Astăzi îți poți alege orientarea sexuală, îți poți alege sexul, poți chiar să alegi momentul morții. Dar nu poți alege dacă vei muri sau nu. Moartea rămâne suverană. Precum cavalerul din A Șaptea Pecete de Ingmar Bergman, am putea să ne păcălim pe noi înșine, pentru o vreme, că totul e doar un joc de șah pe care îl putem câștiga. În cele din urmă, moartea ne va da mat.
Este posibil să fie dezbătut dacă „problemele” precum chirurgia cosmetică sau blugii mulați au o semnificație profundă. Dar acestea sunt schimbări morale cu consecințe indubitabile. Suntem din ce în ce mai implicați într-un război explicit, intenționat și total împotriva naturii umane. Avansăm sub iluzia că deținem puteri mai mari decât moartea.
O ideologie a genului a separat sexul biologic de identitatea persoanei. Dacă creierul tău îți spune că ești homosexual sau că ești o femeie captivă în corpul unui bărbat, atunci problema este cu la tău. Ceea ce vrei să fii este considerat centrul a cine ești cu adevărat.
Pe lângă răsturnarea oricărui cadru etic sensibil, voluntarismul radical pe tărâmul identității sexuale reprezintă o sfidare metafizică a limitărilor naturii umane. Într-o măsură izbitoare, îmbrățișarea ideologiei gay și gender reprezintă o luptă pentru a ne depăși însăși natura, ca și cum ar fi o impunere asupra adevăratei noastre identități, o frustrare a adevăratei noastre existențe. Dacă un facelift este o încercare de a sfida procesul de îmbătrânire, o operațiune de re-alocare a genului este o încercare de a sfida autoritatea corpului. Prin implicarea în asemenea proceduri (și, în ultimul caz, insistând că ai un drept de bază în a o face), presupunem suveranitatea totală a individului asupra naturii.
Cu toate acestea, moartea rămâne suverană. Precum cavalerul din A Șaptea Pecete de Ingmar Bergman, am putea să ne păcălim pe noi înșine, pentru o vreme, că totul e doar un joc de șah pe care îl putem câștiga. În cele din urmă, moartea ne va da mat. Toate facelift-urile din lume nu o pot învinge.
De aici și modul ultim, disperat, în care căutăm să gestionăm moartea: lovituri preemptive. Dacă există un semn distinctiv al inversionismului moral al epocii actuale, acela este cu siguranță acceptabilitatea sinuciderii asistate și a eutanasiei.
S-au oferit diferite raționamente pentru sinuciderea asistată: pune capăt durerilor fizice sau suferinței psihice aduse de boli progresive și incurabile, sau pur și simplu pune capăt unei vieți pe care individul nu mai dorește să o trăiască. La baza acestor raționamente se află noțiunea că viața este proprietatea sinelui suveran. Cei care afirmă un drept la sinucidere asistată medical pretind să promoveze „moartea cu demnitate”. Aceștia susțin că nu suntem cu adevărat oameni decât dacă ne controlăm moartea, alegându-i momentul și calea. Dacă chirurgia de schimbare de sex trebuie să fie numită „realocare de gen”, atunci „moartea cu demnitate” este o „realocare a mortalității”.
Această retorică a drepturilor este o solicitare de suveranitate. Am dreptul să-mi închei viața în termenii mei – iată definiția modernă a „demnității”. Față de propria mea lipsă de semnificație și neputință, mă pot păcăli să cred că eu controlez lucrurile. Pot fi agentul propriei mele distrugeri. Eu, nu Dumnezeu, voi decide când voi muri. Este un act de mare auto-amăgire.
Limitele eutanasiei se extind pentru a include bolnavii mintali, chiar și oamenii tineri. Și, desigur, există avortul. Poate că afirmarea suveranității asupra vieții noastre și a celorlalți este un mijloc de a ne păcăli să credem în propria noastră nemurire. Ucigașul, la mormântul lui Ivan Ilic, neagă prin forța propriei voințe că își contemplă propria soartă. El își afirmă suveranitatea asupra morții devenind agentul acesteia. A decide cine trăiește și cine moare ne face să ne simțim asemenea lui Dumnezeu. Este un sentiment pe care mulți tirani l-au cultivat.
Văzând atacul asupra naturii umane, creștinii se pot întreba cum își mai pot purta mesajul în continuare în lume. Dar moartea ne oferă o oportunitate. Îți poți alege sexualitatea, îți poți alege sexul, poți chiar să alegi momentul morții. Dar nu poți alege dacă vei muri sau nu. Problema morții persistă și cere imperios un răspuns, chiar în pofida celor care susțin că nu există niciun răspuns. Atâta timp cât există moarte, oamenii vor întreba care este sensul vieții. Iată este o veste bună pentru creștinii îngrijorați de relevanța lor culturală. Pe măsură ce moartea se apropie, zgomotul produs de traiul îmbelșugat scade și oamenii devin mai dispuși să asculte.
Dar mai avem noi cuvintele pe care lumea are nevoie să le audă? Atitudinile creștinului contemporan față de moarte sunt prea mult în concordanță cu strategiile de distragere și negare ale epocii. Adesea judecăm compromisul creștinului cu lumea de azi în termenii unor atitudini laxe față de sex și sexualitate. Dar dacă rebeliunea noastră împotriva naturii este una fundamentală, atunci atitudinea față de moarte poate fi o măsură mai semnificativă a stării lumii noastre. Luați intruziunea înfricoșătoare a „sărbătorilor vieții” în bisericile creștine ca pe o liturghie implicită a morții.
Transformarea înmormântărilor în sărbători este o încercare de a nega morții ce i se cuvine. Încercarea este la fel de zadarnică pe cât este de ciudată – căci dacă ai încerca să subliniezi durerea provocată de moarte, cu greu ai putea face mai multă impresie decât reamintind bucuria pe care cel decedat a adus-o în viața altora. Francesca da Rimini o exprimă bine în cântul 5 al Infernului lui Dante: „Nu e suferință mai mare în viață / Decât fericirea, amintită într-un timp / al întristării”. Iar Dante descria cel de-al doilea cerc al iadului, nu sugera o liturghie pentru o slujbă de înmormântare creștină!
De ce doare moartea? Dacă este la fel de universală ca nașterea, dacă este punctul final al fiecărei vieți, de ce provoacă doliu? De ce trecerea unei persoane dragi nu este la fel de ușor de acceptat ca și căderea unei frunze de toamnă? Moartea doare pentru că este o privare de a fi. Ceea ce a existat până acum, a fost rupt de la noi. O frunză de toamnă nu este o ființă unică, conștientă de sine, în dialog cu care își forjează propria identitate particulară. Moartea unei ființe umane este moartea unei persoane cu trecut și cu cât acest trecut a modelat mai mult persoana noastră de azi – cu cât am fost mai aproape de persoana care a murit – cu atât moartea ne privează de viitorul pe care ni l-am imaginat pentru noi înșine. O bucată din noi a murit odată cu moartea celuilalt – fie a unui copil care se naște mort, fie a unui bunic iubit împovărat de ani. Noi, cei care rămânem, suntem mai săraci; o rană adastă în sufletele noastre. Aceasta este o privare a ființei noastre, dureroasă și permanentă.
Privarea de a fi nu este un nimic pur și simplu; ea este o absență, dar o absență cu prezență mistică. Dylan Thomas surprinde semnificația într-un proiect al unei poezii găsite printre documentele rămase după moartea sa. Vorbind despre pierderea tatălui, el scrie: „Până ce voi muri, el nu va pleca de lângă mine.” Tatăl său este mort; cu toate acestea, însăși absența lui rămâne ca o prezență nedorită în viața poetului. Oricine a pierdut o persoană iubită poate depune mărturie că pierderea nu este temporară, ci rămâne cu noi pentru totdeauna. Nu „depășim” moartea unui părinte sau a unui frate sau a unui soț sau a unui copil; pur și simplu învățăm să trăim cu prezența absenței. Amintirile se aglomerează, ne imaginăm vocile celor dragi plecați, îi vedem în vise și toate acestea servesc la a le simți intens absența mereu prezentă și a ne reînnoi jalea.
Tatăl lui Thomas ar trebui să existe și nu există; inexistența lui este mai mult decât o privare personală de tată; este o privare interpersonală, relațională pentru fiu. Cei îndoliați sunt diminuați prin moartea unei persoane dragi. Tatăl care și-a pierdut fiul nu mai este aceeași persoană. Nu s-a întors pur și simplu la starea sa timpurie de a nu fi tată. Nu se mai bucură de relația de iubire cu o altă ființă particulară, unică și de neînlocuit, așa cum o făcea odată. El a fost micșorat într-un mod dureros și nefiresc. Același lucru este valabil și pentru copilul care și-a pierdut un părinte, sora care și-a pierdut un frate, soțul care și-a pierdut soția sau prietenul care și-a pierdut un însoțitor. Avem cuvinte care vorbesc despre prezența continuă a unor astfel de privări: orfan, văduvă, văduv. Și poate faptul că nu avem niciun cuvânt pentru părintele care și-a pierdut un copil este el însuși o mărturie a ororii și durerii nespuse care înconjoară o asemenea împrejurare.
O parte din mărturia creștinului trebuie să fie realismul în recunoașterea puterii morții și a realității concrete a pierderii pe care ea o produce celor rămași. Am putea adăuga că o parte a mărturisirii creștine trebuie să puncteze fragilitatea vieții. Astfel, înmormântările care se doresc a fi „sărbători ale vieții” eșuează; ele nu numai că neagă devastarea pe care moartea o lasă în urma ei, ci ignoră vulnerabilitatea și mortalitatea celor rămași.
Viața este fragilă, iar moartea este devastatoare. Acestea sunt două adevăruri biblice pe care trebuie să le punem în centrul vieții Bisericii. O reflecție de moment cu privire la „sărbătorile vieții” indică faptul că acestea pot apărea numai în medii bogate și lipsite de griji. Ele sunt o încercare de a glosa viața și moartea cu estetica abundenței noastre. Gândiți-vă că sărbătorim viața la o înmormântare și apoi ascultăm ritul de înmormântare din Cartea comună de rugăciuni (Book of Common Prayer):
„Man, that is born of a woman, hath but a short time to live, and is full of misery. He cometh up, and is cut down, like a flower; he fleeth as it were a shadow, and never continueth in one stay.
In the midst of life we are in death: of whom may we seek for succour, but of thee, O Lord, who for our sins art justly displeased?
Yet, O Lord God most holy, O Lord most mighty, O holy and most merciful Saviour, deliver us not into the bitter pains of eternal death.
Thou knowest, Lord, the secrets of our hearts; shut not thy merciful ears to our prayer; but spare us, Lord most holy, O God most mighty, O holy and merciful Saviour; thou most worthy judge eternal, suffer us not, at our last hour, for any pains of death, to fall from thee.”
(este vorba despre o carte de rugăciuni tipărită prima dată în 1549 care a introdus în casele englezilor de rând Reforma protestantă; azi este utilizată în întreaga Americă evanghelică, n.tr.)
Sunt cuvinte grele; dar, la fel ca țăranul Gherasim, ne amintesc de puterea pe care moartea are asupra fiecăruia din noi. Înmormântarea nu este momentul pentru a sărbători puterea sau pentru a ne transforma în excepții; este un moment pentru a ne recunoaște slăbiciunea și fragilitatea, mortalitatea noastră umană, comună.
Desigur, creștinismul implică speranța învierii. După cum spune Pavel, dacă Hristos nu a înviat, atunci creștinii sunt cei mai demni de milă dintre oameni. Totuși, aici se află un paradox: și creștinii jelesc. Într-adevăr, creștinii jelesc acut. Speranța învierii trebuie să fie pusă în contextul realității morții, totuși chiar și această speranță poate intensifica durerea. Avraam, cel care a primit promisiunii legământului, plânge pe iubita sa Sara. Iisus însuși varsă lacrimi la mormântul prietenului său Lazăr, chiar dacă El se declară pe Sine, Învierea. De ce? Bănuiesc că se datorează faptului că tocmai cadrul promisiunii legământului evidențiază tragedia care este moartea. Stând în fața mormântului din Betania, Iisus vede întreaga grozăvie pe care a adus-o păcatul și pe care numai moartea și Învierea Lui o pot depăși. El știe – vede – că moartea nu face parte din ciclul natural al vieții; ea este o năvală puternică și malefică. Da, așteptăm Învierea, dar creștinii, dintre toți oamenii, ar trebui să înțeleagă durerea și groaza care o fac necesară.
Pandemia de coronavirus ne-a adus pe toți un pic mai aproape de Betania. Deocamdată, moartea este mai aproape de noi decât ne place să credem. Nu mai este ascunsă în spitale, sau adusă în violența caricatură a filmelor. Este reală. Și în acest climat, Biserica are un moment în care să se gândească la prioritățile ei. Funeraliile ca sărbători? Acesta nu este creștinismul biblic și este complet inadecvat situației actuale – și, prin urmare, destinului nostru suprem. Este nefericit că sentimentul pierderii și dorului pe care ni-l aduce gândul morții este mai bine exprimat în poezia lui Dylan Thomas sau în filmele lui Ingmar Bergman decât în liturgiile contemporane ale multor biserici creștine.
Poate Biserica să fie sinceră cu privire la moarte într-o epocă dependentă de plăcerea clipei? Aceasta este provocarea cu care ne confruntăm și care necesită să ne reorientăm gândirea de la această lume la următoarea, să ne pregătim nu doar să trăim ca oameni ai lui Dumnezeu, ci să murim ca oameni ai lui Dumnezeu. Moartea nu ar trebui să fie, dar este. Doar Biserica înțelege acest lucru și numai Biserica poate oferi răspunsul prin predică, sacrament, liturghie și grija pastorală. Dar mai întâi, ea trebuie să recunoască natura infailibilă și inevitabilă a inamicului final. COVID-19 pune problema într-o formă acută și inevitabilă. Este fără îndoială severă, dar, prin forțarea realității crude a morții asupra noastră a tuturor, este totodată o milostivire.
Despre autor
Carl R. Trueman este profesor de studii religioase la Grove City College (SUA) și bursier senior la Institutul pentru Credință și Libertate din Statele Unite ale Americii (Institute for Faith and Freedom). Traducere și adaptare după FirstThings
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu