Considerate de unii expresia libertăţii supreme, drepturile fundamentale ale omului sunt aduse în discuţie atât în situaţii legitime, cât şi – din ce în ce mai insistent! – în circumstanţe ori în argumetări care uneori frizează ridicolul ori desuetul. Iar atunci cînd vorbim despre „dreptul la viaţă”, consfinţit prin articolul 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948, acesta este adus în discuţie de o largă varietate de categorii sociale: de la militanţii pentru interzicerea pedepsei capitale la cei care o promovează, sub pretextul dreptului la viaţă al victimelor, de la adepţii politicilor pro-life la cei care militează pentru dreptul femeii de a face tot ceea ce doreşte cu trupul şi cu sarcina ei, de la cei care susţin euthanasia până la cei care doresc interzicerea sa, de la specialiştii în prevenirea suicidului până la cei care clamează libertatea supremă a individului asupra propriei sale vieţi, fiind aşadar liber să îşi aleagă inclusiv momentul morţii. Lista poate continua la nesfârşit, însă problema aduce în discuţie nu doar dreptul la a trăi, ci şi pe cel de a alege când să spui stop unei existenţe pe care un individ ar putea-o considera insuportabilă. Iar divergenţele de opinii manifestate de comunitatea academică sunt departe de a facilita adoptarea unei poziţii unanim recunoscută şi acceptată. Cu toate acestea, se poate considera că membrii comunităţilor evanghelice pot – şi chiar trebuie! – să aibă un cuvânt de spus în lucrul acesta, avându-se în vedere perspectivele teologice şi biblice pe care le afirmă public şi conform cărora (pretind că) trăiesc, perspective care consideră că viaţa umană, creată de un Dumnezeu suveran, nu are ca punct terminus mormântul, ci continuă într-o altă dimensiune – a veşniciei. Prin urmare, merită cu siguranţă ridicată întrebarea dacă nu cumva dreptul individului asupra propriei sale vieţi nu este cumva un pseudo-drept sau, chiar şi în ipoteza că acesta ar fi unul real şi justificat, dacă nu cumva limitele sale nu sunt uneori duse dincolo de realitate.
Unul dintre cele mai frecvente argumente aduse în favoarea “dreptului” de a-ţi lua viaţa este acela că, din moment ce individul se bucură de libertate şi este separat psihic de restul membrilor comunităţii în care vieţuieşte, este proprietarul de drept al propriului corp şi poate dispune de acesta după bunul său plac, chiar dacă deciziile pe care le-ar lua cu privire la acesta ar presupune suprimarea vieţii. Desigur, cu o asemenea concepţie despre lume şi viaţă pot fi justificate nenumărate alte acte şi acţiuni considerate de Biblie drept păcătoase: abuzul de alcool şi de droguri, mutilarea, homosexualitatea, imoralitatea sexuală în general etc.
Psihiatrii Daniel Marcelli şi Elise Berthaut aduc însă o serie de argumente pertinente împotriva acestei concepţii păguboase vieţii[1]:
1) În primul rând, faptul că teoria care afirmă că individul este proprietarul absolut al propriului corp şi poate dispune de el după bunul său plac este relativ restrânsă, putând fi întâlnită doar în anumite culturi şi, de asemenea, este relativ nouă, vechimea ei putându-se măsura în decenii;
2) Deşi “copiii sunt crescuţi în ideea că propriul corp le aparţine şi că nimeni altcineva nu are drept asupra lui”[2], ştiinţele contemporane nu pot oferi încă argumente convingătoare şi irefutabile care să susţină această teorie; nici fiziologia, nici psihologia sau antropologia nu pot răspunde pertinent la întrebarea “cine aparţine cui? Psihicul aparţine trupului, sau trupul aparţine psihicului?”
3) Medicina şi, în mod special psihiatria, atunci când se raportează la pacienţii cu tentative de suicid, par a nega vehement acest pseudo-drept individual, plasând mentalitatea care stă la baza sa în domeniul patologicului.
Argumentaţia lui Daniel Marcelli şi al Elisei Berthaut, oferită din perspectiva psihiatrilor clinicieni, poate fi considerată deopotrivă avizată şi persuasivă:
A considera tentativa de suicid la adolescenţă ca pe o dovadă a unei stări în mod necesar patologice, aşa cum propun unii autori cum ar fi M. Laufer şi E. Laufer, înseamnă a considera că doar un adolescent bolnav poate atenta la viaţa sa şi că acest gest nu poate exprima libertatea unui subiect, ceea ce semnifică a contrario că negăm subiectului calitatea de a fi stăpânul propriului său corp… Medicina pare să conceptualizeze actul suicidar ca şi cum subiectul n-ar fi stăpânul corpului său (actul suicidar nu poate fi explicat decât prin patologia subiectului şi nu depinde nici de sănătatea nici de libertatea sa), într-o societate care nu încetează să repete fiecăruia din noi că este unicul stăpân al corpului său[3].
Altfel spus, dacă aparent societatea, privită per ansamblu, le propovăduieşte membrilor săi teoria deţinerii unor drepturi nelimitate asupra propriilor trupuri, medicina de urgenţă şi psihiatria, prin secţiile de intervenţie terapeutică dedicate persoanelor cu tentative de suicid, o resping în mod categoric, plasând-o în domeniul patologiei şi considerând că indivizii cu concepţii similare nu pot fi şi nu trebuie încurajaţi, nici măcar în virtutea demonstrării supremei libertăţi umane, ci mai degrabă trebuie asistaţi şi împiedicaţi, prin orice mijloace, întrucât un atare gest vine în contradicţie totală cu instinctul înnăscut de conservare a vieţii, fiind prin urmare o manifestare a patologicului.
În calitate de creştini practicanţi, “născuţi din nou”, putem cu siguranţă considera că individul dispune, pe lângă aceste argumente pertinente, şi de altele specifice. Astfel, se poate afirma că omul care ar lua decizia suprimării propriei sale vieţi ar iesi cu de la sine putere din paradigma în care a fost aşezat prin Creaţie. Punându-si capăt vieţii pe care el nu a creat-o, ci doar a primit-o spre administrare, el alege practic să calce în picioare întreaga ordine divină, uzurpând rolul de Creator, de Susţinător şi de Stăpânitor al lui Dumnezeu şi ignorând total faptul că, după moarte, va trebui să dea socoteală pentru deciziile pe care le va fi luat în timpul vieţii sale pământesti[4]. Un lucru demn de menţionat aici este că, dacă în timpul vieţii sale omul poate considera că i se cuvine dreptul de a opta inclusiv pentru suicid, în virtutea unei voinţe libere de a alege binele sau răul cu care a fost înzestrat de Creatorul său[5], după moartea lui lucrurile (re)intră pe un făgas în care nici voinţa proprie, nici puterea sau privilegiile pe care le-a avut aici nu-i mai pot hrăni ideea iluzorie că poate aspira la calitatea de a fi stăpânul propriului său destin, întrucât totul devine pecetluit odată cu intrarea sa în dimensiunea vesniciei[6]; omul, aşa cum s-a mai afirmat, nu mai poate decât să asiste la propria sa judecată, care va fi dreaptă si nepărtinitoare si, de asemenea, se va putea (si chiar va trebui să o facă) justifica de felul în care a vieţuit, descărcându-se astfel de gestiunea propriei existenţe.
În fine, argumentul explicit şi decisiv în această problemă este oferit de apostolul Pavel în capitolul 6 al primei epistole pe care a trimis-o Bisericii din Corint: “Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!” (I Corinteni 6: 19-20). Iar, dacă se corelează textul biblic cu un altul, din aceeaşi epistolă paulină, atunci avertismentul este cu atât mai puternic: “Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: şi aşa sunteţi voi” (I Corinteni 3:16-17). Cum ar putea fi justificat vreodată actul prin care o persoană nimiceşte sau distruge templul lui Dumnezeu? Apostolul Pavel se situa exact la polul opus, dorindu-şi fierbinte ca Hristos să poată fi proslăvit “fie prin viaţa, fie prin moartea” lui (Filipeni 1:20), creionând astfel portretul unui creştin autentic, care trebuie să trăiască pentru a-l slăvi pe Dumnezeu, iar moartea lui va urmări atingerea aceluiaşi ideal măreţ.
În concluzie, prin naşterea din nou, creştinul practicant acceptă suveranitatea lui Dumnezeu şi preceptele Sale divine cu privire la viaţa umană. Implicit, acceptă faptul că viaţa, pe care o trăieşte ulterior momentului întoarcerii sale la Dumnezeu şi convertirii la creştinism, trebuie trăită conform standardelor divine, cu convingerea că îi aparţine Creatorului cu întreaga sa fiinţă – trup şi suflet. Prin viaţa sa, el va căuta în permanenţă glorificarea lui Dumnezeu, chiar dacă lucrul acesta poate însemna, în anumite împrejurări, acceptarea sacrificiului (cum a fost cazul martirilor creştini, despre care se va discuta în continuare), respingând însă categoric sinuciderea.
RTHAUT, Depresie şi tentativă de suicid la adolescenţă, Editura Polirom, 2007, pp. 194-195.
[2] Idem, p. 194.
[3] Idem, pp. 194-195.
[4] cf. Mărturisirea de credinţă a Cultului Crestin Baptist din România, Bucuresti, 1999, p. 32 cap. 19 – Lucrările vieţii de apoi, p. 28.
[5] Idem, cap. 3 – Despre om, p. 4.
[6] Idem, cap. 19 – Lucrările vieţii de apoi, p. 28.
de E. Adrian Sarbu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu