Reacţiile negative – mai mult sau mai puţin vehemente – la adresa Marşului pentru Viaţă nu sunt deloc o surpriză. Dimpotrivă.
Au însoţit apariţia şi istoria mişcării provita de la noi de la început (anii 1990), înainte de a se importa în România neo-marxismul cultural. La Sibiu facem Marşul pentru Viaţă din 1998. Am întâlnit mereu aceleaşi reacţii publice: curiozitate amestecată cu doze diverse de adversitate (atât la autorităţi şi media, cât şi la persoanele de pe stradă), uneori travestită în indiferenţă. Majoritatea trecătorilor (şi aproape toate femeile) privesc pieziş sau după prima privire întorc capul. O reacţie similară în faţa standurilor de promovare provita (de pe traseul Marşului pentru Viaţă sau cele din curţile bisericilor de parohie): oamenii privesc cu coada ochiului ori de departe şi le ocolesc. Foarte puţini au curajul să se apropie, să puna mâna pe materiale, sau să intre în vorbă… Excepţiile, câte sunt, sunt de regulă tinerii!
De asemenea, reacţiile de-a lungul timpului la abordarea subiectului avortului de către preoţi în predică sunt în general negative. Uneori se comentează. Comentează preoţii între ei. Subiectul deranjează. Este indecent. Împovărător.
Amploarea şi constanţa acestor reacţii trebuie să aibă o cauză serioasă. Cred că o ştim cu toţii: adevărul supără, pentru că doare. Uneori este insuportabil…
Şi adevărul este că ceea ce au scris furioşii pe asfalt şi pereţi este chiar „adevărul lor”. Spus la mare supărare, pentru că la mare durere… MpV n-a trecut pur şi simplu pe nişte străzi din localităţile noastre, prin faţa privirii unor oameni. A trecut şi pe acolo pe unde au scris cei supăraţi că trece: prin viaţa lor intimă, peste organele lor sexuale. Desigur, prin cele mai sexuale organe, care sunt mintea şi conştiinţa noastră. De ce să ne mirăm că doare?
***
Când persoana A confruntă (critică) moral persoana B, în acelaşi timp îşi afirmă propria superioritate morală: implicit, A pretinde că ştie mai bine decât B ce este bine şi ce este rău (în cazul dat, nu neapărat în general). De obicei, toţi reacţionăm negativ la asemenea confruntări, cel puţin în primă instanţă, pentru că ne este contestată competenţa morală în ceea ce ne priveşte. Nu ne place să primim lecţii de morală.
[Notă: Este o situaţie de când lumea, dar cei de azi primim încă şi mai greu asemenea lecţii din cauza narcisismul mai ridicat: este şi foarte promovat (de advertising – „vinde bine” – etc) dar, mai important, este şi o reacţie de apărare le traume sufleteşti (păcatele nepocăite, în termeni tradiţionali). La dureri sufleteşti mari, apare reacţia de apărare, care include efortul de salvare a stimei de sine sub o mască cu două feţe: cinică în afară, narcisistă înăuntru.]
***
Un profesor american mi-a spus că în SUA, în decurs de un deceniu, opinia publică majoritară în privinţa LGBT a basculat de la o atitudine ostilă la una de simpatie (nu o mare majoritate, dar perceptibilă). Există, desigur, multe cauze, între care campaniile media au un rol important. Cel mai interesant aspect este că această schimbare este considerată o victorie morală, mai mult decât una politică. Câştigă cei mai buni sau, nu mai puţin important, pierd cei mai răi. Cum este posibil ca un comportament imoral pentru majoritatea unei populaţii să fie totuşi acceptat moral?
[Notă: Ca şi în cazul avortului, o asemenea majoritate nu ar exista dacă mulţi dintre cei care nu îl practică, deci nu consideră comportamentul respectiv bun în sine, nu l-ar aproba.]
Putem vorbi de „spălarea pe creier”, de „ideologizare”, de „războiul cultural” şi nu greşim. Însă dacă nu punem totul pe seama subliminalului ori a demonicului, trebuie să fie ceva care ne face susceptibili la „spălare” sau ispită.
***
Când cineva îşi afirmă superioritatea morală, de cele mai multe ori îl considerăm arogant; şi de cele mai multe ori îşi pierde credibilitatea. Ceea ce a reuşit pretutindeni mişcarea LGBT a fost să apară ca victima – doar în termeni morali; e suficient – a aroganţei celor care au confruntat-o public, a celor care afirmă superioritatea heterosexualităţii.
[Notă: Nu întâmplător argumentele „hate” şi „fobia” sunt cele mai utilizate.]
Când cineva nu vrea sau nu are puterea să renunţe la un comportament imoral sau să recunoască un eşec personal grav (nu se pocăieşte, în termeni tradiţionali), cel mai important lucru este negarea, respingerea sentimentului de vinovăţie…
[Notă: Deloc întâmplătoare lupta cu vinovăţia a şcolilor psihoterapeutice necreştine şi cu concepţia despre păcat a teologiilor moderne.]
Din tot creştinismul, post-creştinismul nu reţine nici măcar ideea de iertare – numai greşelile pot fi iertate –, ci doar pe cea de ne-judecare: nu mai există superioritate morală, toate comportamentele consensuale sunt legitime. Există, în schimb, autodiscreditarea morală a celor care pretind vreo superioritate. Nu este nevoie ca promotorii drepturilor la „libertate sexuală şi reproductivă” să se apere („pride-parades”, „coming-out”), ci doar să răspândească mesajul „suntem judecaţi!”… Mai devreme sau mai târziu, aroganţii vor pierde majoritatea.
[Notă: LGBT nu mai acceptă statutul de toleranţă. Cer recunoaştere, afirmare.]
***
Cu atât mai mult cu cât, inevitabil, superiorii au, ei înşişi, propriile slăbiciuni. Cine ridică piatra?… Mesajele de pe asfalt şi pereţi au fost doar indecente şi agresive, nu nesincere, nici prost-ţintite, mai ales cele de pe pereţii bisericilor. Prin care pereţi – cel puţin aşa cred mulţi – ne afirmăm superioritatea…
***
Dacă Marşul pentru Viaţă trezeşte atâta furie este şi pentru că trece peste răni adânci şi nevindecate. Nu vreau să spun că Marşul pentru Viaţă este moral ineficient, deci neavenit. Nici că, în schimb, ar fi avenit tocmai pentru că nu (mai) cerem incriminarea avortului. Marşul pentru Viaţă este necesar moral pentru a ne reaminti public de tragedia avorturilor, care ne priveşte şi ne răneşte pe toţi. Ceea ce vreau să spun este că nu suntem dispuşi să primim lecţii morale – nici măcar în nume de tratament – decât de la cei pe care îi credităm cu autoritate morală. Însă credibilitatea şi autoritatea morală nu se câştigă dând lecţii, ci (cu totul) altfel. Marşul pentru Viaţă este necesar, dar nu este şi suficient. Numai Marşul pentru Viaţă, numai lecţiile morale, sunt calea sigură către discreditarea şi înfrângerea morală.
La finalul documentului oficial privitor la avort al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române citim:
„Biserica trebuie să întreprindă un întreg efort de educare a omului de azi cu privire la scopul sexualității umane. Activitatea pastorală a preotului trebuie diversificată. Biserica va trebui să sensibilizeze toți factorii care au ca obiect educarea populației sau se îngrijesc de sănătate; omul trebuie educat cu privire la ce înseamnă adevărata tandrețe şi dragoste, trebuie educat să-şi pună ordine în propria-i viată, în condițiile sociale actuale.”
Documentul datează din 2004. Marşul pentru Viaţă din 2017 ne arată că cele cinci imperative („trebuie”) ale fragmentului citat sunt de o tot mai mare actualitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu