Posted on 19 aprilie 2008 by Guest Authors
Augustin mustrind
un eretic (manuscris din sec. XIII)
In
materialul care urmeaza intentionez sa descriu succint una dintre problemele
bisericii crestine din alt veac, modalitatile lor de atunci si ulterioare de a
aborda situatii oarecum asemanatoare cu cele din perioada noastra. Niciodata
situatiile nu sunt similare, dar lectiile istoriei nu trebuie ignorate, ci
cercetate cu atentie pentru a face fata cat mai bine problemelor pe care ni le
rezerva fiecaruia viata. Cercetarea acestei perioade este dificila pentru ca nici
una dintre scrierile donatistilor nu s-a pastrat. Ceea ce stim este din
scrierile adversarilor lor, in special Optatus si Augustin.
Dupa ce a incetat persecutia, biserica a trebuit sa hotarasca felul in care se raporteaza la membri ei, in special la episcopii care au dat cartile sfinte si alte lucruri sfinte pentru a fi nimicite de catre romani. Daca un episcop s-a conformat ordinelor primite, sau a fugit de persecutie, poate el sluji din nou dupa ce a trecut persecutia? Sacramentele infaptuite de el sunt valide? Daca a ordinat pe cineva, mai este valabila acea ordinare? Biserica era impartita cu privire la aceste lucruri, mai ales in nordul Africii. Evenimentele cunoscute noua au avut urmatoarea derulare.
1.
Scurt istoric
Edictul lui
Diocletian din 24 feb. 303 poruncea ca bisericile sa fie distruse, cartile lor
sfinte sa fie arse, iar crestinii sa fie scosi in afara legii. In 304 a fost
dat inca un edict prin care se poruncea ca toti sa arda tamaie zeilor romani,
sub amenintarea cu moartea. Secundus, episcopul de Tigisi, a ramas in istorie
cu raspunsul dat persecutorilor romani care au venit sa caute carti sfinte in
biserica: „Sunt crestin si episcop, nu traditor.”
Acest cuvant a devenit un termen tehnic pentru cei care au predat cartile
sfinte, diferite obiecte de cult, si uneori chiar pe fratii lor autoritatilor
romane.
Episcopul
de Cartagina, Mensurius, impreuna cu diaconul sau, Caecilian, erau
considerati traditores.
Exista marturii potrivit carora Caecilian a pus oameni inarmati la portile
inchisorii unde erau inchisi cei care n-au ascultat de edictul imparatului
pentru ca acestia sa nu primeasca vreun ajutor, iar mancarea care le era adusa
de alti crestini a poruncit sa fie aruncata la caini.
Stim cate
ceva din felul in care se cautau cartile sfinte de catre persecutorii romani.
La o investigare in Cirta, episcopul Paul de acolo si clerul sau au fost gata
sa predea tot ce aveau cu exceptia tradarii fratilor lor. Episcopul le spune ca
nu el tine cartile sfinte, ci lectorii, apoi acestia spun ca notarii, si in
felul acesta se cauta oarecum o scapare. In final ei predau un fel de inventar
cu ceea ce avea biserica (obiecte de cult de aur si argint, tunici, incaltaminte).
Acasa la lectori au fost gasite numeroase carti care au fost luate. Toate erau
codice. Au fost situatii in care alti episcopi nu au cedat nimic; cum ar fi
Felix, episcopul din Tibiuca (iunie 303). Cand episcopul Secundus cauta sa
gaseasca un succesor vrednic pentru Paul la Cirta ni se reda o discutie din
care aflam alte nume de episcopi traditores: Donatus
din Mascula, Marinus din Aqua Tibilitanae, Victor din Russicade, Purpurius din
Limata. Secundus cauta sa ii judece, dar nu reuseste deoarece Purpurius il
contesta spunand ca atunci cand au venit persecutorii la el acesta i-ar fi
mituit si astfel el a scapat fara a preda nimic. De frica schismei, Secundus nu
ii destituie, iar ceilalti episcopi prezenti considera ca acestia il au pe
Dumnezeu ca acela in fata caruia sa dea socoteala. Dialogul scurt din aceasta
imprejurare a ramas emblematic pentru solutiile ulterioare: Secundus spune:
„Voi stiti si Dumnezeu stie. Va puteti aseza.” La care toti au raspuns: „Deo gratis.”
Dupa
moartea episcopului Mensurius de Cartagina, s-a cautat un succesor al acestuia.
Ordinarea noului episcop trebuia sa fie facuta de catre un episcop din
vecinatate asistat de altii din aceasi regiune. Episcopii din Numidia au
asteptat sa aiba un cuvant de spus in alegerea noului episcop de Cartagina, dar
in urma unor situatii aranjate de Botrus si Caelistus, doi preoti care fiecare
dorea sa fie ales episcop, participa un numar restrans de episcopi la alegerea
succesorului lui Mensurius. Este ales Caecilian si este ordinat de catre episcopul
Felix din Aptonga. Botrus, Caelistus si altii au refuzat sa il recunoasca pe
noul episcop. Secundus vine sa judece situatia si impreuna cu alti 70 de
episcopi declara ordinarea lui Caecilian invalida pentru ca a fost facuta de
catre un traditor. Este ordinat
un nou episcop, Majorinus, care fusese lector in timpul diaconatului lui
Caecilian. Majorinus era sustinut de o doamna bogata, pe nume Lucilla, care era
impotriva lui Caecilian pentru ca acesta a mustrat-o pentru obiceiul ei de a
saruta osul unui martir necanonizat. Ea a dat suma de 400 de foli pentru
saraci, dar de fapt banii au ajuns in buzunarele episcopilor. Astfel Cartagina
a sfarsit prin a avea doi episcopi. Cei de partea lui Majorinus se numeau
biserica martirilor, iar pacatosii publici ca Felix si Caecilian si toti cei ce
asociau cu ei erau excomunicati. Curand multe alte cetati urmau sa aiba doi
episcopi, unul in comuniune cu Caecilian, iar celalalt cu Majorinus.
Constantin
ii cere papei Melchiades sa judece aceasta situatie impreuna cu alti 19
episcopi. Judecata lui Melchiades ii da castig de cauza lui Caecilian si
partidei sale. Situatia nu a adus vreo rezolvare, pentru ca cei 19 episcopi de
acum erau pusi in contrast cu cei 70 care hotarasera diferit. De aceea a fost
nevoie de un conciliu al intregului Apus. Acest lucru va avea loc la Arles in
august 314. Conciliul de la Arles ii condamna pe donatisti si da o serie de
canoane. Se interzice rebotezarea (care era practicata in Africa de Nord),
celor care acuza pe nedrept pe fratii lor li se interzice participarea in
comuniune pana pe patul mortii. Traditores nu
sunt primiti in comuniune decat in situatia in care caderea lor este dovedita
cu acte oficiale, cei pe care i-au ordinat acestia isi pot retine pozitiile.
O situatie
din tabara donatistilor din anul 320 arata cat de dificil era de crezut ceea
cea s-a intamplat in timpul persecutiei. Nundinarius, diacon din Cirta, are o
cearta cu episcopul sau, Silvanus, si cere ajutorul episcopilor din Numidia
santajandu-i cu amenintarea ca daca nu i se va tine partea in disputa cu
Silvanus el va spune ce stie despre ei. Nu i se face dreptate de catre acestia
si el duce cazul inaintea lui Zenophilius, consulul din Numidia. Se dovedeste
faptul ca episcopul Silvanus era traditor.
Episcopul Silvanus era unul dintre cei mai importanti episcopi din „biserica
curata,” unul dintre cei care insistasera ca orice traditor sa fie dat afara din
biserica. El, impreuna cu altii, furase si niste lazi cu otet ale trezoreriei
care erau in templul lui Serapis, si ordinase un preot pentru suma de 20 de
foli. Silvanus este exilat. Se intoarce din exil in 321 si, cu ajutorul celor
care-l sustineau, ocupa in forta biserica pe care a zidit-o Constantin pentru
catolici. Nu au dat-o inapoi, astfel ca imparatul a fost nevoit sa le construiasca
acestora o alta.
Daca intra
vreun catolic in bisericile lor, il scoteau afara si spalau cu sare locul in
care a stat. Orice catolic care dorea sa li se alature era rebotezat. Ei
sustineau ca episcopii si slujitorii lor erau fara gresala, insa, in fapt, unii
au fost dovediti vinovati de betie si de alte pacate.
Nu s-au
pastrat scrierile lui Donatus cel Mare, succesorul lui Majorinus.
Circumcelionii
sunt un alt factor in aceasta situatie de criza. Ei erau tarani entuziasti,
vorbitori de limba punica. S-au alaturat donatistilor; erau porecliti agnostici si „soldati ai lui
Cristos.” Nu aveau vreo ocupatie anume. Erau insotiti de fete nemaritate, jucau
si beau. Strigatul lor de lupta Deo
laudes era groaznic si multi se temeau de ei. Se aruncau in
apa si in foc, iar cei care pacatuiau se aruncau de pe stanci pentru a ispasi
pentru pacatele lor. Adesea considerau sinuciderea drept martiraj.
Donatistii
nu erau multumiti de acest fel de sustinatori. Totusi, sinuciderile lor erau
onorate si erau sarbatoriti. Atacau in mod constant casele clerului catolic.
Bateau pe preoti si le turnau otet in ochi, si chiar ii fortau sa se reboteze.
Imparatul
Constans trimite in 347 pe Paulus si Macarius cu o suma mare de bani in
Numidia. Donatus a vazut aceasta ca pe o incercare de a-i mitui pe donatisti ca
sa se intoarca intre catolici. Are loc o confruntare la Bagai intre
circumcelionii adunati de Donatus si trimisii imparatului. Circumcelionii ucid
doi soldati, trupele nu mai pot fi controlate si ucid cativa donatisti. Donatistilor
li se porunceste unirea cu biserica, fie ca vor fie ca nu. Donatus cel Mare
moare in exil. Se stabileste o pace de scurta durata.
Odata cu
venirea la tron a lui Iulian Apostatul, in 361, lucrurile se schimba din nou.
El permite reintoarcerea din exil a episcopilor exilati de Constans, la
episcopiile ocupate acum de arieni. Acelasi lucru li se permite si donatistilor
si ei primesc inapoi bisericile lor. Iulian era bucuros sa arunce crestinismul
in confuzie si deruta. Cand s-au reintors donatistii au invadat biserici si au
ucis. Pentru ca nu admiteau validitatea sacramentelor administrate de traditores, cand au pus mana pe
biserici au aruncat euharistia la caini. Spalau podelele, peretii si coloanele.
Refuzau sa-i ingroape pe catolici in cimitire.
Valentinian
in 373 si Gratian in 377 dau porunci ca toate bisericile schismaticilor sa fie
date catolicilor. Au fost luate inclusiv bisericile construite de donatisti.
Claudian, episcopul donatist de Roma, a fost alungat la o suta de mile de
cetate.
Disputa publica
de la Cartagina (1, 3, 8 iunie 411) cu moderator numit de imparat a dat castig
de cauza catolicilor. La 30 ian. 412 Honorius da o lege finala impotriva
donatistilor. Donatismul era acum discreditat de disputa publica si interzis de
legea lui Honorius. Toti episcopii si clerul trebuiau sa fie exilati din
Africa.
2.
Eclesiologii in conflict
Pe langa
aceste elemente de ordin social si politic aceasta criza are si o dimensiune
teologica. Cele doua parti operau cu eclesiologii diferite. In linii mari situatia
era urmatoarea. Odata cu episcopul Ciprian de Cartagina (episcop intre 249 –
258 in timpul persecutiei lui Decius) are loc o schimbare in intelegerea
bisericii; se trece de la comunitatea
sfintilor la o institutie
a mantuirii. Institutia mantuirii este un lucru obiectiv in care ne
impartasim fiecare. Una dintre implicatiile acestei modificari este ca
sfintenia bisericii este inteleasa diferit. Inainte se punea accent pe
sfintirea membrilor si a grupului ca intreg, iar acum acest accent este
schimbat cu realitatea sacramentala a bisericii, sfintenia ei fiind identica cu
darurile sacramentelor, in special cu puterea sacramentala a clerului. Sfant nu se ma refera la cel care se
sfinteste in mod personal, ci la cineva care are putere sacramentala. Aceasta este
o schimbare fundamentala de sens, de la sfintenie personala la sfintenie
institutionala. Aceste sunt dezvoltari teologice in timpul persecutiei pentru
apararea unitatii bisericii.
Asa cum am
vazut, in Africa de Nord au fost comunitati care nu au urmat aceasta linie de
dezvoltare, dorind sfintirea actuala a bisericii si membrilor ei, in special a
clerului. Aceasta situatie s-a vazut dupa valul de persecutii din vremea lui
Diocletian. In ce masura sunt valabile sacramentele infaptuite de persoane care
au tradat credinta crestina si pe crestini, dand Biblii sa fie arse si aducand
tamaie idolilor? Miscarile donatiste au exclus aceste persoane si nu le-au dat
voie sa mai slujeasca, pentru ca pentru ei sfintenia bisericii sta in sfintenia
personala a reprezentantilor acesteia. O consecinta a acestei atitudini sta in
faptul ca crestinul de rand ar fi dependent de statura morala, de sfintenia
clerului.
Augustin
spune ca nu putem judeca acest lucru, pentru ca doar Dumnezeu cunoaste inimile
oamenilor. El a cautat sa salveze caracterul obiectiv al bisericii vis-a-vis de
sfintenia subiectiva a reprezentantilor ei. Il urmeaza pe Ciprian, introducand
distinctia intre credinta si dragoste. Credinta este posibila in afara
bisericii pentru ca ea este determinata de continutul ei. Poti sa traiesti
printre eretici, si chiar sa fii unul dintre ei, iar daca infaptuiesti formula
botezului in mod corect, continutul este decisiv si nu statutul tau eretic sau
moral. Formulele sunt aceleasi ca si ale bisericii universale. De aceea daca
bisericile eretice folosesc aceleasi formule, continutul face ca lucrarile lor
sa fie valide. Dragostea este ceva ce nu poate fi gasit acolo unde nu este
credinta adevarata. Dragostea este principiul care uneste biserica; dragostea
nu este bunatatea morala simpla, ci este relatia agape dintre persoane. Acest spirit
al dragostei, ca si unitate a pacii, care este intrupat in biserica, ca o
restabilire a unitatii divine originale, este ceva ce gasesti numai in
biserica. De aceea mantuirea este numai in biserica, pentru ca mantuirea este
imposibila fara dragoste turnata in inimile oamenilor.
Din aceasta
distinctie deriva o a doua, si anume validitatea si eficacitatea sacramentelor.
Sacramentele ereticilor sunt valide daca sunt infaptuite in termenii traditiei
ortodoxe. De aceea nimeni nu trebuie rebotezat; dar ele nu au eficacitate intre
eretici, ele au eficacitate numai in biserica. De exemplu ordinarea este
intotdeauna valida. Preotii cazuti si exclusi nu au voie sa infaptuiasca
sacramentele, dar ei o pot face intr-un mod valid. Daca intr-o inchisoare un
preot care este inchis pentru crima cununa o pereche, ceea ce face el este
valid in ciuda faptului ca ii este interzis sa o faca. Nu este nevoie de
re-ordinare daca un preot este reprimit intre slujitori, pentru ca este
ordinarea este si ramane valida.
Aceasta
intelegere a situatiei face ca oamenii din biserica sa fie complet independenti
de caliatea preotului. Nimeni nu cunoaste aceasta calitate cu exactitate, iar
ceea ce face el este valid, si astfel institutia este eficace si a devenit
complet independenta de starea clerului. Avem astfel o institutie ierarhica a
mantuirii, care ca si institutie este independenta de caracterul celor care o
slujesc, si avem si comunitatea spirituala a celor credinciosi. Potrivit cu
doctrina catolica, prima este o conditie pentru a doua, dar potrivit cu donatistii
a doua este conditia pentru prima.
Asadar
aceasta criza in viata bisericii nu poate fi inteleasa fara a face referire la
diferentele in teologie cu privire la relatia dintre unitatea bisericii si
sfintenia ei. Partea donatista accentueaza faptul ca daca se incalca principiul
sfinteniei se nimiceste legatura unitatii; si unitatea si catolicitatea
bisericii sunt subordonate sfinteniei bisericii. Partea catolica accentueaza
faptul ca perpetuarea schismei nu este justificata de lipsa de sfintenie din
Biserica universala. Sfintentia bisericii este echivalenta cu sfintenia harului
dat prin sfintele taine, si nu cu sfintenia membrilor sau episcopilor. Unitatea
bisericii nu este rezultatul unui sir de intelegeri asupra a diferite
chestiuni, ci rezultatul imediat si necesar al harului. Pacatul care ameninta
biserica este in primul rand schisma, si nu curvia sau apostazia vreunui
episcop. Cel care tradeaza cu adevarat nu este cel care a predat Biblii sau
carti de cult in timpul prigoanei, ci cel care tradeaza unitatea bisericii.
3.
In loc de concluzie
Din punct
de vedere istoric partea catolica a invins in aceasta controversa. In istorie
avem doua exemple importante care arata invatarea lectiei din aceasta criza.
Datorita acestor evenimente a introdus Melanchton articolul 8 in Marturisirea
de la Augsburg pentru a indeparta orice suspiciuni ca Reforma ar avea tendinte
donatiste (‘Atat Sacramentele cat si Cuvantul sunt eficace pe baza instituirii
si poruncii lui Cristos, in ciuda faptului ca ar fi infaptuite de oameni rai.’);
si tot din aceste motive s-a introdus si articolul 26 in ‘Cele 39 de articole’
in Biserica Anglicana (‘In Biserica vizibila raul va fi intotdeauna amestecat
cu binele, si uneori raul va avea autoritate in lucrarea cuvantului si a
sacramentlor; pentru ca acestia nu slujesc in propriul lor nume, ci in al lui
Cristos, ei slujesc prin trimiterea si autoritatea lui, noi putem folosi
lucrarea lor atat in auzirea cuvantului lui Dumnezeu si in primirea
sacramentelor. Nici eficacitatea a ceea ce a instituit Cristos nu este
eliminata prin rautatea lor, nici harul darurilor lui Dumnezeu nu este diminuat
din aceasta pentru ca noi primim sacramentele infaptuite prin credinta si in
mod drept, si astfel ele sunt eficace datorita instituirii si promisiunii date
de Cristos, desi ele sunt infaptuite de oameni rai.’). Materialul de fata nu
ofera solutii, ci invita la reflectie asupra acestor exemple din istorie pentru
a invata cat mai mult din ele, dar, la final, mai trebuie spus ca in aceeasi
perioada in care Augustin a castigat dezbaterea de la Cartagina cu donatistii,
Roma cadea sub atacul triburilor barbare ale lui Alaric, iar 15 ani mai tarziu
Africa de Nord este cucerita de aceiasi barbari.
Bibliografie
selectiva
Hall,
Stuart. Doctrine and Practice in the Early Church. Grand Rapids, MI: Eerdman’s,
1992
Kelly,
J.N.D. Early Christian Doctrines. San Francisco: HarperSanFrancisco, 1978.
Pelikan,
Jaroslav. The Emergence of the Catholic Tradition (100-600). Chicago:
University of Chicago Press, 1971.
Schaff, P.,
& Wace, H., eds. Nicene & Post Nicene Fathers: 1st Series. Peabody, MA:
Hendrickson, 1887.
Schaff, P.,
& Wace, H., eds. Nicene & Post Nicene Fathers: 2nd Series. Peabody, MA:
Hendrickson, 1887.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu