Sfinţenia în Biserica Timpurie Jirair S. Tashijan

Creştini nu prea diferiţi, doar iertaţi?

Aţi văzut abţibildul „Creştinii nu sunt diferiţi; ei sunt doar iertaţi”? Este oare adevărat? As dori să examinez felul cum biserica timpurie ar fi răspuns la întrebare. Când spun „biserica timpurie” mă refer la biserica din jurul secolului al 2lea spre al 5lea. Uneori noi folosim termenul „biserica timpurie” de parcă toţi creştinii din secolele al 2lea până în al 5lea erau complet de acord în privinţa fiecărei doctrine creştine. Aceasta nu este aşa. Erau dezacorduri; erau multe dezbateri. Una dintre cele mai mari dezacorduri erau cu privire la această întrebare: Sunt creştinii doar iertaţi, sau sunt ei chiar diferiţi?

Creştinismul Apusean şi Răsăritean

Există două grupări majore în biserica timpurie: Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană. Când spun Apusean şi Răsăritean mă refer la lumea Mediteraneană. Gândiţi-vă la o linie imaginară care trece de la nord la sud prin Marea Adriatică, divizând Marea Mediteraneană în jumătate. Biserica Apuseană ar fi în vestul acelei linii şi Biserica Răsăriteană la estul liniei. Roma era centrul Bisericii Apusene, care avea să devină mai târziu Biserica Romano-Catolică din care a provenit mişcarea Protestantă ca un protest împotriva Catolicismului. Atât Catolicismul cât şi Protestantismul aparţini Bisericii Apusene. Această ramură din biserica timpurie vorbea şi scria în latină.

Biserica Răsăriteană, pe de altă parte, ar fi toate bisericile din estul liniei imaginare. Biserica Răsăriteană vorbea şi scria în greacă. Astăzi Biserica Răsăriteană include toate bisericile Ortodoxe Răsăritene precum cea Ortodoxă Greacă, Ortodoxă Rusă, şi aşa mai departe. Biserica Ortodoxă Răsăriteană privea la Constantinopol (Istambulul modern din Turcia) drept centru sau sediu al săi şi aceasta includea câteva ţări precum Grecia, Egipt, Siria, Palestină, Asia Mică, Armenia şi eventual Rusia şi Europa de Est.

Acum ce are aceasta de a face cu sfinţenia? Simplu aceasta: Biserica Apuseană explica păcatul şi mântuirea într-un fel şi Biserica Răsăriteană în alt fel. Şi la aceasta vreau să mă concentrez aici.

Doi judecători

Pentru a ilustra diferenţa daţi-mi voie să folosesc o analogie modernă. Să spunem că un adolescent conduce o maşină fără atenţie şi este implicat într-un accident de maşină care-l răneşte pe un prieten al său care era în maşină. El este dus la curtea de judecată şi primeşte o amendă de$1.000. El nu are banii, aşa că prietenul lui care fusese rănit îi spune judecătorului că el o să plătească amenda. Judecătorul acceptă oferta şi îl lasă pe şoferul vinovat să plece liber. El a fost iertat pentru că altcineva a plătit amenda. Dar de îndată ce el părăseşte curtea de judecată, ia ghiciţi ce face el? El conduce cu 60mph (circa 96 km/h, n. tr.) într-o zonă de şcoală unde limita de viteză este de 25 (circa 40 km/h). Tânărul a fost iertat, dar s-a schimbat el? Nici un pic. De fapt, acest judecător nu este preocupat dacă acest adolescent se schimbă sau nu, deoarece el îşi vede rolul său ca judecător de a impune o amendă şi să se asigure că amenda este plătită. În cele din urmă, el este judecător, nu un consilier, pastor sau psiholog.

Dar dacă exista un al doilea judecător cu un caz similar, decât că acest judecător ar fi spus judecătorului: „Tu eşti vinovat, dar prietenul tău plăteşte amenda pentru tine aşa că tu nu mai eşti obligat din punct de vedere legal să mai plăteşti nimic. Eşti liber să pleci. Dar nu am terminat cu tine. Va trebui să treci pe la consiliere. Şi trebuie să faci serviciu comunitar. Va trebui să frecventezi clasele de pregătire pentru şofat. Va trebui să îmi raportezi în fiecare săptămână. O să fi sub verificare. Am să am un ochi asupra ta până ce ai să-mi poţi dovedi că ţi-ai schimbat obiceiurile de şofat şi ai devenit o persoană responsabilă”.

Cei doi judecători au privit în mod evident la vină, pedeapsă şi iertarea este radicală în diferite feluri. Primul judecător deşi în termeni strict de legali: dacă amenda se plăteşte, băiatul poate pleca liber; el nu mai este răspunzător. EL este iertat pentru că cineva a plătit preţul. Al doilea judecător acceptă plata de la prieten, dar crede că iertarea este doar începutul. Nepăsătorul şofer trebuie oarecum să fie ajutat să devină un şofer responsabil. Nu este destul că cineva plăteşte amenda şi îl lasă pe cel vinovat să plece liber. Cel vinovat are nevoie de mult ajutor pentru a se schimba şi a deveni o persoană responsabilă.

Biserica Apuseană

Ramura Apuseană a bisericii timpurii a privit la păcat şi mântuire în acelaşi fel ca primul judecător. Păcatul este o problemă legală, una juridică. Un om este vinovat, şi cel vinovat trebuie să fie pedepsit, decât dacă există altcineva care este gata să fie pedepsit în locul celui vinovat. Noi suntem cu toţii vinovaţi şi îi datorăm lui Dumnezeu o mare datorie pe care nu o putem plătii. Dar Isus a plătit tot; el a luat locul nostru; el a fost pedepsit pentru noi. Noi suntem eliberaţi, suntem iertaţi.

Probabil că parte din motivul pentru care Biserica Apuseană cu centrul ei la Roma a privit la păcat şi salvare în termeni legali este datorită influenţei legii romane. Romanii erau cunoscuţi pentru legea lor. Se poate oare ca Biserica Romano-Catolică să-şi fi modelat înţelegerea sa despre păcat, vină şi iertare după sistemul legal roman? Când este comis păcatul, păcătosul merge la confesiune şi primeşte iertare. Când se comite un alt păcat, un alt drum spre preot este necesară pentru confesare şi absolvire. Acelaşi lucru este repetat din nou şi din nou.

Acum, Protestantismul a respins de sigur doctrina Romano-Catolică că noi avem nevoie de preoţi care să ne asculte confesările noastre şi să ne acorde absolvire. În schimb, noi venim la Dumnezeu în mod direct şi ne putem mărturisi lui păcatele noastre. Prin credinţă primim iertarea sau justificarea. Dumnezeu anulează datoria păcatului deoarece Hristos a luat asupra sa pedeapsa pentru păcatele noastre. Am putea să mai fim încă sub puterea păcatului, însă aceasta nu mai contează deoarece Dumnezeu nu mai vede păcatele noastre. El ne vede prin neprihănirea lui Hristos. Dumnezeu nu ne mai consideră vinovaţi. John Calvin şi urmaşii săi au dezvoltat această teologie în forma sa extremă până la punctul în care puteau chiar să spună că păcătuim zilnic în cuvânt, gândire şi faptă, însă aceasta nu înseamnă că ne-am pierdut mântuirea. De fapt, noi nu ne putem pierde mântuirea noastră deoarece ea nu depinde de noi; ea depinde de Dumnezeu.

Să subliniem puţin aici şi să considerăm părerea Apuseană despre natura umană. Biserica Apuseană credea că Dumnezeu a creat fiinţele umane perfecte şi complete. Dar apoi a venit Căderea, când Adam şi Eva şi-au folosit libertatea lor şi l-au neascultat pe Dumnezeu. Ei au devenit vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Natura umană a devenit păcătoasă, şi acea natură păcătoasă, sau păcatul original, s-a transmis la toate fiinţele umane. Toţi bărbaţii şi femeile au moştenit vina păcatului original. Fiinţele umane şi-au pierdut în mod complet imaginea lui Dumnezeu şi libertatea lor de a face vreo decizie. Ele sunt libere acum să facă un singur lucru – să păcătuiască. Aşa că dacă are să fie o mântuire, aceasta trebuie să vină de la Dumnezeu şi numai de la Dumnezeu.

Biserica Răsăriteană

Biserica Răsăriteană pe de altă parte a privit la natura umană în mod diferit. Dumnezeu a creat fiinţele umane în mod inocent şi bune, dar nu complete. Şi aşa că şi dacă nu ar fi fost vreo Cădere, fiinţele umane încă trebuiau să crească în asemănarea cu Dumnezeu. Biserica Răsăriteană a făcut o distincţie între imaginea lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu. Deşi omenirea a fost făcută după chipul lui Dumnezeu, aceasta încă mai trebuia să crească în asemănarea cu Dumnezeu. În plus, Adam şi Eva nu au pierdut în mod complet imaginea lui Dumnezeu când au păcătuit. Ei au pierdut asemănarea lui Dumnezeu, şi şi-au pierdut nemurirea. Ei au devenit muritori. Şi nu este nici un păcat original care este transferat descendenţilor lui Adam, ci mortalitatea. Astfel fiinţele umane nu sunt ţinute vinovate pentru păcatul original. Ele devin vinovate atunci când păcătuiesc, aşa cum Adam şi Eva au păcătuit.

John Chrysostom a fost unul dintre cei mai elocvenţi părinţi ai Bisericii Răsăritene în secolele al 4lea şi al 5lea. De fapt, numele său, Chrysostom, înseamnă „gură de aur”, o referinţă la puterea predicării lui. Chrysostom credea că lucrarea lui dumnezeu de creaţie era o lucrare de har şi prin urmare bună. Acum, existau filozofi greci care au privit la această lume ca inerent de rea, nu de la Dumnezeu. Trupurile noastre fizice sunt rele, însă sufletele noastre sunt bune, dar din nefericire sufletele noastre sunt întemniţate în acest trup păcătos şi nu-şi poate găsi libertatea până la moarte când sufletele noastre sunt eliberate din acest trup păcătos. În contrast cu aceste idei, Chrysostom o pune astfel:

Mulţi dintre greci şi eretici afirmă faptul că [trupul] nu a fost creat de Dumnezeu… În ceea ce mă priveşte pe mine, când se spun astfel de lucruri, eu aş face această replică. Nu-mi spune mie de om, căzut, degradat şi condamnat. Dar dacă ai învăţa în ce manieră de trup ne-a format Dumnezeu la început, să mergem dar în Paradis, şi să-l cercetăm pe Omul care a fost creat la început. Ci acel trup nu era astfel coruptibil şi mortal; ci ca o statuie de aur care tocmai a fost scoasă din cuptor, care străluceşte splendid, aşa că acel cadru era lipsit de corupere. Munca nu l-a necăjit, şi nici sudoarea nu l-a desfigurat. Grijurile nu au conspirat împotriva acestuia; şi nici nu exista pe acolo vreo altă afecţiune de acest fel care să-l necăjească. . .

Chrysostom continuă să spună că acest act iniţial de har în creaţia lui Dumnezeu nu este complet pierdut chiar şi după Cădere. De fapt, Chrysostom credea că fiinţele umane au fost încă de la început create cu o conştiinţă dată de Dumnezeu care continuă să fie parte a naturii umane deşi natura umană a devenit moartă. Mai târziu, John Wesley avea să numească aceasta harul prevenient. Ascultaţi din nou la cuvintele lui Chrysostom:  . . . când Dumnezeu a format omul, el a implantat în el de la început o lege naturală. Şi ce a fost această lege naturală? El a dat voce conştiinţei în noi; şi a făcut cunoaşterea lucrurilor bune, şi a celora care sunt contrare, pentru a fi învăţate de la sine.

Probabil că o frază care poate însuma teologia Răsăriteană este optimismul harului. nici chiar Căderea nu putea să depraveze fiinţele umane de potenţialul de asemănare a lui Dumnezeu. Din nou, în cuvintele lui Chrysostom: Cu toate acestea este posibil chiar şi pentru cineva cu un trup muritor să nu păcătuiască. Vedeţi abundenţa harului lui Hristos? Cum se face dar că „păcatul domneşte” …? Nu este din nici o putere a sa proprie, ci din propria ta nepăsare.

Biserica Răsăriteană vedea păcatul ca o boală în condiţia umană şi care avea nevoie de vindecare. Doar iertarea nu era de ajuns. Dacă păcatul este o boală a naturii umane, atunci mântuirea este vindecare naturii îmbolnăvite de păcat. Păcătoşii nu au nevoie doar de iertare, ci şi de puterea pe care i-ar putea transforma în interior şi în exterior. De exemplu, mincinoşii deprinşi, curvarii, dependenţii de droguri, hoţii (daţi-mi voie să adaug şi păcatele clasei mijlocii precum materialismul, lăcomia şi dependenţa de muncă) au nevoie mai mult decât de iertare. Ei au nevoie de vindecare, transformare, curăţire, schimbare a inimii şi a minţii.

Ramurile Apuseană şi Răsăriteană ale bisericii timpurii au văzut şi sacramentele în mod diferit. Biserica Apuseană vedea botezul şi Eucharistul (comuniunea) ca certificare a stării justificate înaintea lui Dumnezeu. Când cineva este botezat Dumnezeu şi-a pus sigiliul Său de aprobare peste acel individ. Când cineva primeşte Eucharistul, sigiliul de aprobare rămâne încă în vigoare. Au existat multe dezbateri referitor la cine poate primi comuniunea şi cine nu. În mod asemănător, au existat dezbateri cu privire la cine este calificat să o administreze şi cine nu este. Toate acestea înseamnă că sacramentele erau văzute în termeni legali sau juridici.

Biserica Răsăriteană vedea sacramentele în mod diferit. Botezul era un sacrament de curăţire şi purificare, nu doar de înlăturare a vinei. În mod asemănător, Eucharistul era privit ca mijloace prin care Duhul Sfânt continuă să fie prezent în noi şi continuă vindecarea naturii noastre îmbolnăvite de păcat. Ignatius a numit aceasta „medicina nemuririi”. Întrebarea nu este cine este vrednic, sau cine nu este. Nimeni nu este vrednic. Sacramentul nu este o certificare că noi suntem în regulă. Harul continuu al lui Dumnezeu este cel care aduce vindecare şi plinătatea în noi. Chrysostom a învăţat că noi suntem restauraţi în imaginea lui Dumnezeu prin a împărtăşi din natura lui Dumnezeu. Ascultaţi la cuvintele lui:

Astfel este puterea credinţei în El, precum excesul harului Său. Şi ca elementul focului, când aceasta se întâlneşte cu minereul din mina de pământ îl face în aur, ba chiar mai mult tot aşa şi Botezul îi face pe cei care sunt spălaţi să fie de aur în loc de lut, Duhul căzând în acelaşi timp ca un foc în suflete, aducând „imaginea de pe pământ” şi producând „imaginea cerească”, bătută proaspăt, luminată şi strălucită, ca din cuptorul de pământ.

De ce nu a spus el atunci că „El i-a făcut fii de Dumnezeu”, dar că „El le-a dat putere să devină fii de Dumnezeu”? Pentru a arăta că noi avem nevoie de mult zel pentru a păstra imaginea de fiu întipărită pe noi la Botez, şi fără de pată sau urmă; şi în acelaşi timp să arate că nimeni nu va putea să ia această putere de la noi, decât dacă noi am fi primii care să ne destituim de ea”.

De fapt, pentru a o spune şi mai puternic, Biserica Răsăriteană credea că Dumnezeu ne face din ce în ce mai mult ca El. Dumnezeu restaurează în mod continuu imaginea Sa în noi. Noi suntem în procesul de devenire ca Dumnezeu. Scopul ultim este că natura noastră ar fi ca cea a lui Dumnezeu, plină de dragoste, plină de lumină. Comentând asupra întrupării lui Hristos, Atanasie, un alt teolog al Bisericii Răsăritene din secolul al 4lea, a pus-o astfel, „El [Hristos] a fost făcut om ca noi să fim făcuţi Dumnezeu”, nu în sensul panteistic al modernei mişcări New Age în care deveni proprii noştri dumnezei, dar în sensul că noi suntem în mod continuu restauraţi faţă de imaginea lui Dumnezeu.

John Wesley şi Moştenirea Sfinţeniei

Acum, în această serie ne concentrăm asupra moştenirii sfinţeniei. Încă mai există o întrebare pe care trebuie să o răspundem şi aceasta este: din moment ce noi în calitatea de moştenitori ai mişcării de sfinţenie suntem, în cele din urmă, parte a Bisericii Apusene, cum se face că teologiei Bisericii Răsăritene este încă moştenirea noastră? Care este podul dintre noi şi Biserica Ortodoxă Răsăriteană? Acel pod nu este altul decât John Wesley. Wesley era anglican şi prin urmare pregătit în teologia Apuseană.

Dar anglicanii din vremea lui Wesley au devenit interesaţi în teologia Răsăriteană. Aşa că la Oxford Wesley a studiat greaca şi a predat şi greaca. Scopul era de a fi capabil să citească scrierile greceşti ale Bisericii Răsăritene şi nu doar scrierile latine din Biserica Apuseană. Wesley în calitate de tată al nostru în credinţă a devenit podul dintre noi ca Wesleyeni şi părinţii greci ai Bisericii Răsăritene în secolele timpurii ale Creştinismului. Teologii Wesleyeni au început recent să redobândească această moştenirea Răsăriteană care a fost umbrită de vocea mai dominantă a teologiei Apusene.

Fundamente Biblice

În final, daţi-mi voie să conclud cu un ultim punct. La care dintre cele două voci ale bisericii timpurii o să ascultăm? Care dintre cele două sunt o mai autentică înţelegere a Scripturii? Biserica Apuseană ne-a oferit în mod sigur un adevăr important, că Dumnezeu oferă păcătoşilor vinovaţi iertare prin Isus Hristos. Dar cum rămâne cu insistenţa Bisericii Răsăritene că păcătoşii vinovaţi nu numai că sunt iertaţi ci sunt şi împuterniciţi să preia natura lui Dumnezeu? Există ceva în Scriptură pentru a dovedi o astfel de poziţie de încurcare a minţii?

Într-adevăr există. De la început Dumnezeu a intenţionat pentru omenire să fie după propria Sa imagine, de a împărtăşi din natura Sa. El ne-a făcut să fim ca El şi a intenţionat ca noi să fim astfel. Din nefericire, noi nu am făcut o treabă prea bună în a trăi după aşteptările lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu a renunţat. El a continuat să restaureze acea imagine pe care noi am pătat-o şi am distrus-o cu păcatul şi neascultarea.

Aceasta vrea să spună Ieremia atunci când zice că Dumnezeu va face un legământ nou. Dumnezeu îşi va scrie legile lui în inimile noastre, însăşi fiinţa noastră. Întregul nostru eu trebuie să fie transformat prin harul lui. Din nou în Evrei 12 citim că Dumnezeu ne disciplinează ca noi să putem împărtăşi din sfinţenia lui. În Matei 5:48 Isus spune, „Fiţi perfecţi cum Tatăl vostru din ceruri este perfect”, care înseamnă a fi iubitori şi iertători aşa cum este El Însuşi, până la punctul de iubire şi iertare a duşmanilor noştri. Şi în final, ascultaţi la 2 Petru 1:3-4:

Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.

Daţi-mi voie să citesc ultima linie din nou: Dumnezeu intenţionează pentru noi să devenim participanţi la natura Sa divină! Am putea chiar să începem să înţelegem ceea ce înseamnă aceasta?

Daţi-mi voie să vă întreb din nou despre abţibild – „Creştinii nu sunt diferiţi; ei sunt doar iertaţi” – este acesta adevărat? Deloc. Creştinii nu sunt doar iertaţi; ei sunt diferiţi, şi ei continuă să devină diferiţi. Lor li se promite să împărtăşească din însăşi natura lui Dumnezeu. Dumnezeu a oferit vindecare şi plinătate pentru noi în calitate de creaturi ale lui. „Există un balsam din Ghilead, pentru a-i face pe cei răniţi întregi. Există un balsam din Ghilead, pentru a vindea sufletul bolnav de păcat.”

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/sfintenia-in-biserica-timpurie/