IERUSALIM

IERUSALIM.

I.Introducere şi descriere generală

Ierusalimul este unul dintre oraşele faimoase ale lumii . Sub acest nume datează cel puţin din mileniul al 3-lea î.Cr.; în zilele noastre este considerat sacru de către adepţii a trei dintre cele mai mari credinţe monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamismul. Oraşul este aşezat în dealurile lui Iuda, la vreo 50 km de la Mediterana şi la peste 30 de km V de capătul de N al Mării Moarte. Este situat pe un podiş denivelat, care se înclină considerabil spre SE . În partea de E se află Muntele Măslinilor. Accesul spre cetate, cu excepţia părţii de N, este stânjenit de trei văi adânci care se unesc în Valea Siloam, în apropiere de fântâna Bir Eyyub, la SE de oraş. Valea de la E este Chedron; valea de la V este numită în prezent Wadi al-Rababi şi probabil că poate fi identificată cu Valea Hinoam; a treia vale împarte oraşul în două înainte de a se îndrepta spre S şi puţin spre E pentru a se uni cu celelalte două. Această ultimă vale nu este menţionată sau numită în Scriptură (deşi este posibil ca Macteş, Ţefania 1:11, să fi fost numele unei părţi a acestei văi), aşa că de obicei este numită Valea Tyropoeon, adică Valea Făcătorilor de brânză, cum o numeşte Josephus.

De fiecare parte a Văii Tyropoeon se ridică înălţimi şi oraşul poate fi împărţit în două jumătăţi, la V şi la E. Dacă ignorăm înălţimile mai mici, putem împărţi fiecare dintre aceste secţiuni în dealurile de N şi de S. Când vom examina creşterea şi dezvoltarea oraşului (veziIV.) va fi important să vizualizăm aceste detalii. Când discutăm despre înălţimea dealurilor şi adâncimea văilor trebuie să ţinem cont că acestea s-au schimbat considerabil în cursul secolelor. Lucrul acesta este inevitabil într-un oraş care a fost locuit în continuu timp de secole şi mai ales când au avut loc distrugeri periodice. Straturi succesive de dărâmături s-au acumulat ajungând în unele părţi ale Ierusalimului la grosimi de 30 de metri. În cazul Ierusalimului un alt factor îl constituie în diferite perioade încercările de a umple văile (în special Tyropoeon) şi de a micşora dealurile.

Alimentarea cu apă a Ierusalimului a prezentat întotdeauna probleme. În afară de Bir Eyyub, fântâna menţionată mai sus, numai Izvorul Fecioarei este unit printr-un apeduct cu Bazinul Siloam. Există în prezent şi au existat în trecut şi alte rezervoare, cum a fost Betesda în vremea NT şi Bazinul Mamilla din zilele noastre, dar toate acestea sunt umplute cu apă de ploaie sau sunt alimentate prin apeducte. Bir Eyyub şi Izvorul Fecioarei corespund probabil cu En-Roguel şi Ghihon din Biblie. Bir Eyyub se află la SE de oraş, la joncţiunea celor trei văi menţionate mai sus. Izvorul Fecioarei este la N de Bir Eyyub, la E şi puţin S de zone Templului. Astfel este evident că numai partea de SE a Ierusalimului are o sursă stabilă de apă. (Vezi A, Mazar, „The Aqueducts of Jerusalem”, în Y. Yadin, Jerusalem Revealed, p. 79-84.

II. Numele

Înţelesul numelui nu este cert. Cuvântul ebr. este scris de obicei yerusalaim în VT, dar aceasta este o formă anormală, întrucât ebraica nu poate avea două vocale consecutive. Anomalia a fost rezolvată în ebr. de mai târziu prin inserarea literei „y”, dându-i forma yerusalayim; această formă apare de fapt de câteva ori în VT, de ex. Ieremia 26:18. Se poate ca acesta să fi fost un nume dual (terminaţia -ayim este duală), considerând oraşul ca fiind format din două. (În mod asemănător, numele ebr. pentru „Egipt”, misrayim, pare să fie dual.) Este foarte probabil ca forma originală a cuvântului ebr. a fost yerusalem; acest fapt este scos în evidenţă de abrevierea salem în Psalmul 76:2 şi de forma aramaică a numelui yeruslem, întâlnită în Ezra 5:14 etc.

Numele este preisraelit şi apare în Textele Execrative egiptene (secolele 19-18 î.Cr.; forma pare să fie Rushalimum) cât şi în documente asiriene de mai târziu (Urusalim sau Urisalimmu). Numele apare de asemenea în arhiva de la *Ebla, cca. 2500 î.Cr. Se crede că prima parte a numelui înseamnă „temelie” sau „întemeiere”; al doilea element, deşi înrudit cu cuvântul ebr. pentru „pace”, probabil că se referă la început la zeitatea canaanită Şalem. Astfel, probabil că sensul original al numelui este „temelia lui Şalem”; în cursul vremii, însă, al doilea element a fost asociat în gândirea evreilor cu „pace” (ebr. şalom) (vezi Evrei 7:2). Iebus

În greaca NT numele este transliterat în două moduri diferite: Hierosolyma (ca în Matei 2:1) şiHierousalem (ca în Matei 23:37). Este evident că ultimul nume este o aproximare mai bună a pronunţării ebr. şi este o dovadă în plus că vocala finală în numele ebraic este „e”. Primul nume este elenizat în mod intenţionat, pentru a-l face să fie un cuvânt care sună greceşte; prima parte a cuvântului ne aminteşte imediat cuvântul gr. hieros, „sfânt” şi probabil că numele întreg putea fi interpretat ca „Salemul sacru”. LXX foloseşte numai Hierousalem, în timp ce scriitorii clasici greci folosesc Hierosolyma (de ex. Polybius; şi latinii, de ex. Plinius).

Ierusalimul este denumit în Isaia 52:1 „cetatea sfântă” şi continuă să primească acest titlu până în zilele noastre. Expresia ebr. este ‘ir haq-qodes, care este tradusă literal „cetatea sfinţeniei”. Probabil că motivul pentru care i s-a dat acest titlu este că în Ierusalim se afla Templul, locul pe care Dumnezeu l-a stabilit ca să Se întâlnească cu poporul Său. De aceea cuvântul qodes a ajuns să însemne atât „sanctuar” cât şi „sfinţenie”. Prin urmare, pentru iudaism Ierusalimul a fost cetatea sfântă fără rival. A fost normal ca Pavel şi Ioan, văzând că cetatea pământească era departe de a fi perfectă, să numească locul unde Dumnezeu locuieşte în sfinţenie adevărată „Ierusalimul de sus” (Galateni 4:26) şi „noul Ierusalim” (Apocalipsa 21:2).

Pentru alte nume pe care le-a purtat cetatea, vezi III., în succesiunea istorică.

III. Istoria

Au fost descoperite la Ierusalim urme de aşezări preistorice, dar începuturile acestei cetăţi nu pot fi urmărite cu exactitate. După o simplă menţionare în Textele Execrative egiptene de la începutul mileniului al 2-lea, ea reapare în Scrisorile de la el-Amarna din secolul al 14-lea, când era condusă de un rege numit Abd Khiba. Pe vremea aceea era sub suzeranitatea Egiptului şi probabil că nu era decât o fortăreaţă în munţi. Este posibil ca Pentateuhul să se refere la cetate numind-o Salem (Geneza 14:18) şi muntele din „ţara Moria”, în Geneza 22:2. Potrivit unei tradiţii foarte vechi, acesta a fost locul unde a fost construit Templul, dar nu există nici o dovadă pentru lucrul acesta. În ce priveşte Salemul, este aproape cert că poate fi identificat cu Ierusalimul (cf. Psalmul 76:2); dacă este aşa, înseamnă că pe vremea lui Avraam era condus de un rege numit Melhisedec, care era de asemenea „preot al Dumnezeului Prea înalt” (‘el ‘elyon).

Când israeliţii au intrat în Canaan au găsit Ierusalimul în mâinile unui trib semitic indigen, iebusiţii, peste care domnea un rege numit Adoni-Ţedec. Acest domnitor a format o alianţă împotriva lui Iosua, care i-a înfrânt în mod decisiv; dar Iosua nu a cucerit cetatea şi lucrul acesta s-a datorat fără îndoială poziţiei naturale favorabile. A rămas în mâinile iebusiţilor şi a purtat numele Iebus. Comparând Judecători 1:8 şi 1:21, se pare că Iuda a înfrânt pe locuitorii din afara zidurilor fortăreţei şi că Beniamin a ocupat această parte, trăind în pace cu iebusiţii din fortăreaţă.

Aşa stăteau lucrurile când David a ajuns rege. Prima lui capitală a fost Hebron, dar la scurtă vreme el şi-a dat seama de valoarea Ierusalimului şi şi-a pus în gând să-l cucerească. Aceasta nu a fost numai o manevră tactică, ci şi una diplomatică, deoarece prin folosirea unei cetăţi de la graniţa dintre Beniamin şi Iuda putea reduce invidia dintre cele două triburi. Iebusiţii se credeau în siguranţă în spatele zidurilor fortăreţei lor, dar oamenii lui David au folosit un mod neaşteptat de a pătrunde şi au luat cetatea prin surprindere (2 Samuel 5:6 ş.urm.). În pasajul acesta întâlnim un al treilea nume, „Sion”. Probabil că acesta a fost numele dealului pe care era zidită cetăţuia; Vincent, însă, crede că numele a fost dat la început clădirii fortăreţei şi nu terenului pe care a fost construită.

După ce a cucerit cetatea, David a îmbunătăţit fortificaţiile şi a construit un palat; de asemenea, a adus chivotul legământului în noua sa capitală. Solomon a continuat lucrarea de fortificare, dar cea mai mare realizare a sa a fost construirea Templului. După moartea sa şi după împărţirea regatului, Ierusalimul a intrat în declin, fiind doar capitala ţării lui Iuda. În al 5-lea an al succesorului lui Solomon, Roboam, Templul şi palatul regal au fost jefuite de trupele egiptene (1 Împăraţi 14:25 ş.urm.). Hoarde de filisteni şi arabi au jefuit din nou palatul în timpul domniei lui Ioram. În timpul domniei lui Amaţia a avut loc o ceartă cu regele regatului de N, Ioas şi, ca urmare, o parte a zidurilor cetăţii au fost dărâmate, iar Templul şi palatul au fost jefuite din nou. Ozia a reparat fortificaţiile, astfel, în timpul domniei lui Ahaz, cetatea a putut rezista la atacurile combinate ale armatelor din Siria şi Israel. La scurtă vreme după aceasta regatul de N a căzut în mâinile asirienilor. Ezechia, regele lui Iuda, a avut un motiv serios să se teamă şi el de Asiria, dar Ierusalimul a scăpat în mod providenţial. Pentru eventualitatea unui asediu el a construit o conductă care să îmbunătăţească aprovizionarea cu apă a cetăţii.

Nebucadneţar, regele Babilonului, a cucerit Ierusalimul în 597, iar în 587 î.Cr. a distrus cetatea şi Templul. La sfârşitul acelui secol evreilor, care se aflau acum sub stăpânire persană, li s-a permis să se întoarcă în ţara şi în cetatea lor şi au reconstruit Templul, dar zidurile cetăţii au rămas în ruină până când le-a reclădit Neemia pe la jumătatea secolului al 5-lea î.Cr. Alexandru cel Mare a pus capăt puterii Persiei la sfârşitul secolului al 4-lea, iar după moartea sa, generalul Ptolomeu, fondatorul dinastiei Ptolomeilor din Egipt, a ocupat Ierusalimul şi l-a inclus în teritoriile sale. În 198 î.Cr. Palestina a căzut în mâinile lui Antiochus II, regele Seleucid al Siriei. Peste aproximativ 30 de ani, Antiochus IV a intrat în Ierusalim, i-a distrus zidurile, a jefuit şi a pângărit Templul; a instalat o garnizoană siriană în cetate, pe Acra. Iuda Macabeul a condus o revoltă a evreilor şi în anul 165 î.Cr. Templul a fost rededicat. El şi succesorii săi au câştigat treptat independenţa Iudeii, iar dinastia Hasmoneilor a stâpânit un Ierusalim liber până la jumătatea secolului 1 î.Cr., când a intervenit Roma. Generalii romani au pătruns în mod forţat în cetate în anii 63 şi 54; în anul 40 o armată a parţilor a jefuit cetatea iar trei ani mai târziu, Irod cel Mare a trebuit să lupte ca să intre în cetate şi să o ia în stăpânire. Mai întâi a trebuit să repare daunele produse de diferitele incursiuni; după aceea a lansat un program mare de construcţii, ridicând câteva turnuri renumite. Cea mai renumită lucrare a sa a fost reconstruirea Templului, pe o scară mult mai mare, deşi lucrarea nu a fost terminată în timpul vieţii sale. Unul dintre turnurile sale a fost Antonia, dominând zona Templului (acolo se afla o garnizoană romană care a venit în ajutorul lui Pavel, Faptele Apostolilor 21:34).

Revolta evreiască împotriva romanilor în anul 66 d.Cr. nu a putut avea decât un singur final; în anul 70 d.Cr. generalul roman Titus a forţat în mod sistematic intrarea sa în Ierusalim şi a distrus fortificaţiile şi Templul. El a păstrat trei turnuri; unul dintre ele, Phasael, dăinuieşte până în zilele noastre şi este inclus în aşa-numitul „turn al lui David”. Dar alte dezastre aveau să vină peste evrei: o altă revoltă în anul 132 î.Cr. a dus la reconstruirea Ierusalimului (pe o scară mult mai mică) ca o cetate păgână, dedicată lui Jupiter Capitolinul, iar evreii au fost excluşi din cetate. Această cetate a fost construită de împăratul Hadrian; el a numit cetatea nou construită Aelia Capitolina (numele a pătruns în limba arabă în forma Iliya). Abia în timpul domniei lui Constantin (la începutul secolului al 4-lea) li s-a permis evreilor să intre din nou în cetate. Începând din timpul domniei sale cetatea a devenit creştină, în loc de păgână, şi au fost construite multe biserici şi mănăstiri, dintre care se remarcă Biserica Sfântului Mormânt.

Ierusalimul a suferit multe vicisitudini din secolul al 2-lea încoace şi a fost cucerit şi ocupat de trupe şi stâpâniri persane, arabe, turceşti, cruciate, britanice şi israelite. Cele mai importante programe de construcţie în Oraşul Vechi (spre deosebire de suburbiile moderne care cresc rapid) s-au datorat musulmanilor, cruciaţilor  şi sultanului Soliman Magnificul care în 1542 a reconstruit zidurile cetăţii aşa cum pot fi văzute în zilele noastre. Israeliţii îi dau oraşuliu numele ebr. antic, yerusalayim; arabii îl numesc de obicei al-Quds (al-Sharif), „Sanctuarul (nobil)”.

IV. Dezvoltarea şi întinderea

Trebuie spus de la bun început că există multă incertitudine cu privire la istoria fizică a Ierusalimului. Lucrul acesta se datorează în parte dezastrelor şi distrugerilor periodice, cât şi straturilor de dărâmături care s-au adunat unele peste altele în cursul secolelor. Aceşti factori au cauzat desigur dificultăţi, dar arheologii au reuşit să le depăşească într-o mare măsură. Problema specială a Ierusalimului este că a fost locuit în mod continuu şi continuă să fie locuit, aşa încât excavaţiile nu pot fi făcute decât cu dificultate. Arheologii trebuie să sondeze unde se poate şi nu unde cred ei că ar fi avantajos. Pe de altă parte, există o mulţime de tradiţii, creştine, iudaice şi musulmane; dar în multe cazuri nu este uşor să le evaluăm. De aceea continuă să existe incertitudine şi controverse; totuşi, în ultimul secol s-au efectuat numeroase lucrări arheologice valoroase şi au fost rezolvate multe probleme.

Scripturile nu dau nicăieri o descriere sistematică a cetăţii. Cel mai mult se apropie de o asemenea descriere relatarea reconstruirii zidurilor de către Neemia. Dar există un număr mare de texte care ne dau unele informaţii. Acestea au fost puse laolaltă şi îmbinate cu imaginea pe care ne-o formăm din arheologie. Cea mai veche descriere a cetăţii este aceea făcută de Josephus (BJ 5.136-141); Josephus pregăteşte cadrul pentru relatarea cuceririi treptate a cetăţii de către Titus şi armatele sale romane. Şi această descriere trebuie să fie încadrată în imaginea generală.

Excavaţiile au arătat în mod convingător că cetatea cea mai veche s-a aflat pe dealul de SE, o zonă care în prezent se află în întregime în incinta zidurilor cetăţii (zidul de S a fost mutat spre N în secolul al 2-lea d.Cr.). Trebuie să reţinem exact că Sionul original s-a aflat pe coama de E; pe vremea lui Josephus numele lui a fost atribuit în mod eronat dealului de la SV.

Au rămas puţine urme din perioada preiebusită, dar se poate deduce că pe coama dealului de SE s-a format un oraş mic, de unde se putea ajunge uşor la izvorul Ghihon din valea de la E. Iebusiţii au mărit oraşul într-o oarecare măsură, în special prin construirea teraselor din E, astfel încât zidul lor de E se afla în jos pe pantă, către izvor. Se pare că terasarea şi zidul de E au avut nevoie de lucrări frecvente de întreţinere şi reparaţie până când, în cele din urmă.au fost distruse de către babilonieni, la începutul secolului al 6-lea î.Cr., după care zidul a fost construit din nou aproape de coama dealului. Opinia prezentă înclină să considere că şi cuvântul *„Millo” (de ex. 2 Samuel 5:9; 1 Împăraţi 9:15), derivat de la o rădăcină ebr. care înseamnă „a umple”, se referă la această terasare.

Construirea caselor în afara zidurilor, era un lucru obişnuit, în timp de pace, iar din când în când, era nevoie de ziduri şi fortificaţii noi. Cetatea lui David şi Solomon s-a extins în special spre N, Templul fiind construit pe dealul de NE; probabil că palatul regal a fost situat într-o zonă între oraşul vechi şi zona Templului.

Această zonă intermediară probabil că este „Ophel” din pasaje cum sunt 2 Cronici 27:3 (numele înseamnă „umflătură” (extindere?), şi a fost folosit cu referire şi la citadela din alte cetăţi, de ex. Samaria, cf. 2 Împăraţi 5:24); dar unii cercetători consideră că acest termen se referă la toată coama de E aflată la S de Templu. Cetatea iebusită, sau poate mai precis fortăreaţa centrală a ei, purta deja numele „Sion” (al cărui înţeles este incert; s-ar putea să însemne „zonă uscată” sau „înălţime”) pe vremea când a fost cucerită de David, iar după aceea a fost numită „cetatea lui David” (cf. 2 Samuel 5:6-10; 1 Împăraţi 8:1). Numele „Sion” a devenit, sau a rămas, sinonim cu Ierusalimul în întregimea sa.

În vremurile de prosperitate din secolul al 8-lea î.Cr. cetatea s-a întins pentru prima oară spre culmea din V; se pare că această suburbie nouă a fost numită Cartierul al doilea (cealaltă mahala a cetăţii) sau Mişne (2 Împăraţi 22:14). Afost înconjurată de un zid construit mai târziu, fie în timpul domniei lui Ezechia (cf. 2 Cronici 32:5), fie ceva mai târziu. Este cert că această extindere a inclus dealul de NV, dar încă nu se ştie dacă era ocupat în vremea aceea şi dealul de SV. Arheologii evrei au tras concluzia că a fost ocupat şi că Scăldătoarea Siloam se afla în interiorul zidurilor cetăţii pe vremea lui Ezechia; dar K. M. Kenyon continuă să susţină contrariul.

Ierusalimul a fost jefuit de trupele lui Nebucadneţar în 587 î.Cr.; majoritatea clădirilor au fost distruse şi zidurile cetăţii au fost demolate. Templul a fost reconstruit la sfârşitul secolului şi Ierusalimul a avut din nou un număr mic de locuitori; dar abia pe la jumătatea secolului al 5-lea autorităţile persane au permis reconstruirea zidurilor cetăţii de către Neemia.

Nu încape îndoială că Neemia a reconstruit zidurile anterioare în măsura în care era practic, dar excavaţiile arată dar că înălţimile din V au fost abandonate, la fel ca şi coasta de E a dealului din SE. Terasarea iebusită a fost demolată complet pentru a folosi materialele pentru reparaţii şi Neemia a retras zidul de E până la coama dealului.

Din nefericire, descrierea Ierusalimului contemporan făcută de Neemia prezintă numeroase probleme. Mai întâi, nu este clar care porţi erau în zidul cetăţii şi care duceau la Templu. Apoi, există numeroase dificultăţi textuale în pasajele relevante din cartea lui Neemia. De asemenea, Neemia nu dă nici o indicaţie cu privire la orientarea (zidurilor) sau cu privire la schimbările de direcţie. La aceasta se poate adăuga faptul că numele porţilor au fost schimbate din când în când. În lumina excavaţiilor recente, se impune o revizuire a încercărilor mai vechi de a interpreta informaţiile date de Neemia. Este destul de clar, însă, că circuitul descris în Neemia 3 este în sens anti-orar şi începe în partea de N a cetăţii.

Există puţine dovezi că oraşul s-ar fi întins pe dealul de V înainte de secolul al 2-lea î.Cr. După revolta Macabeilor cetatea a început să crească din nou. Irod cel Mare a fost răspunzător pentru un program major de construcţii la sfârşitul secolului 1 î.Cr. şi oraşul a continuat să se dezvolte până când a fost distrus la sfârşitul Războiului Evreiesc (66-70 d.Cr.). Principala sursă literară de informaţii pentru această perioadă sunt scrierile lui Josephus, dar informaţiile lui lasă o serie de probleme nerezolvate.

Prima dintre aceste probleme este poziţia fortăreţei „Acra”, o fortăreaţă siriană amplasată în Ierusalim în 169 î.Cr. Scopul acesteia a fost să menţină sub supraveghere curţile Templului, dar nici Josephus şi nici 1 Macabei nu arată clar dacă garnizoana a fost situată la N, V sau la S de Templu. Părerile rămân împărţite, dar cele mai recente excavaţii tind să sprijine a treia dintre aceste posibilităţi, (vezi BASOR 176, 1964, p. 10 ş.urm.).

A doua problemă este legată de cursul „Zidului al Doilea” şi a „Zidului al Treilea” menţionate de Josephus care ne spune că romanii au pătruns în Ierusalim în anul 70 d.Cr. prin străpungerea progresivă a celor trei ziduri de la N. Josephus descrie capetele celor trei ziduri, dar nu ne dă informaţii cu privire la linia urmată de fiecare dintre ele. Excavaţiile au completat informaţiile sale ici şi cclo, dar continuă să rămână multe incertitudini.

Astfel, rămăşiţele unui zid antic de la Poarta Damascului din zilele noastre au fost identificate de K. M. Kenyon ca făcând parte din Zidul al Treilea, dar arheologii israelieni susţin că a făcut parte din Zidul al Doilea; alte descoperiri făcute înspre N au fost asociate cu Zidul al Treilea de către israelieni, dar Kenyon le-a asociat cu un zid de circumvalaţie (ridicat de Titus în timpul asediului Ierusalimului). Zidul al treilea a fost început de Agrippa I (41 -44 d.Cr.) şi abia a fost terminat la izbucnirea Răzbioiului Evreiesc în anul 66 d.Cr., aşa încât metodele stratigrafice nu pot fi folosite pentru a face distincţie între Zidul lui Agrippa şi Zidul lui Titus.

Un aspect care prezintă un interes deosebit în legătură cu Zidul al Doilea care trebuie să fi fost construit în secolul al 2-lea sau în secolul 1 î.Cr. (Josephus nu datează construirea lui), este poziţia lui faţă de Biserica Sfântului Mormânt. Dacă se susţine că biserica se află pe locul răstignirii şi îngropării lui Cristos, amplasarea ei trebuie să fi fost în afara zidurilor cetăţii; timp de mulţi ani nu s-a ştiut dacă s-a aflat în interiorul sau în afara incintei Zidului al Doilea (Zidul al Treilea nu exista încă). S-a stabilit că această zonă s-a aflat la N de zid; prin urmare, se poate ca locul să fie autentic.

Cetatea a zăcut în ruină între anul 70 d.Cr. şi revolta lui Bar-Kokhba, vreo 60 de ani mai târziu. Împăratul Hadrian a reconstruit cetatea, numind-o Aelia Capitolina; cetatea lui a fost mult mai mică decât cetăţile anterioare, zidul de S fiind retras în mod permanent. În timpul erei creştine întinderea Ierusalimului nu a rămas constantă. Zona înconjurată de ziduri în zilele noastre („Oraşul Vechi”) a fost definitivată de Soliman Magnificul în secolul al 16-lea.

V. Semnificaţia teologică

Printr-o metonimie naturală, numele „Sion” şi „Ierusalim” reprezintă adesea toţi locuitorii lui Iuda (chiar şi când erau duşi în exil) toţi locuitorii lui Israel sau întregul popor al lui Dumnezeu.

Ierusalimul joacă un rol teologic important în ambele Testamente; în această privinţă nu poate fi distins cu uşurinţă de perspectiva mai largă care include toată ţara. Sunt două motive dominante: Ierusalimul este în acelaşi timp locul infidelităţii şi neascultării evreilor, cât şi locul alegerii şi prezenţei lui Dumnezeu, locul protecţiei şi gloriei lui Dumnezeu. Istoria a demonstrat primul aspect, care în mod inevitabil a provocat mânia divină şi pedeapsa; gloria oraşului poate fi numai de domeniul viitorului, (vezi în special Isaia 1:21; 29:1-4; Matei 23:37 ş.urm.; şi Psalmul 78:68 ş.urm.; Isaia 37:35; 54:11-17.) Contrastul dintre Ierusalimul real şi cel ideal a dat naştere în mod firesc la ideea Ierusalimului ceresc (cf. Galateni 4:25 ş.urm.; Evrei 12:22; Apocalipsa 21).

BIBLIOGRAFIE Cu privire la istorie şi arheologie, vezi în special K. M. Kenyon, Digging up Jerusalem, 1974, şi bibliografia inclusă; Y. Yadin (ed.), Jerusalem Revealed, 1975; B. Mazar, The Mountain of the Lord, 1975; EAEHL, 2, p. 579-647. Cu privire la condiţiile economice şi sociale, vezi J. Jeremias,Jerusalem in the Time of Jesus, 1969. Cu privire la teologie, vezi TDNT 7, p. 292-338; W. D. Davies, The Gospel and the Land, 1974.

D.F.P.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ierusalim.html