Ştefan din revista „Cercetați Scripturile”
Ştefan Creştinismul este caracterizat de două mari realităţi: un Om slăvit în cer şi Dumnezeu locuind în oameni pe pământ. Acestea sunt realităţi uimitoare, divine, slăvite, cu efecte puternice în inimile şi în vieţile credincioşilor. Dar ele sunt proprii numai creştinismului. Ele n-au fost cunoscute, până ce a fost împlinită lucrarea de salvare şi Salvatorul a ocupat locul Său la dreapta maiestăţii în ceruri. Atunci s-a văzut pentru prima dată un Om pe tronul lui Dumnezeu. Ce privelişte minunată! Ce rezultat măreţ al salvării săvârşite! Când primul om a fost alungat din grădina Eden, se părea că duşmanul triumfase; dar al doilea Om a intrat triumfător în cer pentru a se aşeza pe tronul lui Dumnezeu. Acum Dumnezeu, Duhul Sfânt, locuieşte în credincioşi pe pământ. Acest lucru era necunoscut în timpul Vechiului Testament. Ce ştia Avraam sau un alt sfânt din zilele de odinioară despre un Om proslăvit în cer? Nimic! Cum ar fi putut şti? Nu era niciun Om pe tron în cer, până ce Domnul Isus a ocupat locul Său acolo ca Cel proslăvit, iar Du-hul Sfânt a venit jos pentru a locui în inimile credincioşilor. „«Cine crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie.» Dar a spus acestea despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El; pentru că încă nu era Duh Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat“ (Ioan 7:38-39). „Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă voi duce, vi-L voi trimite“ (Ioan 16:7). În aceste două texte citate apar cele două adevăruri: Hristos proslăvit sus şi Duhul Sfânt locuind pe pământ în credincioşi. Aceste două adevăruri sunt strâns legate unul de altul şi formează caracteristica dinstictivă a adevăratei Evanghelii. Să privim mai îndeaproape tabloul minunat al unui adevărat creştin prezentat în Ştefan în Fapte 7:55-60! Cea mai mare parte a acestui capitol este ocupată de prezentarea istoriei Israelului, istorie, care se întinde de la Avraam până la moartea lui Hristos. La sfârşitul discursului său, Ştefan vorbeşte conştiinţelor ascultătorilor săi, ceea ce produce în ei ură. „Şi, auzind ei acestea, îi tăia la inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui.“ Aici vedem efectul religiozităţii fără Hristos. Aceşti oameni erau conducătorii religioşi ai poporului, dar plini de ură faţă de Domnul, în timp ce în Ştefan vedem reprezentarea plăcută a unui adevărat creştin. Aceia erau plini de mânie şi duşmănie, Ştefan era plin de Duhul Sfânt. Ei scrâşneau din dinţi, faţa lui Ştefan era ca a unui înger. Ce contrast! Dar să citim în continuare: „Dar el, fiind plin de Duhul Sfânt, privind ţintă spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu!“ Aici vedem prezentate din nou cele două realităţi mari într-un om cu aceleaşi emoţii ca şi noi. Ştefan era plin de Duhul Sfânt, iar privirea sa era îndreptată spre un Om proslăvit în ceruri. Acesta este adevăratul creştinism, imaginea unui adevărat creştin: un om plin de Duhul Sfânt, cu privirea credinţei ţintă spre cerul deschis şi preocupat cu Hristosul proslăvit. O astfel de poziţie este foarte înaltă şi sfântă, şi trebuie să recunoaştem cât de puţin o ocupăm. Dar orice inimă dăruită Domnului va tinde într-acolo. Este dreptul măreţ al fiecărui creştin adevărat de a fi plin de Duhul Sfânt şi de a avea ochiul credinţei îndreptat spre Hristos, Omul proslăvit în cer la dreapta lui Dumnezeu. Salvarea este săvârşită, păcatul este îndepărtat, domneşte harul prin dreptate, este un Om pe tronul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a venit jos pentru a locui în fiecare credincios şi în Adunare. Să observăm că aici nu este vorba despre teorii reci, ci din contră este vorba despre efecte practice, divine, pline de putere, pe care le vedem clar în mărturia lui Ştefan. Este imposibil să citim versetele de încheiere din Fapte 7 fără să simţim cât de plină era inima sa de Domnul înălţat la dreapta lui Dumnezeu. Deşi era înconjurat de oameni plini de duşmănie, deşi avea moartea în faţa ochilor, nu a fost influenţat de împrejurări, ci mai degrabă inima sa era plină de Isus stând la dreapta lui Dumnezeu. Pe pământ era lepădat ca şi Domnul său, dar răspândea raze ale gloriei cereşti asupra împrejurărilor duşmănoase. Nu este aceasta de o mare importanţă şi pentru noi? Desigur! El nu stătea numai deasupra împrejurărilor, ci era şi învrednicit să le arate practic persecutorilor săi blândeţea şi harul Domnului şi Învăţătorului său. În el vedem o ilustraţie foarte clară a cuvintelor din 2. Corinteni 3:18, un text unic: „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului.“ Toate acestea ne sunt prezentate viu în scena cu care ne ocupăm acum. Cea mai înaltă expresie a creştinismului este întâmpinată aici de cea mai ucigaşă duşmănie religioasă. Ambele le vedem aici la moartea primului martir creştin. „Dar ei au strigat cu glas tare şi şi-au astupat urechile şi s-au năpustit într-un gând asupra lui; şi, scoţându-l afară din cetate, îl loveau cu pietre. Şi martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. Şi-l loveau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi spunea: Doamne Isuse, primeşte duhul meu. Şi, îngenunchind, a strigat cu glas tare: Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta. Şi, spunând aceasta, a adormit.“ Aici este adevăratul creştinism, asemănarea vie cu Hristos. Vedem un om, deasupra împrejurărilor, golit de el însuşi în aşa măsură, încât este capabil să se roage pentru ucigaşii săi conform exemplului Domnului său. În loc să se gândească la suferinţele sale, intervine pentru duşmanii săi. Privirea sa era îndreptată spre slava lui Dumnezeu şi faţa lui strălucea reflectând această glorie în care urma să intre. Cu rugăciunea pentru duşmanii şi ucigaşii săi, slujba sa se încheie aici. El a adormit şi sufletul său răpit savura acum deplin gloria de care fusese plin deja aici jos. Dreptul măreţ al fiecărui creştin este de a fi plin de Duhul Sfânt, de a nu privi la sine şi, oricare ar fi împrejurările, de a-şi îndrepta privirile ţintă spre cer şi de a se preocupa cu Omul Isus Hristos proslăvit. Rezultatul este asemănarea practică cu Cel asupra căruia este îndreptată privirea. Devenim asemenea Lui în căile, duhul, caracterul nostru. „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului.“ Ce etalon măreţ ni s-a prezentat! Să nu ne mulţumim cu mai puţin! În Ştefan vedem un om care reflecta într-un mod practic slava lui Hristos. El nu vorbea numai despre această glorie, ci ea se şi putea vedea în el. Să nu vorbim doar despre gloria cerească, ci să şi arătăm că drumurile noastre sunt cereşti! Ştefan a fost o oglindă vie, în care oamenii puteau vedea reflectându-se gloria divină. Nu ar trebui să fim şi noi aşa? Desigur! Dar suntem aşa? Suntem atât de strâns uniţi cu Domnul nostru înălţat, încât semenii noştri, pe care îi întâlnim zilnic, pot recunoaşte în noi caracterul Său în acţiunile şi în comportamentul nostru? Să dea Domnul să dorim cu toţii ca Hristos să umple inimile noastre în aşa măsură, încât să se vadă în noi reflectând gloria Sa şi să strălucească în întunericul din jurul nostru spre slava Numelui Său!
Comori org http://comori.org/home.php
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu