ORDINARE. Considerând rolul pe care l-a avut slujirea pe tot parcursul istoriei Bisericii, găsim extrem de puţine referinţe la închinare în NT. Într-adevăr, cuvântul „ordinare” nu apare deloc, şi nu apare nici verbul „a ordina” cu sensul specific pe care îl cunoaştem astăzi. În VA există mai multe verbe care sunt traduse cu „a ordina”, dar toate acestea înseamnă mai degrabă „a numi”. De exemplu, cheirotoneo este folosit cu privire la bătrânii din anumite biserici din Galatia (Faptele Apostolilor 14:23), dar înainte de a considera că verbul denotă „ordinare” în sensul în care îl folosim, noi trebuie mai întâi să observăm felul în care este folosit în pasaje cum ar fi 2 Corinteni 8:19, unde se referă la fratele care a fost „ales de Biserici să meargă împreună cu noi…”
Cei doisprezece au fost aleşi de Cristos ca să stea aproape de El şi să-i trimită pentru a sluji altora (Marcu 3:14). Nu se spune însă nici un cuvânt de ordinare. Marcu spune că Isus a rânduit (poieo, a face) doisprezece, iar Luca ne spune că Isus i-a „ales (eklego)” (Marcu 3:14; Luca 6:13). Acesta a fost un moment foarte solemn (Luca ne spune că înainte de a face această alegere, Isus S-a rugat toată noaptea). Nu se aminteşte însă de nici o ordinare. Ioan ne spune că Domnul cel înviat a suflat peste zece dintre ucenici zicând: „Luaţi Duh Sfânt!” (Ioan 20:22); este dificil însă să vedem în acest act o ordinare. S-au tras sorţii şi când s-a făcut de cunoscut alegerea lui Matia, el a fost pur şi simplu „numărat” împreună cu ceilalţi (Faptele Apostolilor 1:26). În mod similar, prorocii şi alţii sunt chemaţi direct de Dumnezeu, cu toate că despre unii se spune că au fost chemaţi „în vederea lucrării de slujire” (Efeseni 4:12; desigur, cuvântul „slujire” având aici un sens larg).
Luca ne relatează despre numirea celor şapte (Faptele Apostolilor 6), şi acest eveniment este interpretat deseori ca fiind instituirea diaconatului. S-ar putea să fie astfel, dar nu avem nici o certitudine. Unii cred că avem de a face aici cu instituirea prezbiteratului, iar alţii neagă faptul că ar exista ordinare în vreun oficiu eclesiastic. Ei consideră că Luca nu descrie nimic mai mult decât o măsură cu caracter temporar care s-a luat pentru a veni în întâmpinarea unei situaţii dificile. Dacă acceptăm punctul de vedere tradiţional, atunci aspectul esenţial al ordinarii este punerea mâinilor asociată cu rugăciunea. Dar având în vedere faptul că nu dispunem de date precise precum şi folosirea pe scară largă a punerii mâinilor în antichitate, nu ne permitem să facem speculaţii pe marginea acestui pasaj. Nu ne ajută nici pasajul care relatează despre numirea bătrânilor în bisericile din Galatia (Faptele Apostolilor 14:23), căci, cu toate că avem certitudinea că au fost ordinaţi într-un fel sau altul, nu ni se spune nimic cu privire la modul în care s-a făcut lucrul acesta sau ce se aştepta de la ei după ordinare.
Cele mai importante informaţii ne parvin din epistolele pastorale. Pavel îl sfătuieşte pe Timotei: „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor” (1 Timotei 4:14). Acest pasaj ne pune la dispoziţie trei informaţii cu privire la ordinarea lui Timotei. În primul rând, ordinarea a însemnat pentru el primirea unui dar spiritual charisma, necesar lucrării de slujire. În al doilea rând, darul acesta i-a fost dat „prin prorocie (dia)”. În al treilea rând, i-a fost dat cu punerea mâinilor (meta) de către bătrâni. Lucrul esenţial legat de ordinare este darul divin. Nimic nu poate înlocui acest dar. Mai există însă un act exterior, punerea mâinilor. Este posibil ca Pavel să se fi referit la acelaşi ritual atunci când a vorbit despre ocazia când el însuşi şi-a pus mâinile peste Timotei (2 Timotei 1:6), cu toate că nu trebuie să eliminăm posibilitatea ca el să fi făcut aluzie la alte ritualuri, poate la ceva care seamănă mai degrabă cu confirmările anglicane decât cu ordinarea. Am putea să tragem o concluzie mult mai sigură dacă am şti când a avut loc această punere a mâinilor: la început, când Pavel l-a cunoscut pe Timotei, sau nu cu mult timp înainte de scrierea acestei epistole. Dacă, la fel ca majoritatea comentatorilor, considerăm că acest verset se referă la ordinare, înseamnă că Pavel s-a alăturat bătrânilor la punerea mâinilor, acţiune care după toate probabilităţile a avut loc şi mai înainte. Este posibil ca tot la aceeaşi ordinare să se refere şi cuvintele care vorbesc despre „prorociile făcute mai înainte despre tine” (1 Timotei 1:18).
Ordinarea este întotdeauna un moment solemn şi este posibil ca recomandarea „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă” (1 Timotei 5:22) să sublinieze tocmai acest lucru. Dar având în vedere contextul, există o probabilitate mai mare ca aceste cuvinte să se refere la reprimirea în biserică a celor ce s-au pocăit de păcatele lor.
Toate cele de mai sus nu ne pun la dispoziţie decât nişte informaţii destul de reduse, lucru care ne dezamăgeşte, cu atât mai mult cu cât epistolele pastorale ne arată cât de importantă este lucrarea de slujire, mai cu seamă funcţia de prezbiter şi de diacon. De exemplu, Pavel îi spune lui Tit „să aşezi prezbiteri în fiecare cetate” (Tit 1:5), şi se acordă mare atenţie calificării pentru aceste funcţii de slujitori în biserică. Se poate sugera că ordinarea la creştini a fost preluată din religia iudaică, dar acest lucru nu ne ajută prea mult. Tot ceea ce putem spune cu siguranţă este că aspectul important al slujirii este darul divin şi că ritualul esenţial legat de ordinare în perioada de început a Bisericii a fost punerea mâinilor însoţită de rugăciune. (*DARURI SPIRITUALE.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu