28-06-2020 17:57:09
În
ultimele săptămâni am încercat să răspundem la câteva întrebări: „Unde căutăm
ajutor atunci când trecem prin necazuri?” – şi am văzut că doar la Domnul
Dumnezeul nostru este scăparea noastră. Apoi, inevitabil, a trebuit să răspundem la întrebarea:
„De ce permite Dumnezeu suferinţa în viaţa celor credincioşi?” Da, Dumnezeu ne
vine în ajutor când ne confruntăm cu lucruri şi situaţii dificile, dar n-ar fi
mai bine dacă nu am trece deloc prin încercări? De aici s-a ridicat o altă
întrebare: „De ce întârzie Dumnezeu să ne vină în ajutor când Îl chemăm?” Dacă
Biblia spune că El este lângă ce-i ce-L caută dintoată inima, iar noi, în
suferinţă, Îl chemăm din toată inima, de ce nu ne răspunde la rugăciuni? De ce
ne lasă să aşteptăm luni de zile, sau ani de zile până când primim un răspuns
din partea Lui? La finalul ultimului mesaj, am văzut că „omul după inima lui
Dumnezeu”, când a văzut felul în care lucrează Dumnezeu, a început să înalţe o
cântare de laudă. Şi întrebarea mea este: Chiar poţi să-I cânţi Domnului când
treci prin suferinţă? Nu e prea mult? Nu se muţumeşte Dumnezeu doar să
înţelegem rostul încercării şi apoi să ne ducem mai departe povara în speranţa
că durerile vor fi alinate şi suferinţa va lua sfârşit? Nu-i prea mult să-L mai
şi lăudăm?
Aş vrea să ne aproiem de Cuvântul lui Dumnezeu şi ne vom
folosi de o experinţă a aceluiaş personaj biblic, David, pentru a vedea cum a
reuşit el să-L laude pe Dumnezeu în mijlocul necazului său. În psalmul 138
descoperim un om care a înţeles că în vremuri de suferinţă calea spre Dumnezeu
nu este cea a tânguirii şi descurajării, ci este calea cântării de laudă şi a
închinării smerite în faţa Celui ce ne este Tată bun. Ca să înţelegem cum putem
să-L lăudăm pe Dumnezeu în vreme de necaz, asemenea autorului acestui psalm, aş
vrea să ne uităm la câteva lucruri.
1. De ce să-L lăudăm pe Dumnezeu?
Acest psalm începe cu exclamaţia: „Te laud, Doamne, din
toată inima…!” Cum putea David să-L laude pe Dumnezeu din toată inima când
inima lui tocmai fusese zdrobită de suferinţă? Vedeţi, când înţelegem cine este
Dumnezeul nostru şi ce face El pentru noi, când înţelegem că Dumnezeu
este Creatorul şi Susţinătorul vieţii noastre, când înţelegem că este Tatăl
nostru, că El, prin puterea şi înţelepciunea Sa nemărginită, face ca „toate
lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc pe El”, chiar dacă
ne va fi greu, Îl vom lăuda.
David a trecut prin multe încercări – în mesajele
anterioare am făcut referire la unele dintre ele, de aceea nu le voi mai aminti
încă o dată – şi au fost multe momente când încercările l-au copleşit atât de
tare încât a strigat: „Doamne, până când? Până când mă vei uita neîncetat? Până
când îţi vei întoarce faţa de la Mine?” Au fost momente când David a fost
literalmente disperat, când nu a înţeles nimic din planurile lui Dumnezeu şi nu
a înţeles niciuna dintre metodele lui Dumnezeu de lucru. Dar când a înţels cum
stau lucrurile, că el se uita din cercul lui strâmt şi vede doar ce are înainta
ochilor pe moment, dar că Dumnezeu vede începutul şi sfârşitul situaţiei în
care a ajuns dinainte ca David să intre în vârtejul încercărilor, Îl laudă pe
Dumnezeu. La finalul psalmului 13 David spune: „Eu am încredere în bunătatea
Ta, sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale. Cânt Domnului că mi-a
făcut bine…!” (vv. 5-6). Da, am auzit bine, am citit bine: „Cânt Domnului că
mi-a făcut bine.”.
Da, David s-a uitat în urmă şi a văzut că dacă Dumnezeu
nu-l conducea pe drumul pe care l-a condus, alt drum ar fi fost mult mai
periculos pentru el. Învăţăm de la David că…
A. Trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru ceea ce este El
Se pot spune multe despre David, dar nu se poate spune că
nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. David ştia cine este Dumnezeul lui şi ştia că
Dumnezeul în care şi-a pus încrederea este singurul Dumnezeu adevărat, singurul
care merită lăudat. El spune: „Te laud din toată inima mea, cânt lauda ta
înaintea dumnezeilor.”
Oamenii aleargă în toate părţile când trec prin necazuri.
Unii aleargă la vrăjitori, alţii aleargă la sfinţi, alţii aleargă la dumnezei
de lemn şi de piatră, alţii la moaşte. Şi toate variantele se dovedesc
neputincioase în a le rezolva problemele. Ba dimpotrivă constată că s-au amplificat
mai mult.
David avea şi el posibilitatea să alerge la alţi
dumnezei. Naţiunile înconjurătoare, aveau dumnezei pentru fiecare problemă cu
care se confruntau, aveau un dumnezeu al ploii, aveau un dumnezeu al mărilor,
un dumnezeu al fertilităţii, un dumnezeu al vindecării bolilor etc. Însă David
ştia că toţi sunt nimicuri, sunt creaţia mâinilor oamenilor, că nu au niciun
fel de putere, ci sunt doar lucruri neputincioase şi lipsite de viaţă. Dar
Dumnezeul lui era Dumnezeu cu adevărat. Dumnezeul lui era Yahweh Cel
Atotputernic care a despicat Marea Roşie înaintea poporului Său, care l-a
hrănit cu mană şi carne în mijlocul pustiei vreme de 40 de ani, care a despicat
stânca şi a ţâşnit apă din ea, care a făcut mari minuni printre popoare. El
merită lăudat.
Când înţelegi cine este Dumnezeu şi cum lucrează, orice
s-ar întâmpla, Îl vei lăuda pentru ceea ce este El. Dar cum poţi să faci asta
când ai doar o gură şi nu ştii dacă să-ţi strigi durerea înaintea Domnului sau
lauda în acelaşi timp? După ce David a trecut cu bine printr-o situaţie grea,
spune: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul şi El S-a aplecat spre mine şi mi-a
ascultat strigătele. M-a scos din groapa
pieirii, din fundul mocirlei, mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit
paşii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru” (Ps.
40:1-33). El mi-a pus în gură cântarea. Eu, prin puterea mea, în starea în care
mă aflam, abia îmi puteam geme durerea, dar El mi-a pus cântarea de laudă în
gură. Observaţi
că tot ce avem, până şi cânatrea de laudă, vine tot de la Domnul. Apoi, învăţăm
de la David că…
B. Trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru ce face El
Ascultaţi ce spune David: „În ziua când Te-am chemat,
m-ai ascultat, m-ai îmbărbătat şi mi-ai întărit sufletul” (v. 3). Ce anume face
Dumnezeu pentru noi?
a). Dumnezeu ne ascultă
Biblia descrie foarte multe situaţii în care oamenii lui
Dumnezeu au strigat către El şi i-a ascultat.
· Moise, când a mijlocit pentru popor să nu fie distrus,
ci a preferat mai bine să fie şters el din cartea vieţii (Exod 32:30-35).
· Iosua, când a cerut ca Soarele să nu apună până nu va
termina lupta împotriva împăraţilor care au atacat Gabaonul (Iosua10: 12.15).
·
Ezechia când s-a rugat pentru sănătate (2 Împ. 20:1.11).
b). Dumnezeu ne ridică din starea noastră
În Psalmul 30:1-3, David spune: „Te înalt, Doamne, caci
m-ai ridicat, si n-ai lasat pe vrajmasii mei sa se bucure de mine. Doamne,
Dumnezeule,eu am strigat catre Tine, si Tu m-ai vindecat. Doamne, Tu mi-ai
ridicat sufletul din locuinta mortilor, Tu m-ai adus la viata din mijlocul
celor ce se pogoara in groapa”.
Nicolae
Moldoveanu are o cântarea în care spune:
Te-nalţ, Doamne, pururi, căci m-ai ridicat!
Pe vrăjmaşi, să râdă, Tu nu i-ai lăsat.
Am strigat, spre Tine, Doamne-ndurător,
Tu m-ai ridicat şi n-ai lăsat să mor.
Doamne, al meu suflet din mormânt l-ai scos;
L-ai adus la viaţă, dintre morţi l-ai scos.
Domnului cântaţi-I, voi, cei preaiubiti,
Şi slăvitu-I Nume pururi să-L măriti
c). Dumnezeu ne întăreşte şi ne înconjoară cu bunătatea
Lui
Nu
doar că Dumnezeu ne ascultă strigătele, rugăciunile, şi nu doar că ne ridică,
iar apoi ne lasă aşa cum eram, ci ne întăreşte sufletul. Ne încurajează, ne pune picioarele
pe stâncă, ne ajută să mergem înainte şi apoi ne înconjoară cu bunătatea Lui. Ascultaţi
ce spune David: „Mă închin în Templul Tău cel Sfânt şi laud Numele Tău pentru
bunătatea şi credincioşia Ta” (v. 2).
Este
o cântare care spune:
Bunătatea
Ta mi-e sprijin orişicând pe-a lumii cale,
Doamne, ea-mi păstrează paşii pe-a credinţei sfântă cale.
Când, în
suflet, negre gânduri năvălesc să mă răpună,
Bunătatea Ta mi-e sprijin şi tărie în furtună!
Când cel
rău îmi dă târcoale şi ar vrea să mă înghită,
Bunătatea Ta mi-e sprijin şi putere şi odihnă!
Când în
jur se prăbuşeşte slaba omului lucrare
Bunătatea Ta mi-e sprijin şi-adăpost şi-nviorare!
Doamne-n
sfânta-Ţi bunătate mă încred în orice vreme,
Când m-ascund în ea, de nimeni viaţa mea nu se mai teme.
Dumnezeul nostru e bun! Dumnezeul nostru e credincios! Dumnezeul
nostru, dacă a spus că nu va pune pe umerii noştri mai mult decât putem purta,
Îşi ţine promisiunea.
În urma unei experienţe dramatice, când David era fugărit
de Saul şi s-a ascuns într-o peşteră, David scrie Psalmul 57, în care spune:
„Te voi lăuda printre popoare, Doamne! Te voi cânta printre neamuri. Căci
bunătatea Ta ajunge până la ceruri şi credincioşia Ta până la nori!” Iar în
mijlocul unei tragedii prin care trecea poporul lui Dumnezeu, Profetul Ieremia
spune: „Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag
nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt,
ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!”
(Plângeri 3:21-23).
2. Cum să-L lăudăm pe Dumnezeu?
Aici avem de-a face cu un detaliu foarte important. David
spune: „Te Laud din toată inima…” Pentru omul acesta, lauda nu este un lucru
care se tratează cu pasivitate, ci pur şi simplu îşi dedică întreaga fiinţă în
a-L lăuda pe Domnul. Haideţi să ne gândim la următorul lucru: Care sunt
lucrurile din viaţa noastră care reclamă toată pasiunea şi toată fiinţa
noastră? Microbiştii ar putea da un răspuns foarte simplu: fotbalul. Când eşti
pe stadion şi susţii echipa favorită, pui toată pasiunea, te laşi purtat de val
şi strigi de te întorci acasă răguşit. Care este lucrul pentru care eşti
pasionat cu fiecare fibră a trupului tău? Dacă L-am întreba pe Dumnezeu:
Doamne, pentru ce eşti plin de pasiune, pentru ce ai fi gata să-Ţi dai viaţa?
răspunsul Lui ar fi: Pentru voi, oamenii. De fapt Dumnezeu a demonstrat asta.
Chiar Şi-a dat viaţa pentru noi. El Şi-a îndreptat privirile spre noi, S-a
făcut unul dintre noi, iar apoi, din iubire, Şi-a dat viaţa pentru noi. Pasiunea
lui David era să-L laude pe Domnul cu întreaga lui fiinţă. „Te alud Doamne din
toată inima…”
Unul dintre lucrurile pe care le vedem foarte clar în
Scriptură este că lui Dumnezeu nu-I plac oamenii cu inima împărţită, ci vrea ca
oamenii să-L iubească şi să-L slujească din toată inima. În Deuteronom 6:5-6,
Dumnezeu spune: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul tău este un singur Dumnezeu.
Să iubeşti pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea ta.” Nu
cât poţi şi cum poţi, ci cu tot ce mişcă în tine. Ceva mai devreme în
Deuteronom, Dumnezeu spune: „Dacă-L veţi căuta pe Domnul Dumnezeul vostru, Îl
veţi găsi, dacă-L veţi căuta cu toată inima şi cu tot sufletul vostru” (4-29).
Cred că o parte însemnată din falimentele noastre sunt
cauzate tocmai de faptul că nu suntem dedicaţi în întregime pentru El. Că mai
păstrăm acolo în ungherele întunecate ale fiinţei noastre lucruri care lui
Dumnezeu nu-I plac. În Psalmul 119, citim în repetate rânduri cât de importantă
este dedicarea din toată inima pentru Dumnezeu: „Ferice de cei care păzesc
poruncile Tale, de cei care Te caută din toată inima lor” (v. 2). „Te caut din
toată inima mea, nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale” (v. 10). „Dă-mi pricepere ca să păzesc Legea Ta şi s-o ţin din
toată inima mea” (v. 34). „Te rog din toată inima mea, ai milă de mine după făgăduinţa Ta” (v. 58).
Principiul care transpare din aceste versete este foarte
clar: Când ne apropiem de Dumnezeu, trebuie să ne apropiem cu inima
neîmpărţită. Când Îi slujim trebuie să-I
slujim din toată inima.
3. Când să-L lăudăm pe
Dumnezeu?
David spune: „Când umblu în mijlocul strâmtorării…” Şi aici ne apropiem cel mai
mult de tema noastră din această zi. Îl putem lăuda pe Dumnezeu în suferinţă?
Îi putem cânta Domnului când suntem în necaz? Dacă ţinem cont de principiile pe
care le-am expus până aici, răspunsul este: da.
După ce a fost izbăvit de Dumnezeu dintr-o situaţie
dificilă, şi anume a scăpat teafăr dinaintea lui Abimelec, când a trebuit să
facă pe nebunul în faţa lui, ca să scape cu viaţă, David scris Psalmul
34, pe care-l începe astfel: „Voi lăuda pe Domnul în orice vreme, lauda Lui va
fi totdeauna în gura mea”. Lauda la adresa lui Dumnezeu, în mijlocul
suferinţei, este nici mai mult nici mai puţin decât credinţa în acţiune. Scriitorul
rus Feodor Dostoievski, fusese condamnat la moarte, pentru ca, în ultimul
moment, sentinţa să-i fie anulată. Cu toate acestea, a petrecut mulţi ani în
închisoare. Vorbind despre această experienţă a temniţei, el a scris: „Crede
până la sfârşit, chiar dacă toţi oamenii s-ar abate pe căi greşite şi ai rămâne
singurul care crede; adu-ţi darul chiar şi atunci şi laudă-L pe Dumnezeu în
singurătatea ta”.
Unul dintre exemplele care mă cercetează şi mă smeresc
atunci când mă gândesc la felul în care întâmpinăm noi, creştinii de astăzi,
suferinţa şi cum ar trebui să fie de fapt, este exmplul lui Pavel şi Sila în
închisoarea din Filipi. Doi creştini care merseseră în această cetate să ducă
cel mai măreţ mesaj pe care l-a auzit omenirea vreodată, sunt prinşi şi bătuţi.
Şi doctorul Luca, acest om extraordinar al detaliilor, spune că au fost bătuţi
cu multe lovituri, ca nu cumva să credem că au fost mângâiaţi cu câte 2-3
lovituri de fiecare. Sunt aruncaţi în temniţă şi legaţi cu picioarele în
butuci. Sleiţi de puteri în urma bătăii, stau în butuci în temniţă. Dacă vreţi
să vă reamintiţi toată întâmplarea, citiţi textul din Faptele Apostolilor
16:16-40. Ce am fi făcut noi dacă eram în locul lor? Ce aş fi făcut eu dacă
eram în locul lor? Nu ştiu, dar credeţi-mă că ultimul lucru care mi-ar fi
trecut prin minte ar fost să fac ce au făcut ei, şi anume să cânt Domnului că
m-a lăsat să ajung la închisoare. Aş fi fost oricum: revoltat, mânios,
descurajat, dar nu în stare să-L laud pe Domnul. Atât de frumos spune Luca, şi
este un motiv de încurajare pentru noi: „Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se
rugaz şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu, iar cei închişi îi ascultau” (v.
25). Observaţi că nu cântau cântări de jale şi de tânguire, ci erau cântări de
laudă.
Aş vrea să înâelegem că lauda, nu este ceva ce aducem
înaintea Domnului atunci când ne amintim, atunci când venim la închinare,
atunci când ne merge bine, atunci când ni se măreşte salariul, atunci când luăm
examenul de care ne-am temut atât de tare, ci este un mod de viaţă pe care
trebuie să-l cultivăm, cu care trebuie să ne deprindem. Este o gimnastică spirituală pe care trebuie s-o exersăm
zilnic, până când o deprindem în totatlitate. Şi atunci vom putea spune şi noi
ca David: „Voi lăuda pe Domnul în orice vreme, lauda Lui va fi totdeauna în
gura mea.”
4. Ce se întâmplă când Îl
lăudăm pe Dumnezeu în suferinţă?
A-l lăuda pe Dumnezeu când trecem prin suferinţă este un
lucru nenatural. Natural este să fim dezamăgiţi, să ne tânguim, să plângem şi
să ne răzvrătim.
A. Dumnezeu ne oferă izbăviri supranaturale
Dacă noi facem acest lucru nenatural şi Îl lăudăm pe
Dumnezeu în suferinţă, va face şi El lucruri supranaturale pentru noi şi ne va
scăpa din suferinţă. Când Pavel şi Sila l-au lăudat pe Dumnezeu în miez de naopte,
fiind cu spatele plin de urme de nuiele şi de sânge, cu picioarel în butuci,
Dumnezeu a mişcat pământul şi i-a scos afară. Când noi facem lucruri nenaturale
pentru Dumnezeu, Dumnezeu face lucruri supranaturale pentru noi. Când noi îl
lăudăm pe Dumnezeu, deşi ne îndreptăm spre sala de operaţie, Dumnezeu ne poartă
de grijă şi ne izbăveşte. Când Îl lăudăm pe Dumnezeu, deşi inima ne plânge,
Dumnezeu ne înconjoară cu pacea Lui care întrece orice pricepere.
B. Mărturia Domnului este întărită
David spune: „Toţi împăraţii pământului te
vor lăuda, Doamne, când vor auzi cuvintele gurii Tale, ei vor lăuda căile
Domnului, căci mare este slava Domnului” (v. 4-5). Oamenii
sunt obişnuiţi să-şi strige disperarea când trec prin situaţii dificile: dacă
merg la operaţie, sunt descurajaţi şi tremură de frică; dacă duc pe cineva drag
la mormânt, sunt deznădăjduiţi şi îşi smulg părul din cap. Dar copiii lui
Dumnezeu primesc pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere şi pot trece
mai uşor prin suferinţă.
Nu ştiu dacă v-aţi aflat vreodată într-o situaţie
defavorabilă care să se schimbe foarte repede în bine doar pentru că aţi
conştientizat că aveţi un Tată bun care nu vă lasă să treceţi singuri prin acea
situaţie, şi aţi primit pacea Lui. Dar ştiu că lucrul acesta este posibil.
Există o expresie: „A fi prins la colţ după ce ai vopsit
toată podeaua în jurul tău”. Imaginează-ţi lucrul acesta. Vrei să vopseşti
duşumeaua şi te tot retragi spre un colţ în timp ce dai cu pensula. În cele din
urmă te loveşti de zid şi îţi dai seama ce ai făcut, că ai fost prins la colţ
de propria-ţi acţiune şi nu mai ai pe unde să ieşi. Ai două opţiuni: fie te
încumeţi să strici lucrarea şi vei păşi pe podeaua proaspăt vopsită, fie vei
rămâne la colţ până se va usca vopseaua în jurul tău şi apoi vei ieşi. Uneori
credinţa noastră ne împinge în astfel de situaţii limită. Şi atunci fie stricăm
tot ce e frumos în jurul nostru, distrugem tot ce am lucrat până atunci,
renunţăm la Dumnezeu, la credinţă, la veşnicia cu El, fie aşteptăm ca Pavel şi
Sila în colţ ajutorul Lui şi în timpul acesta cântăm o cântare de laudă. În
timpul cântării s-ar putea ca vopseaua să se usuce mai repede, adică să avem
parte de ajutorul lui Dumnezeu mai repede decât credem.
Una dintre cele mai mari lucrări pe tema devoţiunii creştine
este cea a lui Augustin, intitulată Confesiuni. Scrisă la aproximativ patru
sute de ani după Hristos, aceasta este o relatare sinceră a drumului parcurs de
Augustin alături de Dumnezeu, drum în urma căruia a ajuns să fie unul dintre
cei mai influenţi evanghelişti şi teologi din istoria Bisericii. El îşi începe
Confesiunile cu o laudă, mai exact cu o parafrazare a Psalmului 145: „Tu eşti
mare, o, Doamne, şi vrednic să fii lăudat: mare este puterea Ta şi
înţelepciunea Ta nu are hotare. Iar omul, care este o parte a creaţiei Tale,
vrea să Te laude: omul, care este muritor, care poartă în el mărturia
păcatului, mărturia că Tu eşti împotriva celor mândri. Şi totuşi, omul, această
parte a Creaţiei, vrea să Te laude. Tu îl ridici şi îl faci să găsească bucurie
în a-Ţi aduce laudă, pentru că Tu ne-ai creat pentru Tine şi inimile noastre
nu-şi găsesc odihna până când nu se odihnesc în Tine”.
Conform celor spuse de Augustin, lauda se înalţă firesc
atunci când medităm la starea noastră de fiinţe muritoare, la păcătoşenia şi la
mândria noastră, la nevoia noastră de Dumnezeu, la cine suntem noi şi cine este
El. Pentru Augustin, lauda este primul pas esenţial în creşterea
spirituală. Dar pentru tine? Poţi să-L lauzi pe Dumnezeu în mijlocul necazului
tău?
Bebe Ciaușu
Pastorul Bisericii Baptiste din
Ineu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu