MÂNDRIE. Accentul care se
pune pe mândrie şi pe opusul acesteia, smerenia, este un aspect distinctiv al
religiei biblice, aspect care nu are paralele în alte religii sau sisteme
etice. Mândria răzvrătită, care refuză să depindă de Dumnezeu şi să-I fie supusă,
ci îşi atribuie sieşi onoarea care I se cuvinte Lui, reprezintă tocmai rădăcina
şi esenţa păcatului.
Putem spune împreună cu Toma d’Aquino că mândria s-a manifestat
pentru prima dată atunci când Lucifer a încercat să-şi instaureze scaunul de
domnie mai presus de Dumnezeu şi să fie independent de El (Isaia 14:12-14).
Diavolul cel căzut (Luca 10:18) a inspirat lui Adam şi Eva dorinţa de a fi ca
dumnezeii (Geneza 3:5), iar rezultatul a fost acela că, prin căderea în păcat,
întreaga natura a omului a fost atacată de mândrie (cf. Romani 1:21-23). În 1
Timotei 3:6, „osânda diavolului” este asociată cu mândria (cf. „cursa
diavolului” în 1 Timotei 3:7; 2 Timotei 2:26); mândria a fost propria lui
ruinare şi rămâne mijlocul principal prin care el îi ruinează pe oameni, bărbaţi
şi femei. Acesta este motivul pentru care pe tot parcursul VT găsim o
permanentă condamnare a aroganţei omului în special în Psalmi şi în cărţile
didactice. În Proverbe 8:13 atât ge’a, „aroganţă”, cât şi ga’wa, „insolenţă”, urăsc înţelepciunea divină:
manifestarea lor sub forma mândriei naţionale a Moabului (Isaia 16:6), a lui
Iuda (Ieremia 13:9) şi a lui Israel (Osea 5:5) sunt condamnate de către proroci
foarte categoric. Acea notorie „mândrie care merge înaintea căderii” este
numită ga’on, „superioritate
care se umflă”, în Proverbe 16:18, şi este respinsă în favoarea unui duh
smerit. „Trufia”, gobah,
apare ca o cauză de bază a ateismului în Psalmul 10:4. Ea este motivul căderii
lui Nebucadneţar în Daniel 4:30,37. Un cuvânt mai blând, zadon, „prezumţie”,
este folosit pentru entuziasmul lui David din tinereţe, în 1 Samuel 17:28, dar
în Obadia 3, chiar şi acest cuvânt este privit ca un rău care amăgeşte. Mai apar şi alte avertismente împotriva
mândriei în Cărţile didactice de mai târziu, cum ar fi Eclesiasticul 10:6-26.
În ultimele patru secole î.Cr., învăţătura
greacă era opusă iudaismului în sensul că mândria era privită ca o virtute, iar
smerenia ca şi ceva vrednic de dispreţ. „Omul cu suflet mare” al lui Aristotel
era foarte mândru de măiestria sa; dacă ar fi subestimat-o, lucrul acesta l-ar
fi etichetat ca un om cu un spirit inferior. În mod similar, stoicul îşi afirma
independenţa sa morală şi egalitatea sa cu Zeus. În tragedia greacă, însă,
insolenţa (hybris), este o
sursă profundă a răului moral (cf. de ex. Antigona de Sofocle).
Etica creştină a respins conştient sistemul
de gândire grec şi a acceptat punctul de vedere al VT. Smerenia a fost
considerată ca o virtute desăvârşită atunci când Cristos a afirmat despre Sine
că este „blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29). Pe de altă parte, mândria (hyperephania) a
fost trecută pe lista viciilor degradante care ies din inima omului (Marcu
7:22). În Cântarea Mariei (Luca 1:51 ş.urm.), se spune că Dumnezeu risipeşte
gândurile celor mândri, dar îi înalţă pe cei smeriţi. Atât în Iacov 4:6 cât şi
în 1 Petru 5:5, este citat pasajul din Proverbe 3:34, pentru a sublinia
contrastul dintre cei smeriţi (tapeinois), cărora Dumnezeu le arată bunăvoinţă, şi
cei mândri (hyperephanois),
cărora Dumnezeu le stă împotrivă. În descrierea pe care o face societăţii
păgâne depravate, în Romani 1:30; cf. 2 Timotei 3:2, Pavel îl pune pe cel
insolent (hybristsas) şi pe
cel îngâmfat (alazonas) în
acelaşi loc cu păcătoşii mândri. Atitudinea arogantă şi ostentaţia (alazoneia) sunt combătute
în Iacov 4:16 şi în 1 Ioan 2:16. În 1 Corinteni 13:4 ni se spune că în dragoste
nu este nici aroganţa şi nici îngâmfarea care îi distruge pe învăţătorii
mincinoşi din 1 Timotei 6:4.
Pavel a considerat mândria („lauda” pricinuită de cunoaşterea Legii, şi de
faptele/neprihănirea lor) ca fiind duhul caracteristic iudaismului şi ca o
cauză directă a necredinţei iudeilor. El a insistat asupra faptului că
Evanghelia are menirea să excludă lauda de sine (Romani 3:27) învăţându-i pe
oameni că sunt păcătoşi, că nici vorbă nu mai poate fi de aşa-zisa lor
neprihănire individuală şi că ei trebuie să-şi caute neprihănirea lor în
Cristos şi să o primească ca un dar, prin credinţa în El. Mântuirea este „nu
prin fapte, ca să nu se laude nimeni”; ea se capătă numai prin har. De aceea,
nici un om, nici măcar Avraam, nu se poate lăuda că şi-a procurat singur
mântuirea (vezi Efeseni 2:9; 1 Corinteni 1:26-31; Romani 4:1-2). Mesajul
neprihănirii prin Cristos pe care ni-l aduce Evanghelia este sunetul de clopot
care anunţă îngroparea neprihănirii personale în religie. Acesta este motivul
pentru care Evanghelia a fost o piatră de poticnire pentru iudei cei mândri
(Romani 9:30-10:4).
Această subliniere a NT a avut un impact asupra eticii din primele veacuri
creştine şi din evul mediu. Augustin, Toma d’Aquino şi Dante, toţi califică
mândria ca fiind păcatul suprem, în vreme ce Milton şi Goethe o dramatizează.
BIBLIOGRAFIE
ERE; Arndt; MM; R. Niebuhr, The Nature and Destiny of Man, 1944-5, cap. 7; E.
Güting, C. Brown, NIDNTT 3, p. 27-32; G. Bertram, TDNT 8, p. 295-307, 525-529.
D.H.T.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu