„Copilul este cel mai tare animal de companie.” – reclamă la blugii JOOP!
În toiul balului de absolvire a liceului, Melissa Drexler și-a născut copilul și l-a aruncat la coșul de gunoi, după care s-a întors la dans. De partea cealaltă, Bobbi McCaughey este prima mamă din lume care a născut septupleți vii, realizare a medicinei moderne (și a imprevizibilelor sale efecte colaterale), marcată de familia McCaughey prin faimoasa lor replică ironică: „Noi nu am făcut decât să credem în Dumnezeu”. La o primă privire, nu ai zice că Melissa Drexler, mămica de la bal și septupleții familiei McCaughey ar fi manifestările aceleiași maladii culturale.
Aceste două exemple ne indică o cultură a ambivalenței care s-a dezvoltat în SUA în jurul concepției și îngrijirii copiilor. Pe de o parte, americanii nu precupețesc nici un efort pentru concepția și grija față de copiii doriți; pe de altă parte, ei lasă o mare parte dintre acești copii în grija bonelor, emigranților ilegali și asistenților sociali. Și mai sinistru, americanii își lasă copiii nedoriți în tomberoane, în clinici de avort sau în dispozitive contraceptive.
Ambivalența noastră cu privire la copii își are rădăcinile în profunda secularizare a Americii și în importanța pe care americanii o acordă accesului copiilor lor la cele mai bune școli, jucării și zone rezidențiale. În primii ani ai vieții lor adulte, mulți americani nu își doresc copii deoarece (a) le afectează cariera, studiile, timpul liber, relațiile romantice și diverse lucruri materiale (mașină, casă și așa mai departe) și (b) copiii par să aibă nevoie de mai multe lucruri decât consideră adulții că le-ar putea oferi, ca sprijin material și emoțional.
Pe măsură ce se apropie de vârsta de mijloc, aceiași adulți realizează că ceasul biologic bate neîncetat și că, pe măsură ce scopurile lor pământești devin din ce în ce mai puțin semnificative, unul dintre obiectivele pe care nu și le-au atins este acela de a fi părinte. În acel moment, copiii devin brusc obiecte ale dorinței, venerați, pentru care se fac sacrificii. Această dorință este pasiunea care dă viață cultului copiilor.
Trendul demografic ne dezvăluie o parte din această poveste. După cel de-al doilea Război Mondial, explozia demografică a adus o rată a natalității de peste 4 milioane de copii pe an. Această rată de 4 milioane pe an nu a mai reapărut până spre finalul anilor ’80 și începutul anilor ’90 și, de atunci, a rămas relativ ridicată. Dar motivele exploziei din anii ’90 sunt cu totul diferite. În anii ’50, o populație mai mică de femei dădea naștere multor copii, începând cam de pe la vârsta de douăzeci de ani; acum, o populație mai mare de femei dă naștere mai puținor copii, începând cam de pe la treizeci de ani și apoi, mai departe, până pe la șaizeci de ani.
Acest salt demografic imens – în cea mai mare parte concentrat în clasele de mijloc și superioare – este legat de modul în care oamenii se întâlnesc, se căsătoresc și nasc copii. Nu mai sunt mulți bărbați care să-și ia de soții iubitele din liceu, ca pe vremuri. Acum, ei se căsătoresc cu colegele lor, cu femei din cercul lor profesional și colege de studii post-licență. Adică femei mai în vârstă și mai independente din punct de vedere financiar.
Procentajul femeilor în piața muncii din SUA a crescut constant în ultimii treizeci de ani, 75% din femeile cu studii universitare fiind încadrate în sistem. Vârsta medie pentru primele căsătorii a crescut constant din 1970, atunci când majoritatea femeilor se căsătoreau la douăzeci de ani. Astăzi, 33% dintre femeile între 25 și 29 de ani nu sunt căsătorite; în cazul bărbaților, cifrele sunt și mai ridicate – 48% dintre bărbații între 25 și 29 de ani din zilele noastre nu sunt căsătoriți. Mai mult decât atât, conform datelor Centrului Național de Statistică în Sănătate, un sfert dintre primele nașteri aparțin femeilor între 30 și 44 ani.
Acest salt către vârste mai înaintate pentru primele nașteri fac ca mulți dintre părinți să aibă mai mulți bani disponibili de investit în copiii lor. Părinții americani de astăzi au de ales între mai multe cărți, cataloage, haine, scutece, mobilă, reviste, jucării și opțiuni de îngrijire decât orice altă populație care a locuit vreodată pe Pământ. De la abonamente la reviste destinate sugarilor de șase luni (pe cuvântul meu că există, revista se numește Baby Bug [Gândăcelul]) la încălzitoarele de sticle care se conectează la priza-brichetă din mașină (de vreme ce acestea nu mai sunt folosite pentru aprinderea țigărilor), părinții zilelor noastre au creat o industrie a produselor destinate copiilor în valoare de 23 de miliarde de dolari anual.
Condu pe orice bulevard principal din SUA, mergi la orice mall din suburbii – sau doar deschide-ți cutia poștală – și vei fi tentat să crezi că suntem o cultură complet devotată copiilor noștri. Vei vedea magazine, locuri de joacă și cataloage care nu existau când erai tu copil: The Baby Superstore, Kids ‘R’ Us, The Discovery Zone, The Play Zone, Motherwear, After the Stork, A Step Ahead, The Natural Baby Company. Companii precum The Gap, The Right Start, Land’s End, L. L. Bean și Patagonia au început să vândă haine pentru bebeluși doar în ultimul deceniu, intrând în piață pe măsură ce natalitatea a început să crească. Mama însărcinată de astăzi poate alege dintr-o grămadă de cărți cu nume de copii, zeci de înregistrări video pentru menținerea formei fizice în timpul sarcinii și mai mult de 200 de titluri de ziare și reviste naționale și regionale pe tema parentingului.
Dar, deși o parte din nebunia aceasta comercială este rezultatul natural al unei piețe care răspunde cererii din ce în ce mai mari, explicația nu se încheie aici. Partea întunecată a acestei venerații este obiectificarea copilului „dorit”. Mulți dintre părinți au ajuns să-și vadă copiii ca fiind deopotrivă o marfă și o șansă de ispășire a unor păcate din trecut. Bebelușii nu sunt doar obiectul cheltuielilor consumatorului; ci au devenit ei înșiși supremul obiect de consumat. Așa cum spune Stanley Fridstein, fondatorul The Right Start Catalog: „Bebelușii sunt BMW-urile anilor ‘90”.
Lucrurile nu au stat dintotdeauna așa. A existat o vreme în care, pentru cei mai mulți dintre oameni, căsătoria, relațiile sexuale și copiii derivau firesc una din alta. Bărbații și femeile se căsătoreau la vârsta cea mai fertilă și nu existau discuții cu privire la rodul dragostei consumate. Dar astăzi, copiii au fost eliminați din teritoriul normalității și puși pe un soclu straniu din mințile părinților lor. Astăzi, a avea un copil este o opțiune a consumatorului căsătorit (sau necăsătorit) dotat cu discernământ – cu alte cuvinte, o opțiune.
Prin urmare, întrebarea pe care și-o pun cele mai multe cupluri este „a avea sau a nu avea?” – iar acum, că bebelușul este o posibilitate teoretică mai degrabă decât o inevitabilitate biologică, cerințele pentru a fi pregătit pentru el cresc în mintea cuplului modern, an de an. Înainte nu aveai nevoie decât de două perechi de brațe iubitoare, de doi sâni și de o modalitate de a pune o pâine pe masă. Dar întreabă acum un cuplu din zilele noastre când vor face un copil și îți vor răspunde toți în același fel: „A, păi ne planificăm să facem un copil cam în doi ani, când ne vom permite să plătim un avans, când o să terminăm de plătit mașina, când o să termin cu doctoratul, când voi ajunge la acel punct din cariera mea în care nu mă va deranja să iau o pauză”. Sau, una dintre preferatele mele recente, „vom fi gata de copil când vom termina cele două excursii în Europa pe care le-am planificat”. Întreabă-i același lucru peste doi ani și adesea vei primi același răspuns: „În vreo doi ani…”.
Presupunerea că destinul biologic poate fi evitat sau amânat a fost făcută posibilă de către apariția unor tehnologii de control al nașterii din ce în ce mai sigure. Dintr-o singură mișcare, moralitatea fierbinților ani ’20 a devenit lipsită de riscuri prin tehnologiile aproape perfecte ale pilulelor de control al nașterii, steriletului sau avortului contraceptiv. Dar acest progres are prețul său. Femeile s-au folosit masiv de aceste tehnologii, luând parte la exprimarea sexuală a fervorii împotriva războiului din Vietnam, foarte puține dintre ele realizând că agenții chimici care au ras de pe fața pământului pădurile din Indochina erau înrudiți cu chimicalele care le păstrau pântecele goale. Iar mai târziu s-a dovedit că pântecele acestor femei nu reveneau la starea de fertilitate imediat ce încetau metodele de control al nașterii.
Într-adevăr, cercetarea medicală a ultimilor treizeci de ani a adus dovezi substanțiale că aproape toate formele de control al nașterii reprezintă factori de risc pentru sarcinile subsecvente. Iar aceste riscuri sunt accentuate de celălalt secret mic și murdar al controlului nașterii: că, per total, a eșuat în privința reducerii ratei bolilor cu transmisie sexuală (BTS).
Falsa securitate a sexului sterp a revărsat o avalanșă de BTS asupra generației noastre. Înainte de revoluția sexuală, gonoreea și sifilisul erau singurele amenințări cunoscute (evident, în afara copiilor) ale hedonismului nelimitat. La ora actuală există peste 20 de boli cu transmitere sexuală. Chiar și printre bolile „tratabile” precum clamidioza (cu o rată de creștere de 500% din 1960 încoace), există un risc ridicat de sarcină ectopică (extrauterină) din cauza leziunilor interne. Iar dacă prima sarcină a unei femei este extrauterină, conform studiilor, are 75% șanse de a deveni complet sterilă ulterior.
Chiar și avortul – despre care se spunea înainte că ar fi mai sigur decât nașterea – aduce cu sine o serie de complicații care sunt rareori menționate de către mass-media sau de către cabinetele de obstretică și ginecologie. Dincolo de sutele de femei care au murit din cauza avorturilor „sigure și legale” – un fapt care nu este niciodată menționat în înalta societate – s-a demonstrat că chiar și avorturile reușite duc la complicații medicale și psihologice ale sarcinilor ulterioare.
Studiile arată că două dintre abordările cele mai comune la care apelează femeile după ce fac un avort provoacă daune considerabile. Aproape 30% dintre femeile care au avortat aleg să apeleze la ceea ce oamenii de știință numesc “sarcini de înlocuire” – adică rămân însărcinate la mai puțin de un an după primul avort, în încercarea de a compensa copilul pierdut. Din motive de extenuare psihologică, multe dintre aceste femei avortează inclusiv sarcinile de înlocuire – acesta fiind unul dintre motivele pentru care 40% dintre toate avorturile sunt avorturi repetate. Iar cea de-a doua cale pe care o iau multe dintre femeile care avortează este să amâne concepția următorului copil pentru un timp îndelungat – zece sau cincisprezece ani – pentru a separa cele două experiențe printr-un interval cronologic cât mai mare. Ambele abordări au tendința de a crea un motiv psihologic din cauza căruia femeile din perioada post-avort își vor trata următorii copii cu mult mai multă responsabilitate și grijă. Și aici, din nou, cercul vicios se învârte în jurul său – aceeași tehnologie care a eliberat aceste femei de grija de a aduce pe lume copii “nedoriți” le condamnă acum să-și crească copiii “doriți” în conformitate cu un nou standard care, întrucâtva, face ca toate eforturile lor să fie insuficiente.
Mitul femeii emancipate, al superfemeii care le are pe toate – educație, carieră, copii doriți, în această ordine – a dus mii de femei la o încordare de infarct în a-și programa copiii nu pe baza ceasului lor biologic, ci în funcție de treptele ierarhiei corporatiste. Multe dintre aceste femei, nevăzând în dictonul „biologia este destin” decât o prostie pur patriarhală, au fost teribil de dezamăgite când au descoperit că, prin negarea biologiei, ele și-au refuzat lor înselor împlinirea uneia dintre cele mai minunate dorințe din întreaga lor viață.
Și asta pentru că, odată cu luarea pilulelor și trecerea anilor, Fertilitatea – un spiriduș altminteri atât de imprevizibil, se întoarce adesea în tărâmul speranțelor. Fertilitatea pentru prima sarcină începe să scadă după vârsta de treizeci de ani și se accelerează după vârsta de treizeci și cinci de ani. Apoi începe adevărata odisee. Copilul devine un sfânt graal, pentru care trebuie să treci prin nenumărate tratamente de infertilitate. Banii curg, sumele bat spre 70.000 de mii de dolari și, dacă ești îndeajuns de norocoasă, produsul dorinței tale de-o viață este conceput într-o eprubetă. Dar, în tot acest timp, copilul a crescut dincolo de orice măsură în mintea părinților; dorința exagerată aduce cu sine așteptări exagerate. Iar aceasta este o mare povară pentru un copil. Ca și în cazul unei iubiri dorite, dar iluzorii, întrebarea care se pune este: “acum, că te am, ce să fac cu tine?”.
Mult prea mulți părinți răspund la această întrebare prin a-și pasa copiii unei bone, unei rude sau unui asistent social. 70% dintre mamele care muncesc se întorc la slujbă în mai puțin de un an de la nașterea copilului. Părinții procedează astfel pentru că adesea își doresc cu disperare să-și mențină stilul de viață și statutul de carieră. De asemenea, ei râvnesc la un al doilea job, sperând că acesta le va permite să le ofere copilului lor toate oportunitățile educaționale și materiale. Dar, procedând astfel, ei își lipsesc propriul copil de două ingrediente esențiale oricărei definiții a iubirii: timpul și energia.
Părinții care își lasă copiii în grija altora pentru a munci peste 40 de ore săptămânal se luptă cu o anume formă de vinovăție. Părinții din lumea noastră seculară nu o numesc astfel, dar asta iese la iveală în cabinetele medicilor, în tribunale, la terapie și în ansamblul culturii populare. Aruncați o privire la subiectele îmbibate de spaimă ale filmelor recente despre părinți și copii: Dragă, am micșorat copiii!, Numai tată să nu fii! (Parenthood), Singur acasă, Sunt plecat în oraș (Baby’s Day Out), Mâna care împinge leagănul, Dragă, am mărit copilul!, Beethoven, Mama mea vitregă e extraterestră, Nu-i spune mamei că dădaca-i moartă. În fiecare dintre aceste filme, este vorba de părinți vinovați care se zbat ca nebunii ca să-și compenseze insuficiențele. Acesta pare să fie și cârligul desenelor animate Disney – să aruncăm o privire la cât de mulți părinți pur și simplu „nu înțeleg ideea”, în Mica Sirenă, Aladdin sau Lion King.
De cele mai multe ori, un părinte care se simte vinovat nu poate deveni o figură reprezentativă în viața unui copil. Părinții care își văd copiii prin ceața propriei vinovății îi vor trata cu mănuși pe aceștia din urmă. De ce ai strica timpul petrecut cu copilul cu o pauză sau, cu atât mai puțin, cu o palmă la fund? Așa că bagheta autorității este lăsată discret la o parte, iar copilul va fi foarte bucuros să o ia de acolo. În China, faimoasă pentru părinții cu un singur copil, încadrați în muncă, au introdus o nouă ideogramă în sistemul lor de scriere. Cele două idei contopite în ideogramă sunt „copil” și „imperiu”, formând împreună ideea de „copil imperial”.
Deloc surprinzător, industria produselor pentru copii profită de incapacitatea părinților de a impune limite copiilor lor. Așa cum afirmă Friedstein: „În această industrie, vinovăția înseamnă slăbiciune”. O mamă roasă de sentimentul vinovăției, care nu poate spune nu copilului său, va fi victima capriciilor copilului atunci când micuța Claire va vrea din mall ceva ce trebuie neapărat să aibă. Revistele, ziarele și site-urile web sunt pline de povești ale părinților care recunosc că au cumpărat ceva anume doar pentru că odrasla lor îi amenințase că, în caz contrar, va face scandal. Iar în privința dorințelor materiale, copilul imperial are mai multă muniție decât ar trebui să permită legea, ascunsă discret în colțul camerei sale – televizorul.
În medie, fiecare copil din America vizionează cam 5.000 de ore de televiziune înainte de a fi dat la școală. Pentru copiii ai căror părinți lucrează zi-lumină, acest lucru face din televizor un partener la fel de apropiat ca părinții lui. 10.000 de ani de istorie vizuală acumulată se revarsă în fiecare cameră din casă prin 175 de canale TV, conexiune internet și radio. Pune asta cap la cap cu recenta revoluție în plasarea de produse gândită să vândă 500.000 de jucării în lanțul Burger King, inclusiv în restaurantul de lângă tine. Vei obține o generație de copii ale căror dorințe sunt modelate nu de dospirea lentă a viselor blânde hrănite de basme, ci de repetiția constantă a sloganurilor comerciale care îi duc direct la Kids’R’Us. [brand de haine pentru copii, desființat în 2003, aparținând colosului comercial Toys’R’Us, specializat în jucării, cu peste 1800 de magazine în întreaga lume – n. trad.]
Am întrebat-o pe Mary Leep, managerul magazinului Kids’R’Us din Bethesda, Maryland, care a fost factorul care a influențat cel mai mult succesul magazinului. Răspunsul a venit prompt: „Mass media le oferă mai mult decât o opțiune. Când eram mică, părinții îmi spuneau: „Uite, astea sunt hainele tale de școală. O să îți placă mult.” Acum copiii intră în magazin și ei sunt cei care le spun părinților ce haine urmează să poarte, bazându-se pe ceea ce le place prietenilor lor și pe ceea ce se vede la televizor. Tot timpul se întâmplă așa.” Astfel rezultatul absenței părinților – adică, al consumului excesiv de TV – devine sursa presiunii de a cumpăra mai mult, pe care copiii o impun părinților; iar a cumpăra mai mult înseamnă a avea mai mulți bani, iar a avea mai mulți bani înseamnă a sta și mai mult peste program. Așadar, copilul de bani gata este lăsat singur în fața televizorului, lipsit de însuși lucrul de care are mai multă nevoie decât orice pe lumea asta: timp petrecut cu părinții săi.
Stimulat de vinovăție și de sfaturile nenumăraților experți în parenting, noul stil de a-ți crește copiii mizează totul pe un timp calitativ permisiv, în detrimentul timpului cantitativ și disciplinei consecvente. Dă o raită prin orice mall din America și vei vedea rezultatele: copii turbulenți și adolescenți posaci care nu simt nici admirație, nici respect pentru părinții lor, ca să nu mai vorbesc de pietate filială. Dă drumul la TV și vei afla despre Marshall Jones, de 13 ani, copil al unor părinți care lucrează mult peste program, care și-a împușcat doi colegi de școală în Jonesboro, Arkansas.
Acest tipar este intensificat de faptul că mulți copii au un comportament din ce în ce mai tulburat și mai disruptiv, în nevoia lor disperată de a capta atenția părinților. Și nimeni, nici măcar propriul său părinte, nu se bucură la vederea unui copil răsfățat. Astfel, copilul de aur își pierde strălucirea, iar copilul imperial realizează că puterea sa asupra părinților săi s-a evaporat.
După cum a spus la un moment dat o prietenă a noastră, reîntoarsă la slujbă după o scurtă vizită acasă: „Abia aștept să mă întorc la muncă, pentru ca altcineva să aibă grijă de ei”. Revistele de parenting abundă în sentimente similare.
De exemplu, articolele referitoare la vacanțe pun permanent întrebarea: „Să îi luăm și pe copii?” – o întrebare stupefiantă pentru cei care văd în vacanțe șansa de a petrece timp neîntrerupt în sânul familiei.
În public ne arătăm plini de o dragoste necondiționată pentru copiii noștri. Dar poate că ascundem adevăratele noastre atitudini față de copii. Cultul copilului se prăbușește singur, deoarece părinții care își tratează copiii ca pe supremul obiect de consum sfârșesc adesea nu doar prin a nu-i mai iubi, ci prin a-i detesta și chiar a-i urî. Copiii sunt teribil de dezamăgitori când la mijloc e vorba de libertate personală, idealuri de carieră și statut social.
Așadar, avem o cultură care pretinde să adore copiii chiar dacă îi aruncă pe cei nedoriți la tomberoane sau în clinicile de avort și își pasează mult prea des copiii doriți unor părinți surogat care câștigă, în general, mai puțin decât salariul minim. Precum în majoritatea cultelor, obiectul venerației devine obiect al sacrificiului.
Ann Maloney predă filosofia la Colegiul St. Catherine din St. Paul, Minnesota, fiind și o mamă activistă pro-viață feministă. De ce există acest cult al copilului? Maloney rezumă bine întreaga problemă: „În secolul al XIII-lea ne vedeam pe noi înșine ca niște păcătoși aflați la mâna lui Dumnezeu, care erau capabili și care meritau să fie mântuiți. Acum ne vedem ca niște consumatori al căror scop principal este să cumpărăm produse. Am trecut de la catedrală la mall. Cum am putea atunci să nu ne vedem copiii ca pe niște posesii? Nu sunt ei supremul obiect de consum?”
Ce propunem noi, deci? Nu avem toate răspunsurile, dar probabil că experiența noastră poate oferi câteva indicii despre cum se poate evita cultul copilului. Noi suntem prezbiterieni, dar ținem la tradiția catolică: în momentul de față, avem trei copii, toți sub patru ani și adevărul este că nu am fost niciodată pregătiți pentru ei. Când am conceput-o pe Constance, eram niște absolvenți de liceu proaspăt căsătoriți și îndrăgostiți până peste cap unul de altul – nu aveam nici o idee despre ceea ce urmează. În ciuda acestui lucru, oamenii ne cer adesea sfatul cu privire la copii, luând norocul nostru nebun drept curaj, și întotdeauna le spunem același lucru: faceți copii, e foarte plăcut să-i faci. Iubiți-i: sunt mici îngeri. Disciplinați-i: pot deveni niște mici împielițați. Nu îi venerați: nu sunt niște mini-zei. Nu așteptați până când veți fi “pregătiți” pentru a avea copii pentru că asta nu se va întâmpla niciodată; apucați-vă de nas și săriți – veți respira din nou când veți ieși la suprafață.
Despre autor
Read Schuchardt Profesor asociat de comunicare la Wheaton College, Illinois, SUA și doctor în Ecologie Media. Editor al volumului You Do Not Talk About Fight Club: I Am Jack’s Completely Unauthorized Essay Collection, BenBella Books, 2008. Cea mai recentă carte publicată: Understanding Jacques Ellul, Cascade Books, 2012 (împreună cu Jeffrey P. Greenman și Noah J. Tolly). Senior Director al IITSC (International Institute for the Study of Technology and Christianity). Traducere de Silviu Man pentru anacronic.ro după „The Babycult: Having Children in an Age of Affluence”, scris de prof. Schuchardt împreună cu soția sa, Rachel, și publicat inițial în ediția din toamna anului 1998 a revistei The Human Life Review. Republicat cu permisiunea autorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu