„Aș fi încântat să știu că Dumnezeu există!”„Jon Wertheim, «Q&A with Rafael Nadal», 16 iul. 2010, si.com”. „>[1] Această afirmaţie, pe care mulţi și-au amintit-o recent, nu îi aparţine vreunui filosof, ci unui sportiv – Rafael Nadal, câștigătorul din 2017 al turneului de tenis US Open.
Afirmaţia a venit ca răspuns la o întrebare directă adresată lui Nadal în cadrul unui interviu pentru Sports Illustrated, în anul 2010, pe parcursul căruia reporterul a dorit să afle, printre altele, dacă celebrul jucător de tenis are origini evreiești, dacă e un creștin practicant și dacă se roagă. Probabil mulţi care nu știau de interviu vor deveni curioși să afle ce a răspuns Nadal la aceste întrebări, dar poate că ar trebui să fim cel puţin la fel de curioși de ce reporterul i-a pus aceste întrebări.
Sportul și religia în general, dar în mod special religia creștină, par a merge uimitor de bine împreună, în ciuda originii lor diferite – creștinismul s-a născut într-o cultură ebraică fundamental diferită de cultura greacă din care au izvorât jocurile olimpice. Astăzi există duhovnici ai echipelor de fotbal, există topuri ale celor mai credincioși sportivi și chiar campanii misionare în care foști sau actuali sportivi povestesc despre cât de mult i-a ajutat credinţa să devină cei mai buni în domeniul lor de activitate, chiar dacă, pentru mulţi, aceste competiţii ridică probleme etice încă nerezolvate. Poate totuși religia să influenţeze soarta unei partide sportive? Este sportul de astăzi un domeniu în care Dumnezeu „înalţă pe cine vrea și coboară pe cine vrea”? Sau e doar o afacere omenească?
Mulţi sportivi aleg să își facă semnul crucii la intrarea pe terenul de joc. Conferă acest gest, oare, sacralitate actului sportiv? Imediat după ce câștigătorul din 2016 al Balonului de Aur – Ricardo Kaka – a arătat tricoul inscripţionat cu „I belong to Jesus” (Îi aparţin lui Isus), casele de modă au început să gândească astfel de tricouri pentru cei care doreau să imite exemplul celebrului fotbalist. Deși nu a oprit injuriile de pe stadioane și nici răbufnirile nervoase ale jucătorilor, un astfel de gest spune multe despre formele de exprimare a religiei creștine contemporane.
Drumul sportului de la Atena la Ierusalim a fost însă unul lung și controversat. Redescoperirea lui nu va rezolva toate controversele etice ale subiectului, dar ne va ajuta să le vedem dintr-o perspectivă mai corectă.
În împărăţia lui Zeus
Prima consemnare a unei competiţii sportive în Olimpia, locul unde urmau să se dispute ulterior celebrele olimpiade, datează din 776 î.Hr, deși se pare că tradiţia organizării întrecerilor sportive este mult mai veche. Succesul a fost foarte mare și, treptat, competiţiile sportive aveau să se organizeze nu doar în Olimpia, ci și în alte orașe, cu o regularitate gândită în așa fel încât fiecare an să aibă o astfel de competiţie într-un loc diferit. Dintre toate însă, cele din Olimpia erau fără îndoială cele mai importante. În ciuda unor istorici contemporani care consideră că elementul religios era secundar în competiţiile sportive, cei mai mulţi cercetători cred că tot ce se întâmpla acolo avea conotaţii religioase. În Olimpia se afla imensul templu al lui Zeus și statuia sa din fildeș și aur, una dintre cele șapte minuni ale Antichităţii, ce făcea ca orașul să fie un loc sacru pentru întreaga lume greacă. Tot aici era și un oracol celebru în acele vremuri, unde atât sportivii, cât și simpatizanţii lor încercau să descifreze viitorul din cuvintele codificate ale preoţilor.
De fapt, toate competiţiile majore grecești erau legate de un loc sacru pentru religia elenă. Fie că vorbim de Olimpia, de Delphi, de Corint sau chiar de Atena, totul avea pretenţia unor semnificaţii profund religioase. Paradoxal, chiar dacă trebuiau celebrate cu pace și chiar dacă războaiele trebuiau întrerupte în perioada lor, lupta dintre cetăţile grecești putea fi lesne observată în arenă, unde sportivii se străduiau din răsputeri să dovedească superioritatea cetăţii din care proveneau.
Nu exista o separare între elementul religios și cel laic în cadrul întrecerilor și nu are sens să încercăm să găsim la antici paradigmele culturii noastre contemporane. Este tot mai evident, pe măsură ce crește numărul cercetărilor în domeniu, că aceste competiţii erau parte a ritualului religios și, chiar dacă ele aveau să-și câștige notorietatea datorită asocierii cu un anumit cult, cultul însuși avea de câștigat din succesul lor.
| Gloria templului a persistat… atât datorită mulţimii participanţilor la festivităţi, cât și datorită Jocurilor Olimpice în sine, la care premiul era o coroană care era privită ca sfântă. Cele mai măreţe jocuri din lume. Templul era împodobit de numeroasele ofrande aduse din toate părţile Greciei. Strabon, Geografia, 8.3.30 |
Un alt amănunt interesant legat de câștigători este că unii își foloseau succesele din arenă pentru a-și promova propria agendă politică sau militară. Alcibiade le-a cerut atenienilor să îl urmeze, în anul 415 î.Hr., într-un război împotriva Siciliei, argumentând că în anul anterior câștigase o cursă hipică la Olimpiadă, deși nu e clar dacă el era unul dintre participanţi sau doar sponsorul generos al echipei sale. În altă ordine de idei, Hipocrate a afirmat hotărât că alimentaţia și exerciţiile fizice pot asigura corpului o funcţionare optimă. Grecii socoteau drept virtute un corp bine proporţionat, împreună cu o minte ageră, toţi eroii lor având un corp de invidiat.
Întrecerile sportive erau dedicate exclusiv bărbaţilor greci, femeilor fiindu-le interzis să participe, dar se pare că aveau și ele o competiţie organizată special în apropierea templului Herei – așezat tot în Olimpia. Întrecerile femeilor aveau o singură probă și un grad de dificultate mult mai mic decât cel al întrecerilor bărbaţilor. Cât despre ţinute, concurenţii nu trebuiau să își facă probleme prea mari, pentru că nu aveau nevoie de ele. Paul Cartledge, de la Universitatea Cambridge, consideră că „era mai mult un caz de nuditate ritualică, ce marca sacralitatea spaţiului și timpului din Olimp, o parte crucială a ritualului religios în care alergarea și, mai târziu, și celelalte evenimente se desfășurau.”
„Paul Cartledge, «Olympic Self-Sacrifice», 10 oct. 2000, historytoday.com”.
„>[2] Tocmai de aceea – consideră istoricul –, totul se încheia cu o ceremonie religioasă, care era de fapt punctul culminant al evenimentului, când în fruntea mulţimii era așezat câștigătorul și erau aduși ca jertfă 100 de tauri. Zeii însă primeau din ei doar mirosul jertfei, carnea fiind împărţită între cei prezenţi ca simbol al unei relaţii de unitate unice. Apoi, din ziua următoare, putea reîncepe războiul.
Ideea competiţiilor sportive avea să fie preluată treptat și de popoarele din jur. Chiar și evreii, care iniţial nu păreai să aibă un sistem competiţional și nici o preocupare excesivă pentru întrecerile sportive, au ajuns în perioada Macabeilor să preia modelul grecesc. Un fapt surprinzător, având în vedere caracteristicile culturii ebraice. Chiar dacă personajele biblice erau capabile de fapte impresionante, nu exista un cult al eroului în lumea ebraică biblică, asemenea celor din culturile păgâne. Evreii nu aveau statui cu Samson prinzând vulpile filistenilor și nici cu David omorându-l pe Goliat. Preocuparea lor principală era aceea de a-i îndruma pe tineri să deprindă meserii simple, din care să poată trăi oriunde s-ar afla, chiar dacă le ofereau și o educaţie școlară solidă. Cel mai cunoscut exemplu este probabil Pavel, educat pentru a deveni membru al elitei teologice și politice a vremii, dar priceput și la confecţionarea corturilor.
După o lungă istorie, Jocurile Olimpice au fost interzise de împăratul Teodosiu I, ultimul împărat care a domnit atât peste Imperiul Roman de Apus, cât și peste cel din Răsărit. În încercarea sa de a elimina toate elementele cultului păgân din imperiu, Teodosiu a desfiinţat ordinul vestalelor și a acceptat tacit dărâmarea unor temple celebre ale Antichităţii, inclusiv pe cel al lui Apollo din Delphi. În zelul său pentru ortodoxia niceeană, pe care avea să o instaureze oficial ca religie de stat în anul 393 d.Hr., Teodosiu a pus capăt Jocurilor Olimpice, considerate exponente explicite ale religiei păgâne.
Cu alţi ochi
Jocurile Olimpice nu vor mai fi pomenite până în timpul Revoluţiei Franceze, când Gilbert Romme a vorbit în faţa Convenţiei Naţionale, în 1792, despre restaurarea lor. Argumentul că ele fuseseră interzise de un împărat creștin se pare că a avut destul de multă greutate în promovarea lor de către francezii revoltaţi împotriva bisericii. Totuși ideea că exerciţiul fizic este folositor dezvoltării caracterului apare și la Émile Zola în romanul Emil, fără însă un accent special pe latura competiţională a acestora. Eșecul Revoluţiei Franceze a făcut ca ideea revenirii la Jocurile Olimpice să nu prindă rădăcini prea adânci, chiar dacă ideea de mișcare fizică s-a păstrat. Dar copacii mari se nasc din seminţe mici.
Deși virulentă în condamnarea lor, biserica a oferit un ajutor nesperat în reînvierea tradiţiei Jocurilor Olimpice. Călugărul dominican Henry Didon, cunoscut mai ales pentru predicile sale pe teme sociale, dar și pentru ideile sale inovatoare în privinţa educaţiei, a creat o asociaţie sportivă în Arcueil, care organiza competiţii între laici și instituţiile confesionale. El a fost cel ce a enunţat expresia ce avea să devină mottoul Jocurilor Olimpice: Citius, Altius, Fortius (Mai repede, mai înalt, mai puternic) și cel care avea să îl susţină pe Pierre de Coubertin în eforturile sale de restaurare a celebrelor competiţii sportive din Olimp. Pierre de Coubertin a reușit, în urma unor eforturi impresionante, să organizeze la Atena, în 1896, prima ediţie a Jocurilor Olimpice Moderne.
Chiar dacă, iniţial, biserica nu a privit cu ochi buni acţiunile lui Didon, astăzi lucrurile stau cu totul altfel. În 2016, papa Francisc I le-a urat participanţilor la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro să „lupte lupta cea bună” și să termine cursa împreună.
„«Pope Francis’ Message for Rio Olimpics: ’fight the good fight’», 3 aug. 2016, en.radiovaticana.va”.
„>[3] Cum a fost oare posibil ca lumea creștină să se răzgândească atât de radical în privinţa competiţiilor sportive? Pentru a înţelege răspunsul trebuie să analizăm o altă mișcare reformatoare începută în Anglia și continuată pe continentul american, acolo unde puritanii avuseseră aceeași repulsie faţă de sportul competiţional ca și Teodosie I pe vremuri.
„Creștinismul mușchilor”
Începutul Evului Mediu i-a găsit pe creștin preocupaţi mai mult de sufletul omului decât de trupul lui. Acesta era privit de mulţi teologi ca fiind rău și detestabil, faţă de suflet, ce se credea că este veșnic și nemuritor. Reprezentările din această perioadă sunt în general abstracte, iar idealul social era cel al ascetului – care, prin chemarea lui, nu acorda prea mare atenţie laturii fizice a existenţei sale. Renașterea a readus în prim-planul culturii europene modelul de frumuseţe al eroului grec, a cărui descoperire avea să revoluţioneze nu doar arta, ci și stilul de viaţă european. Leonardo da Vinci și apoi Michelangelo au întruchipat personajele biblice cu o nouă înfăţișare, acordând atenţie fiecărui mușchi și fiecărei părţi a corpului. Modelul frumuseţii începea să se schimbe. Schimbarea avea să fie însă una destul de lentă.
Ea a fost grăbită de două curente majore, ambele din secolul al XIX-lea: pe de-o parte, ideile evoluţioniste ale lui Darwin, care vedea în lupta pentru supravieţuire motorul suprem al existenţei, și, pe de altă parte, convingerile socio-creștine promovate sub titulatura de Muscular Christianity. Impactul cel mai mare l-au avut totuși cele din urmă. Ce propovăduiau ele?
Mișcarea Muscular Christinity s-a născut în Anglia la mijlocul secolului al XIX-lea și s-a răspândit rapid nu doar în Europa, ci mai ales în America. Pastorul congregaţionalist John Scudder numea mișcarea „singura credinţă creștină adevărată”. Cum unul dintre membrii fondatori ai mișcării era preot, pare numai normal ca elementele religioase să fie prezente încă de la început, chiar dacă ele erau amestecate cu aspecte sociale și naţionaliste – ingredientul minune pentru multe idei care prind repede la mase.
Thomas Wentworth Higginson publica, în 1858, în revista Atlantic Monthly, un articol intitulat „Saints and Their Bodies” (Sfinţii și trupurile lor), în care deplângea faptul că multă vreme „credincioșii (sfinţii) s-au rușinat de trupurile lor”
„Adam Park «The Religious Origins of Sports in America», 11 mai 2015, ussporthistory.com”.
„>[4]. El lăuda mișcarea începută în Anglia și spunea că fiecare creștin are nevoie de un corp sănătos și viguros pentru a-și face datoria în faţa lui Dumnezeu și a semenilor. Pentru a avea un corp sănătos, el recomanda boxul, canotajul, înotul și mersul pe jos ca mijloace de dezvoltare a unui fizic de invidiat. Ideile sale au fost preluate treptat de mulţi slujitori ai amvoanelor care socoteau o datorie sacră educarea membrilor lor prin activităţi sportive.
Cel mai cunoscut exemplu este poate cel al preotului prezbiterian James Naismith, cel care a introdus casca în fotbalul american și care a inventat baschetul – organizând prima echipă de cinci jucători. La scurt timp după acesta, Senda Berenson a preluat noul joc și l-a promovat printre fetele de la Colegiul Smith. Chiar dacă ideea a fost primită cu reţinere la început, treptat a fost acceptată în tot mai multe cercuri creștine, unde predicatorii făcuseră din exerciţiul fizic noua lor evanghelie. Astfel, Billy Sunday, jucător de baseball transformat în evanghelist, propovăduia că „Iisus a fost cel mai mare competitor care a trăit vreodată”
„Stephen Prothero, American Jesus: How the Son of God Became a National Icon, Farrar, Straus and Giroux, 2004, p. 94.”
„>[5]. Bisericile încurajau nu doar activităţile sportive, dar și competiţia dintre ele… gustată și mai mult când avea nuanţe interconfesionale.
Un alt nume important în dezvoltarea mișcării a fost Theodore Roosevelt, care a transformat fotbalul american în expresia perfectă a unităţii dintre sport și credinţa creștină. În ciuda violenţei lui, fotbalul american a devenit expresia năzuinţei spre înainte, a luptei pentru existenţă, a curajului și determinării. Însuși apostolul Pavel era asociat cu o astfel de mentalitate, în încercarea de a da și o notă teologică unui discurs emoţional.
În tot acest timp, unele comunităţi creștine conservatoare au încercat să promoveze mișcarea prin muncă fizică regulată, deschizând în jurul școlilor ferme impresionante, cu scopul de a-i ajuta pe elevi să se întreţină singuri. Chiar dacă modelul s-a dovedit de succes în dreptul unora dintre ele, treptat el a fost abandonat în favoarea noilor direcţii din societate.
Ecouri contemporane
Rezonanţa pe care cele discutate mai sus o au în lumea creștină de astăzi presupune o problematică mai complexă decât pare la prima vedere. Fuga societăţii contemporane de tot ce înseamnă religie pare că naște o altă religie – cu forme, ritualuri și dogme mult mai evidente decât și-ar dori mulţi. Dr. R. Albert Mohler Jr., președinte al Seminarului Teologic Baptist din Sud, afirma recent: „În realitate, sporturile importante reprezintă noua religie civică a Americii, iar fotbalul este sacramentul principal.”
„«The New American Religion: The Rise of Sports and the Decline of the Church», 4 febr. 2014, albertmohler.com ”.
„>[6] La finalul aceluiași articol, Mohler declara: „Este posibil ca mulţi americani să nu știe care este Dumnezeul lor, dar fiţi siguri că cei mai mulţi știu care este echipa lor.”
Tipul acesta de discurs apare, paradoxal, în majoritatea articolelor care sprijină competiţiile sportive. Biserica încearcă cu greu să găsească o punte între numărul imens al celor ce merg pe stadioane și scaunele goale din propriile lăcașuri de cult sau între bugetele uriașe ale cluburilor și paraua văduvei din coșul de colectă. A învinovăţi doar sportul pentru spiritul de competiţie sau pentru că transformă oamenii în idoli înseamnă a închide ochii la propriile probleme. Însuși Pavel atrage atenţia la pregătirea exemplară a sportivilor pentru competiţii ca un model de pregătire a creștinului pentru provocările vieţii de fiecare zi. Pe aceeași logică putem afirma că o pregătire mai temeinică a celor ce se ocupă de viaţa bisericii ar putea umple multe din scaunele care astăzi sunt goale.
Observăm totuși că tendinţa de azi este nu doar aceea de a transforma sportul într-o religie, ci și aceea de a transforma biserica într-un stadion, cu spectatori și performeri deosebiţi, care încearcă să le câștige celor dintâi atenţia cu orice preţ și care devin apoi eroii unor generaţii întregi. Hristos, Eroul, dispare încet în spatele vorbitorului sau solistului. Sportul a modelat societatea creștină într-o proporţie pe care de multe ori ne vine greu să o recunoaștem. Ceea ce a rezultat pare o nouă religie – sigur, mai atractivă, dar și una mai departe de adevărul revelat în Scripturi. Iar credinciosul care se simte prins între nevoia benefică de mișcare și recreaţie și ofertele din jur, prea adesea nepotrivite, nu e obligat să refuze tot și nici să accepte tot. Este privilegiul lui să recunoască dacă felul de recreere care i se propune îl ajută să se apropie sau nu de idealurile pe care și le-a propus să le atingă. Biblia este aici inestimabilă: „Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însufleţească!” (Filipeni 4:8).
Footnotes
[1]„Jon Wertheim, «Q&A with Rafael Nadal», 16 iul. 2010, si.com”.
[2]„Paul Cartledge, «Olympic Self-Sacrifice», 10 oct. 2000, historytoday.com”.
[3]„«Pope Francis’ Message for Rio Olimpics: ’fight the good fight’», 3 aug. 2016, en.radiovaticana.va”.
[4]„Adam Park «The Religious Origins of Sports in America», 11 mai 2015, ussporthistory.com”.
[5]„Stephen Prothero, American Jesus: How the Son of God Became a National Icon, Farrar, Straus and Giroux, 2004, p. 94.”
[6]„«The New American Religion: The Rise of Sports and the Decline of the Church», 4 febr. 2014, albertmohler.com ”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu