MOŞTENIRE.
I.În Vechiul Testament
În VT, există două rădăcini de bază pentru moştenire, nahal şi yaras. În fiecare caz, accentul cade mai mult pe lucrul posedat decât pe procesul de succesiune, cu toate că acest din urmă nu este cu totul absent. Cuvintele acestea apar rar în Geneza şi Exod şi sunt mult mai frecvente în Numeri şi Deuteronom, cărţi care anticipează alocarea de pământ în Canaan, şi în Iosua, se arată modul în care acest fapt a fost pus în aplicare. Legea cu privire la moşteniri a fost după cum urmează: Pământul aparţinea mai curând familiei, decât unui membru al familiei De aceea, exista stricteţe în ceea ce priveşte păstrarea pământului, acesta neputând fi înstrăinat. Fiul cel mai vârstnic primea o parte dublă, iar restul era împărţit în mod egal celorlalţi. Dacă un bărbat murea şi nu avea fii, moştenirea era transmisă fiicelor lui; dacă nu avea nici fiice, aceasta îi revenea fraţilor lui; dacă nu avea nici fraţi, fraţilor tatălui lui, dacă nu îi avea nici pe aceşti unchi, moştenirea îi revenea celei mai apropiate rude (Numeri 27:11). Dacă fiicele moşteneau, ele trebuiau să se căsătorească în acelaşi trib (aceeaşi seminţie) (Numeri 36:6). Accentul cuvântului (yaras) cade pe posesiune, căci moştenitorul moştenea în virtutea dreptului lui, nu printr-o dispoziţie. Testamentele erau necunoscute în Israel înainte de vremea lui Irod. Înainte de a fi dată Legea, patriarhii au fost liberi să treacă peste *întâiul născut şi să dea moştenirea altui fiu mai tânăr. Avraam, Isaac şi Iacov au fost toţi fii mai tineri, nu întâi născuţi. Iosif a fost preferat faţă de Ruben (1 Cronici 5:1-2) şi Efraim în locul lui Manase (Geneza 48:8-20). Acordarea dreptului de întâi născut unui întâi născut provenit de la a doua nevastă, şi care era favorită a fost interzisă în Deuteronom 21:15-17. Totuşi, în cazul succesiunii la tron, David a fost preferat în locul fraţilor lui mai vârstnici (1 Samuel 16:11) iar Solomon în detrimentul lui Adonia (1 Împăraţi 2:15), cu toate că obiceiul normal era ca întâiul născut să moştenească tronul (2 Cronici 21:3).
Dacă un om murea fără să aibă copii, fratele lui trebuia să ia în căsătorie pe nevasta lui care a rămas văduvă (Geneza 38:8-9; Deuteronom 25:5-10; Matei 22:23-25). Primul născut din această unire conjugală era considerat ca întâiul născut al fratelui care a murit şi, de aceea, dacă avea un singur fiu, fratele care trăia nu avea nici un urmaş. Fratele putea să nu se căsătorească cu soţia fratelui său, şi atunci dreptul acesta îl avea cea mai apropiată rudă (Rut 2:20; 3:9-13; 4:1-12). În cartea lui Rut, Rut joacă rolul lui Naomi care era trecută de vârsta la care să se mai căsătorească (Rut 4:17). Pământul nu putea fi vândut la infinit (Levitic 25:23-24). Dacă era vândut, putea fi răscumpărat de cea mai apropiată rudenie (Levitic 25:25). Nabot ştia că oferta lui Ahab a fost ilegală (1 Împăraţi 21:3).
Ţara Canaan a fost privită ca o moştenire a lui Iehova, într-un mod cu totul particular (Exod 15:17; cf. Iosua 22:19; Psalmul 79:1), cu toate că este Dumnezeul întregului pământ (Psalmul 47:2, etc.). Acesta este motivul pentru care Israel a putut să beneficieze de această ţară ca o moştenire.
Promisiunile făcute lui Avraam s-au referit atât la o ţară cât şi la urmaşi (Geneza 12:7; 15:18-21, etc.). Credinţa lui Avraam a fost arătată prin faptul că el a crezut că va avea urmaşi, cu toate că nu avea nici un copil şi soţia lui trecuse de vârsta la care mai putea avea copii, precum şi prin faptul că a crezut că va avea o ţară, cu toate că în timpul vieţii sale a fost un nomad care nu a avut nici un imobil (Faptele Apostolilor 7:5). Copiii lui Israel au ieşit din Egipt nu numai să scape din robie, dar şi ca să moştenească o ţară (Exod 6:6-8). Această ţară a fost cucerită de ei, dar a fost darul lui Iahve (Iosua 21:43-45). În ţara aceasta, El le-a lăsat o moştenire care urma să fie a lor pentru totdeauna (Geneza 13:15, etc.).
S-a tras la sorţi pentru a se afla care sunt ţinuturile care fi revin fiecărei seminţii, după hotărârea lui Iahve (Iosua 18:2-10). În cele din urmă, urma să rămână o rămăşiţă care să se întoarcă din Exil şi să moştenească ţara (Isaia 10:20-21), etc.). Cei care au făcut parte din acea rămăşiţă credincioasă urmau să moştenească şi naţiunile (Psalmul 2:8).
Leviţii nu trebuiau să aibe nici un ţinut, pentru că moştenirea lor era Iahve (Deuteronom 18:1-2). Din punct de vedere material, acest lucru însemna că partea lor erau dările şi cele dintâi roade care-l erau aduse de popor lui Iahve (Deuteronom 18:3-5). Din punct de vedere spiritual, ideea a fost valabilă pentru întreg Israelul (Psalmul 16:5-6, etc.). De asemenea, Israelul trebuia să fie moştenirea Lui, ca popor care I-a aparţinut într-un mod cu totul deosebit (Deuteronom 7:6; 32:9). (*ŢARA FĂGĂDUINŢEI).
II.În Noul Testament
În NT, „moştenire” este traducerea cuvântului gr. kleronomos şi a derivatelor lui; la rândul lui, acest cuvânt derivă de la kleros, care înseamnă „sorţ”. Moştenirea este limitată pentru adevăratul Israel, Cristos Însuşi, care este „moştenitorul” (Marcu 12:7). Ca şi moştenitor al lui Dumnezeu, El intră în posesia moştenirii datorită relaţiei dintre El şi Tatăl. El a fost făcut moştenitorul tuturor lucrurilor (Evrei 1:2). Într-un sens, credincioşii sunt şi ei fiii lui Dumnezeu prin înfiere şi de aceea sunt şi moştenitori (Romani 8:17). Ei calcă pe urmele lui Avraam cel credincios, ca moştenitori ai promisiunii (Romani 4:13-14) şi ca şi Isaac, ei sunt copiii lui, moştenitori conform promisiunii (Galateni 3:29). Moştenirea este ceva care este dat de harul lui Dumnezeu, şi nu poate fi câştigată în nici un fel.
Obiectul moştenirii creştine este tot ceea ce este simbolizat de ţara Canaanului, şi chiar mai mult. Credincioşii moştenesc Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 25:34; 1 Corinteni 6:9-10; 15:50; Galateni 5:21; Efeseni 5:5; Iacov 2:5). Ei moştenesc pământul sau „ţara” (Matei 5:5; cf. Psalmul 37:29). Ei moştenesc mântuirea (Evrei 1:14), o binecuvântare (1 Petru 3:9), slava (Romani 8:17-18) şi neputrezirea (1 Corinteni 15:50). Acestea sunt toate „promisiunile” (Evrei 6:12) care nu au fost primite de credincioşii VT (Evrei 11:39-40). În Evrei, accentul cade pe „legământul” sau „testamentul” cel nou. Pe acesta se bazează moştenirea promisă, în special datorită faptului că ea cerea ca autorul testamentului să moară (Evrei 9:15-17). Doi bărbaţi L-au întrebat pe Isus ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică (Luca 10:25; 18:18), iar Cristos le-a vorbit despre această moştenire ca făcând parte din binecuvântârile lumii celei noi (Matei 19:29). Un creştin împreună cu soţia lui sunt moştenitori împreună ai harului vieţii (1 Petru 3:7).
Binecuvântările promise nu vor fi distribuite în totalitatea lor decât la Parousia. Moştenirea este păstrată în ceruri (1 Petru 1:4). Cel care va birui va avea parte de moştenirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:7). Şi totuşi, acest lucru nu exclude faptul că multe din binecuvântârile moştenirii ne sunt date în avans. Duhul Sfânt este agentul care face ca statutul nostru de moştenitori să fie real (Romani 8:16-17), şi El ne este dat ca o „arvună a moştenirii noastre” până când vom intra în posesia întregii moşteniri (Efeseni 1:14). El a fost trimis Bisericii după ce Cristos Însuşi a intrat în moştenirea Lui, o dată cu înălţarea Sa la cer.
Putem găsi şi în NT ideea că poporul lui Dumnezeu este moştenirea Lui (Efeseni 1:18), şi toate binecuvântările menţionate mai sus arată că şi El Însuşi este moştenirea poporului
Dar moştenirea nu este de drept, ci este o moştenire prin bunăvoinţa lui Dumnezeu care, conform plăcerii Sale suverane, poate să-i frusteze pe cei care s-ar părea că ar fi cei mai îndreptăţiţi s-o primească, şi să o dea altora pe care îi alege El.
BIBLIOGRAFIE
TWBR, p. 112-114; J. Herrmann, W. Foerster, TDNT 3, p. 758-785; J. Efchler, W. Mundle, NIDNTT 2, p. 295-304; James D. Hester, Paul’s Concept of Inheritance, 1968; W.D. Davies, The Gospel and the Land: Early Christianity and Jewish Territorial Doctrine, 1974.
R.E.N.
MOŞTENIRE.
I.În Vechiul Testament
În VT, există două rădăcini de bază pentru moştenire, nahal şi yaras. În fiecare caz, accentul cade mai mult pe lucrul posedat decât pe procesul de succesiune, cu toate că acest din urmă nu este cu totul absent. Cuvintele acestea apar rar în Geneza şi Exod şi sunt mult mai frecvente în Numeri şi Deuteronom, cărţi care anticipează alocarea de pământ în Canaan, şi în Iosua, se arată modul în care acest fapt a fost pus în aplicare. Legea cu privire la moşteniri a fost după cum urmează: Pământul aparţinea mai curând familiei, decât unui membru al familiei De aceea, exista stricteţe în ceea ce priveşte păstrarea pământului, acesta neputând fi înstrăinat. Fiul cel mai vârstnic primea o parte dublă, iar restul era împărţit în mod egal celorlalţi. Dacă un bărbat murea şi nu avea fii, moştenirea era transmisă fiicelor lui; dacă nu avea nici fiice, aceasta îi revenea fraţilor lui; dacă nu avea nici fraţi, fraţilor tatălui lui, dacă nu îi avea nici pe aceşti unchi, moştenirea îi revenea celei mai apropiate rude (Numeri 27:11). Dacă fiicele moşteneau, ele trebuiau să se căsătorească în acelaşi trib (aceeaşi seminţie) (Numeri 36:6). Accentul cuvântului (yaras) cade pe posesiune, căci moştenitorul moştenea în virtutea dreptului lui, nu printr-o dispoziţie. Testamentele erau necunoscute în Israel înainte de vremea lui Irod. Înainte de a fi dată Legea, patriarhii au fost liberi să treacă peste *întâiul născut şi să dea moştenirea altui fiu mai tânăr. Avraam, Isaac şi Iacov au fost toţi fii mai tineri, nu întâi născuţi. Iosif a fost preferat faţă de Ruben (1 Cronici 5:1-2) şi Efraim în locul lui Manase (Geneza 48:8-20). Acordarea dreptului de întâi născut unui întâi născut provenit de la a doua nevastă, şi care era favorită a fost interzisă în Deuteronom 21:15-17. Totuşi, în cazul succesiunii la tron, David a fost preferat în locul fraţilor lui mai vârstnici (1 Samuel 16:11) iar Solomon în detrimentul lui Adonia (1 Împăraţi 2:15), cu toate că obiceiul normal era ca întâiul născut să moştenească tronul (2 Cronici 21:3).
Dacă un om murea fără să aibă copii, fratele lui trebuia să ia în căsătorie pe nevasta lui care a rămas văduvă (Geneza 38:8-9; Deuteronom 25:5-10; Matei 22:23-25). Primul născut din această unire conjugală era considerat ca întâiul născut al fratelui care a murit şi, de aceea, dacă avea un singur fiu, fratele care trăia nu avea nici un urmaş. Fratele putea să nu se căsătorească cu soţia fratelui său, şi atunci dreptul acesta îl avea cea mai apropiată rudă (Rut 2:20; 3:9-13; 4:1-12). În cartea lui Rut, Rut joacă rolul lui Naomi care era trecută de vârsta la care să se mai căsătorească (Rut 4:17). Pământul nu putea fi vândut la infinit (Levitic 25:23-24). Dacă era vândut, putea fi răscumpărat de cea mai apropiată rudenie (Levitic 25:25). Nabot ştia că oferta lui Ahab a fost ilegală (1 Împăraţi 21:3).
Ţara Canaan a fost privită ca o moştenire a lui Iehova, într-un mod cu totul particular (Exod 15:17; cf. Iosua 22:19; Psalmul 79:1), cu toate că este Dumnezeul întregului pământ (Psalmul 47:2, etc.). Acesta este motivul pentru care Israel a putut să beneficieze de această ţară ca o moştenire.
Promisiunile făcute lui Avraam s-au referit atât la o ţară cât şi la urmaşi (Geneza 12:7; 15:18-21, etc.). Credinţa lui Avraam a fost arătată prin faptul că el a crezut că va avea urmaşi, cu toate că nu avea nici un copil şi soţia lui trecuse de vârsta la care mai putea avea copii, precum şi prin faptul că a crezut că va avea o ţară, cu toate că în timpul vieţii sale a fost un nomad care nu a avut nici un imobil (Faptele Apostolilor 7:5). Copiii lui Israel au ieşit din Egipt nu numai să scape din robie, dar şi ca să moştenească o ţară (Exod 6:6-8). Această ţară a fost cucerită de ei, dar a fost darul lui Iahve (Iosua 21:43-45). În ţara aceasta, El le-a lăsat o moştenire care urma să fie a lor pentru totdeauna (Geneza 13:15, etc.).
S-a tras la sorţi pentru a se afla care sunt ţinuturile care fi revin fiecărei seminţii, după hotărârea lui Iahve (Iosua 18:2-10). În cele din urmă, urma să rămână o rămăşiţă care să se întoarcă din Exil şi să moştenească ţara (Isaia 10:20-21), etc.). Cei care au făcut parte din acea rămăşiţă credincioasă urmau să moştenească şi naţiunile (Psalmul 2:8).
Leviţii nu trebuiau să aibe nici un ţinut, pentru că moştenirea lor era Iahve (Deuteronom 18:1-2). Din punct de vedere material, acest lucru însemna că partea lor erau dările şi cele dintâi roade care-l erau aduse de popor lui Iahve (Deuteronom 18:3-5). Din punct de vedere spiritual, ideea a fost valabilă pentru întreg Israelul (Psalmul 16:5-6, etc.). De asemenea, Israelul trebuia să fie moştenirea Lui, ca popor care I-a aparţinut într-un mod cu totul deosebit (Deuteronom 7:6; 32:9). (*ŢARA FĂGĂDUINŢEI).
II.În Noul Testament
În NT, „moştenire” este traducerea cuvântului gr. kleronomos şi a derivatelor lui; la rândul lui, acest cuvânt derivă de la kleros, care înseamnă „sorţ”. Moştenirea este limitată pentru adevăratul Israel, Cristos Însuşi, care este „moştenitorul” (Marcu 12:7). Ca şi moştenitor al lui Dumnezeu, El intră în posesia moştenirii datorită relaţiei dintre El şi Tatăl. El a fost făcut moştenitorul tuturor lucrurilor (Evrei 1:2). Într-un sens, credincioşii sunt şi ei fiii lui Dumnezeu prin înfiere şi de aceea sunt şi moştenitori (Romani 8:17). Ei calcă pe urmele lui Avraam cel credincios, ca moştenitori ai promisiunii (Romani 4:13-14) şi ca şi Isaac, ei sunt copiii lui, moştenitori conform promisiunii (Galateni 3:29). Moştenirea este ceva care este dat de harul lui Dumnezeu, şi nu poate fi câştigată în nici un fel.
Obiectul moştenirii creştine este tot ceea ce este simbolizat de ţara Canaanului, şi chiar mai mult. Credincioşii moştenesc Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 25:34; 1 Corinteni 6:9-10; 15:50; Galateni 5:21; Efeseni 5:5; Iacov 2:5). Ei moştenesc pământul sau „ţara” (Matei 5:5; cf. Psalmul 37:29). Ei moştenesc mântuirea (Evrei 1:14), o binecuvântare (1 Petru 3:9), slava (Romani 8:17-18) şi neputrezirea (1 Corinteni 15:50). Acestea sunt toate „promisiunile” (Evrei 6:12) care nu au fost primite de credincioşii VT (Evrei 11:39-40). În Evrei, accentul cade pe „legământul” sau „testamentul” cel nou. Pe acesta se bazează moştenirea promisă, în special datorită faptului că ea cerea ca autorul testamentului să moară (Evrei 9:15-17). Doi bărbaţi L-au întrebat pe Isus ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică (Luca 10:25; 18:18), iar Cristos le-a vorbit despre această moştenire ca făcând parte din binecuvântârile lumii celei noi (Matei 19:29). Un creştin împreună cu soţia lui sunt moştenitori împreună ai harului vieţii (1 Petru 3:7).
Binecuvântările promise nu vor fi distribuite în totalitatea lor decât la Parousia. Moştenirea este păstrată în ceruri (1 Petru 1:4). Cel care va birui va avea parte de moştenirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:7). Şi totuşi, acest lucru nu exclude faptul că multe din binecuvântârile moştenirii ne sunt date în avans. Duhul Sfânt este agentul care face ca statutul nostru de moştenitori să fie real (Romani 8:16-17), şi El ne este dat ca o „arvună a moştenirii noastre” până când vom intra în posesia întregii moşteniri (Efeseni 1:14). El a fost trimis Bisericii după ce Cristos Însuşi a intrat în moştenirea Lui, o dată cu înălţarea Sa la cer.
Putem găsi şi în NT ideea că poporul lui Dumnezeu este moştenirea Lui (Efeseni 1:18), şi toate binecuvântările menţionate mai sus arată că şi El Însuşi este moştenirea poporului
Dar moştenirea nu este de drept, ci este o moştenire prin bunăvoinţa lui Dumnezeu care, conform plăcerii Sale suverane, poate să-i frusteze pe cei care s-ar părea că ar fi cei mai îndreptăţiţi s-o primească, şi să o dea altora pe care îi alege El.
BIBLIOGRAFIE
TWBR, p. 112-114; J. Herrmann, W. Foerster, TDNT 3, p. 758-785; J. Efchler, W. Mundle, NIDNTT 2, p. 295-304; James D. Hester, Paul’s Concept of Inheritance, 1968; W.D. Davies, The Gospel and the Land: Early Christianity and Jewish Territorial Doctrine, 1974.
R.E.N.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu