filistia, Grecia sau Creta la Ierusalim, pe israeliţii repatriaţi īntorşi la Ierusalim din diverse părţi ale imperiului medo-persan. Īn multe dintre aceste cazuri emigrarea a cunoscut şi un revers, fiind doar o emigrare temporară determinată de motive politice (dizidenţă politică), economice (foamete, impozite mari, salarii mai bune) sau sociale (dezmoştenire/indezirabilitate).
Prin urmare, plecarea lui Avram din Aran, justificată prin chemare divină reprezintă un caz particular, convergent, īn mod fericit, cu planul lui Dumnezeu de ridicare a naţiunii lui Israel. Īn cazuri ca acestea, soluţiile de emigrare colaterale sunt total neavenite, condamnate (direct sau indirect), şi sancţionate de Dumnezeu. La fel cum Avraam şi Isaac nu trebuiau să emigreze īn Egipt chiar dacă era foamete īn Canaan, pentru că aveau vocaţia de moştenitori ai Canaanului, nici israeliţii eliberaţi din robia Egiptului nu aveau voie să se mai gāndească la īntoarcerea lor īn Egipt. Tocmai această puternică şi presantă conştiinţă de moştenitor al Canaanului l-a silit pe evreu să recurgă la soluţia emigrării īn situaţii foarte rare, şi atunci numai cu oprobiul aproape unanim al contemporanilor lui şi cu acuzele tăioase ale profeţilor fideli lui Dumnezeu. De aici şi sugestiile damnării din istorisirea familiei lui Eli-Melek şi frumuseţea gestului făcut de Rut. Tocmai īn această conştiinţă de naţiune aleasă rezidă şi greutatea dezlipirii de Ţara Sfāntă. Nici batjocura publică prin dezgolirea de veşminte, jugul de la gāt, sau veriga din nas, nu a făcut robia atāt de grea, precum asistarea la incendierea Ierusalimului. Numai aşa putem īnţelege pasiunea revărsată din strigătul surd al prizonierilor evrei de la canalele Babilonului care refuzau să dea glas instrumentelor (Psalmul 137) şi bucuria cu lacrimi a bătrānilor care revedeau puse temeliile Templului demolat cu decenii īn urmă (Ezra 3).
Constatăm că naraţiunile biblice presupun calitatea de moştenitor al Canaanului pentru statutul fiecărui evreu. Conştiinţa de moştenitor al Ţării Sfinte s-a perpetuat de la o generaţie la alta, constituind baza teologică pentru reconstituirea naţiunii şi pentru repatrierea exilaţilor. Evident, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu au intrat īn competiţie una cu cealaltă īn momentul īn care recipientul promisiunilor lui Dmnezeu s-a dovedit nevrednic de ele. Sublima rezoluţie pentru dreptatea iubitoare a lui Dumnezeu a constituit-o doctrina „rămăşiţei”, numai un grup restrāns de evrei fiind aleşi să scape de condamnarea divină şi să experimenteze īmplinirea promisiunii privitoare la refacerea naţiunii. Din toate exemplele enunţate anterior mi se pare nepotrivit să construim o teologie a emigraţiei doar din naraţiunile privitoare la naţiunea lui Israel, decāt īn măsura īn care putem demonstra că vocaţia romānismului ar include şi legarea de glie prin mandat divin.
Īnsăşi conceptul legării de glie ar stārni animozităţi īntre romānii, maghiarii, saşii (cāţi vor mai fi), evreii şi, mai ales, ţiganii care au cunoscut dureroasa experienţa a deportării (Transnistria, Bărăgan). Īn plus, nu găsesc că romānii ar fi fost mandataţi divin să locuiască spaţiul carpato-danubiano-pontic (chiar dacă unii istorici aşa au interpretat istoria naţională). Un astfel de romānism a mai apărut la suprafaţă din cānd īn cānd, propunānd chiar existenţa literală a Edenului pe teritoriul Romāniei. De notat că un astfel de naţionalism este la un pas de xenofobie şi purificare etnică, minorităţile etnice fiind īndreptăţite, īn cel mai fericit caz, doar la statutul de “toleraţi”, aşa cum au fost consideraţi romānii de către naţiunile guvernatoare (saşii, maghiarii şi secuii) īn perioada Triumviratului transilvan. Vechiul Testament, care păstrează aceeaşi pasiune pentru Ţara Sfāntă, pānă pe ultimele pagini ale sale, are īn adevăr dreptate cānd acuză şi sancţionează pe evrei nepatrioţi. Acuza este fundamentată teologic pe doctrina predestinării Canaanului pentru poporul evreu. Cu toate acestea, este interesant că Scriptura nu relatează despre alte intervenţii divine pentru īmproprietărirea naţiunilor aşa cum se observă, īn repetate rānduri, cu privire la Canaan care este luat din moştenirea triburilor canaanite şi dat īn moştenirea seminţiilor israelite. Prin urmare nu se poate construi o teologie a frontierelor.
Chiar dacă nu este explicită, implicarea lui Dumnezeu īn istorie nu lipseşte cu desăvārşire. A permite interpretarea istoriei lumii ca efectul unor diverse aspecte ale vieţii umane (sociale, economice, politice, religioase chiar), refuzānd modelarea istoriei prin voinţă divină īn exclusivitate nu contrazice nici Providenţa şi nici centralitatea lui Cristos īn istoria lumii. Asemenea vieţii personale a indivizilor şi istoria lumii reprezintă teatrul pe scena căruia se īncleştează intenţiile particulare ale indivizilor umani cu voinţe de rang diferit, unele inspirate de dorinţele egoiste ale lui Satan, altele iluminate de voia generală a lui Dumnezeu. Din acest motiv īmpărţirea teritoriilor nu este inspirată strict de o ordine preconcepută a frontierelor, ci de intenţia cu caracter general a lui Dumnezeu de a ridica „īmpărăţia lui Dumnezeu” cu supuşi din toate naţiunile pămāntului, cāte vor fi ele. Din acest motiv profeţiile escatologice care privesc naţiunile sunt foarte puţin specifice.
Bunăoară cine poate demonstra că pleiada de instituţii de īnvăţămānt universitar şi pre-universitar īnfiinţate după 1989 īn subordinea diverselor biserici ar avea girul voii speciale a lui Dumnezeu? Să luăm cazul unei universităţi din nord-vestul Romāniei. Iniţiată ca expresia visului megalomanic al unei universităţi creştine de tipul celei americane de la Liberty, dezvoltarea acestei şcoli a urmărit un traseu sinuos cu lupte interne pentru preluarea şi menţinerea puterii īn māna unui singur om şi a acoliţilor lui. După debarcarea grupului care a iniţiat proiectul, noua echipă a lui Negru-Vodă pregăteşte transformarea instituţiei īntr-o afacere de familie, īncredinţānd pānă şi cele mai neīnsemnate poziţii unor oameni de īncredere, cu loialităţi strict orientate īnspre „conducătorul iubit”, de cele mai multe ori fiind membrii unui grup restrāns de familii. Nimic problematic dacă instituţia respectivă ar fi fost īntr-adevăr o afacere de familie, sau o intreprindere privată. Problema intervine īn momentul īn care Negru-Vodă pretinde că mānăstirea construită īn nord-vestul Romāniei aparţine tuturor protestanţilor romāni şi pretinde contribuţii de la bugetul Romāniei pentru recunoaşterea calităţii īndoielnice a cursurilor desfăşurate sub acoperişul ei. Cine se mai poate asocia cu ambiţiile deşarte ale unui grup restrāns de interese? Tocmai de aceea, liderii unei şcoli ca acestea se vor strădui din răsputeri să menţină pe linia de plutire şcolile pe care le conduc pentru că un eşec le pune īn pericol īnsăşi raţiunea lor de a trăi. Ei s-au confundat irevocabil cu emanaţia minţii lor īnsetate de putere. Evident Dumnezeu īncă īi mai tolerează, aşa cum tolerează o mulţime de păcătoşi sub soare. Existenţa lor nu reprezintă neapărat un argument al preocupării speciale a lui Dumnezeu faţă de aceştia, la fel cum nici viaţa īndelungată de care se bucură unii păcătoşi nu le garantează raiul.
Emigraţia lui Israel
După această incursiune īn filozofia istoriei, să revenim la cazul emigrării īn literatura biblică. O dată cu Noul Testament şi cu noua ordine mondială adusă de romani, relaţia individului faţă de teritoriul natal se schimbă. Īn Israel rămān, totuşi, grupuri sectare care promovează legătura de glie ca nobilă reprezentare a relaţiei de fidelitate faţă de legămāntul cu Dumnezeu (fariseii conservatori, esenienii şi zeloţii). Pentru cei mai mulţi evrei cetăţenia romană şi privilegiile care decurgeau de aici a constituit un dat de care au beneficiat cu bucurie. Īn ciuda educaţiei sale de fariseu (convingere), Pavel īnsuşi se bucura de privilegiile cetăţeniei romane, din pricina naşterii īntr-o familie de cetăţeni romani (circumstanţă). Ca misionar, atāt el, cāt şi alte grupuri misionare din biserica primară, au fost capabili să parcurgă “trei continente” doar pentru că exista o infrastructură bine īntreţinută şi o ordine mondială pentru apariţia căreia nu au făcut nimic, dar au fost īngăduite de Dumnezeu. Migrarea bisericii din Ierusalim īn toată lumea romană a fost un fenomen previzibil, īn condiţiile īn care „marea trimitere” a fost susţinută de constrāngerea renunţării la īnvechita mentalitate a unei naţiuni, pentru o ţară, cu o limbă şi o religie care i-a īntārziat pe creştinii primului veac. Probabil că īnsăşi promisiunea Domnului, care recomanda creştinilor evrei persecutaţi să se replieze īn diverse localităţi ale Iudeii (Mat. 10:23), a putut susţine neīnţelegerile acestora cu privire la vocaţia lor misionară īn afara Ţării Sfinte. Prima persecuţie a creştinilor a fost īngăduită de Dumnezeu ca şi consecinţă a circumspecţiei care īncă mai caracteriza creştinismul martor al lucrării şi minunilor lui Cristos. Curānd libera circulaţie prin imperiu a devenit o realitate pentru tot mai mulţi creştini astfel īncāt, după căderea Ierusalimului sub Titus, comunitatea creştină dispăruse īn Ţara Sfāntă.
De observat că apostolul Pavel şi-a definit apostolatul īn opoziţie cu īngusta percepţie teritoriu-naţiune care a definit teologia Vechiului Testament, adică acea percepţie conform căreia Ţara Sfāntă fusese consacrată naţiunii alese. Īn cele din urmă, previzibilul s-a īntāmplat: naţiunea aleasă şi-a pierdut statutul privilegiat şi tratamentul preferenţial īn virtutea căruia au moştenit teritoriul Canaanului vreme de generaţii. Dumnezeu Şi-a ales un nou popor care nu mai este limitat de graniţele de stat ale unui teritoriu īngust din Levant. Chiar dacă Pavel nu afirmă desfiinţarea Vechiului Testament, el clarifică ideea conformă căreia, īmplinirea escatologică a promisiunilor vetero-testamentare cu naţiunea Israel este amānată (atenţie!). Interpretarea simbolică, atāt de des īntālnită printre predicatorii contemporani, care asociază toate binecuvāntările Israelului cu Biserica nou-testamentară, ca şi cum planul eşuat cu Israelul este reluat cu Biserica, nu este de origine paulină. Īnţelegerea conceptului de „īmpărăţie a lui Dumnezeu” datorează mult sistemului politic inaugurat de imperiul roman. Īn acest context naţionalitatea nu mai contează, ci doar cetăţenia. Statutul politic al fiecărui individ este definit de calitatea de cetăţean al imperiului şi nu de locul de origine sau de limba vorbită. Similar, diferenţele de limbă sau de ţară de origine sunt cu totul eradicate şi neavenite īn īmpărăţia lui Dumnezeu. Fără a sucomba definitiv, īn Noul Testament diferenţele de limbă nu au importanţa atribuită astăzi limbii naţionale īn numeroase ţări ale lumii.
Cu toate acestea, apostolului Pavel nu īi este indiferentă minoritatea evreiască oriunde ar īntālni-o, din contră, parcă īşi calibrează călătoriile misionare īn funcţie de comunităţile evreieşti de pe traseu. Deşi cercetătorii moderni ai imperiului roman, admit că civilizaţia Europei din primele milenii ale erei creştine era una de sorginte mixtă, greco-romană, pentru apostolul Pavel, cele două categorii sociale care se constituiau ca ţintă a apostoliei sale erau grecii (elementul prevalent al civilizaţiei seculare) şi evreii (elementul naţional specific). Practica misionară a grupului apostolic, inclusiv a lui Pavel, declarat deschis „apostolul neamurilor”, este similară: īntāi sunt vizitate comunităţile evreieşti, deloc puţin numeroase īn bazinul mediteraneean, apoi sunt contactate persoane din afara sinagogii. De cele mai multe ori, aşa cum se constată din istoria bisericii apostolice (Faptele Apostolilor), convertirea păgānilor din afara cercului de contact al sinagogii este cu totul providenţial. Teoretic, apostolul īşi exprimă preferinţa pentru comunităţile evreieşti fără a-şi limita efortul evanghelistic la acestea. Cu toate acestea, īntāietatea iudeilor īn efortul evanghelistic nu este justificată aşa cum ar fi convenit spiritului naţionalist, ci pe baza pre-eminenţei iudilor īn primirea revelaţiei (Romani 3).
| Prin urmare fundamentul naţionalismului creştin este, practic, inexistent. |
Prin urmare fundamentul naţionalismului creştin este, practic, inexistent. Revenind la situaţia romānilor care au părăsit definitiv Romānia (īmi este imposibil să-i numesc expatriaţi pentru că ei au o nouă patrie), aş putea concluziona că majoritatea exemplelor biblice care ar putea fi luate īn discuţie nu sunt edificatoare, nici pentru cazurile particulare, nici pentru cazul general. Singurele cazuri vetero-testamentare relevante pentru o discuţie cu caracter general rămān Işmael, Esau, Moise, egiptenii contemporani cu Moise, Rut, Iefta, David, Ieroboam, mercenarii din garda personală a lui David. Īn majoritatea cazurilor sunt implicate persoane ne-israelite aflate īn situaţii de criză profundă. Ca să discutăm cazurile mai puţin evidente, Işmael şi Esau reprezentau nişte ramificaţii exterioare poporului ales, Iefta era bastardul dezmoştenit al lui Ghilad cu o canaanită, iar David şi Ieroboam, ca imigranţi, erau declaraţi persona non-grata.
Emigraţia – un drept pentru oricine
Prin urmare, atāt prin definiţia termenului, cāt şi prin aplicaţia lui concretă īn istoria umanităţii şi prin īnvăţătura biblică, emigraţia reprezintă o opţiune viabilă pentru fiecare persoană. Emigrarea nu este o decizie simplă, mai ales pentru creştinii cu vocaţie. Spre deosebire de creştinii de circumstanţă, īn situaţii care recomandă chibzuire şi discernămānt, creştinii veritabili iau īn discuţie nu numai chestiunile financiare ci şi pe cele de factură spirituală, cu finalitate īn creşterea spirituală. Considerăm că situaţiile concrete de viaţă pot să fie variate, de la un caz la altul, tot la fel cum procesul maturizării spirituale este specific pentru fiecare creştin īn parte. Prin urmare, efectele generalizării sunt cu atāt mai severe īn acest caz decāt īn altele mai puţin importante şi cu diversificare mai mică. Este necinstit a ne permite să īnfierăm decizia unor creştini de a emigra – pot să fie implicate situaţii de viaţă şi de moarte, totuşi, nu ne putem reţine zīmbetul cānd asistăm la justficări puerile de emigrare cu apel la doctrina Providenţei (voia lui Dumnezeu) şi la exprimări lacrimogene despre necesitatea emigrării justificānd lipsurile imaginare ale unor familii īnstărite. Īn ultimă instanţă chiar şi acestea sunt parte ale procesului formator şi cine suntem noi să validăm sau să invalidăm experienţele confraţilor noştri. Īn fond şi la urma urmei tot la fel de discutabile sunt şi argumentele celor care pozează īn eroi ai credinţei care salvgardează moştenirea creştină īn Romānia. Daţi-mi voie să surād comparānd luptele noastre mărunte, atāt de insignifiante, cu adevăratele dispute ale creştinismului autentic la īnceput de secol XXI.
Indiferent unde am ajunge, ca şi creştini nu ne vom putea dezice de onorantul statut de ambasador al lui Dumnezeu printre semenii noştri. Deşi intuiesc că relevanţa şi eficacitatea creştinului este mult mai ridicată īn ţara sa de origine, consider că mesajul creştin poate fi īntrupat oriunde. Īn fond este datoria noastră. Suplimentar, maturizarea creştină nu este un proces de la care ne putem sustrage, la fel cum nici misiunea creştină nu este rezervată vreunei caste delegate prin punere de māini. Toate deciziile vieţii noastre, incluzānd aici emigrarea, reprezintă parte a unui mare īntreg. Dumnezeu va folosi şi decizia de emigrare, chiar dacă se va dovedi nejustificată, pentru un mai mare bine al nostru. Īntrebarea fundamentală este: „Eşti tu dispus să călătoreşti īmpreună cu Dumnezeu?” Dacă nu eşti, īmi pare rău să te dezamăgesc informāndu-te că deja o faci, chiar dacă īn mod inconştient, īncă de la naştere. Īn contextul romānesc actual mai rămāne o motivaţie validă pentru emigrare. Dacă reuşim ca prin glasul emigraţiei noastre unite să sancţionăm conducerea falimentară, pseudo-democratică, neo-comunistă, şi batjocorirea unei ţări superbe, fie şi aşa! Să nu ne trezim, īnsă, că dintre toţi cetăţenii Romāniei, cei mai nestatornici şi mai incapabili să lupte cu lipsurile sunt tocmai creştinii care au mandatul şi responsabilitatea aceasta. Să nu ne imaginăm că misionarii străini vor reuşi să īntrupeze Evanghelia mai bine decāt noi, creştinii romāni. Şi chiar dacă s-ar īntāmpla aşa, nu ar fi aceasta o umilire? Dacă Dumnezeu poate vorbi profetului cu sensibilitatea spirituală amorţită din pricina meschinăriei şi a interesului pentru recompense folosindu-se de o măgăriţă tāmpă, cu siguranţă El va vorbi şi creştinilor care se sustrag vocaţiei lor prin intermediul altor oameni. Cum spuneam, este o chestiune de maturitate spirituală: decizia emigrării şi consecinţele ei rămān īntre tine şi Dumnezeul tău! Ca sa-ţi fie mai uşor mai tārziu, īţi recomand să nu-L ispiteşti pe Dumnezeu.
LAVINIU LIBERIS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu