MÂNTUIRE. (În ebr. yesa’; în gr. soteria).
I. În
Vechiul Testament
Principalul cuvânt ebraic tradus prin
„mântuire” este yesa şi
derivatele lui. Înţelesul de bază al cuvântului este „a aduce la loc larg” (cf.
Psalmul 18:36; 66:12), dar de la început el are sensul metaforic de „libertate
fără limite” şi include mijloacele prin care se realizează aceasta – adică,
eliberarea de factorii care constrâng pe cineva şi-l îngrădesc. Poate să se
refere la eliberarea de o boală (Isaia 38:20; cf. v. 9), izbăvirea de un necaz
Ieremia 30:7) sau de duşmani (2 Samuel 3:18; Psalmul 44:7). În narea majoritate
a pasajelor, Dumnezeu este autorul mântuirii. Astfel, Dumnezeu Îşi izbăveşte
turma Lui (Ezechiel 34:22); El îşi scapă poporul (Osea 1:7) şi numai El îi
poate mântui (Osea 13:10-14); nu este nici un alt Mântuitor în afară de El
(Isaia 43:11). El i-a izbăvit pe părinţii lor din Egipt (Psalmul 106:7-10) şi
pe fiii lor din Babilon (Ieremia 30:10). El este un loc de scăpare şi
Mântuitorul poporului Său (2 Samuel 22:3). El l-a izbăvit pe cel sărac şi pe
cel nevoiaş atunci când aceştia n-au avut pe nimeni să-i ajute (Psalmul 34:6;
Iov 5:15). Cuvintele lui Moise, „staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care
v-o va da Domnul” (Exod 14:13) exprimă o idee esenţială a VT. Aşadar, a-L
cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L cunoaşte pe El ca un Dumnezeu care mântuieşte
(Osea 13:14), astfel încât în VT cuvintele „Mântuitor” şi „Dumnezeu” sunt două
cuvinte identice. Marele exemplu normativ al izbăvirii mântuitoare a lui
Dumnezeu este exodul (Exod 12:40; 14:31). Izbăvirea din sclavia Egiptului prin
intervenţia lui Dumnezeu de la Marea Roşie a avut un rol determinant asupra
întregii concepţii ulterioare a lui Israel cu privire la natura şi activitatea
lui Dumnezeu. Exodul a fost forma în care a fost turnată întreaga interpretare
ulterioară a dramei istoriei lui Israel. A fost cântată ca o rugăciune (Psalmul
66:1-7), menţionată în povestire (Deuteronom 6:20-24), reconstituită în ritual
(Exod 13:3-16). Astfel, noţiunea de mântuire s-a născut din exodul lui Israel
din Egipt, eveniment care a fost marcat de faptele măreţe de izbăvire pe care
Dumnezeu le-a făcut în istorie.
Acest element de o semnificaţie profundă a
pus la rândul lui baza pentru alte contribuţii ale VT la noţiunea de mântuire,
escatologia. Faptul că Israel L-a cunoscut pe Dumnezeu în trecut ca Mântuitor
l-a făcut să privească prin credinţă în viitor la mântuirea deplină şi finală
pe care o va aduce El. Tocmai pentru faptul că Iahve S-a prezentat ca Domn al
tuturor, creator şi conducător al întregului pământ, şi pentru că El este un
Dumnezeu drept şi credincios, într-o bună zi El va repurta victoria finală
asupra duşmanilor Lui şi îşi va vindeca poporul de toate bolile lui (Isaia
43:11-21; Deuteronom 9:4-6; Ezechiel 36:22-23). La început această speranţă de
mântuire era centrată mai mult în intervenţia imediată a lui Dumnezeu pentru
a-l ocroti pe Israel (cf. Geneza 49; Deuteronom 33; Numeri 23 ş.urm.). În
perioada prorocilor ea îşi găseşte expresia în „ziua lui Iahve”, când judecata
va fi combinată cu izbăvirea (Isaia 24:19 ş.urm.; 25:6-8; Ioel 2:1 ş.urm.,
28:32; Amos 5:18 ş.urm.; 9:11 ş.urm.). Experienţa exilului le-a pus
israeliţilor la îndemână o ilustraţie concretă şi un context concret pentru a
exprima această speranţă ca un nou exod (Isaia 43:14-16; 48:20 ş.urm.; 51:9
ş.urm.; cf. Ieremia 31:31-34; Ezechiel 37:21-28; Zaharia 8:7-13); dar
rezultatele dezamăgitoare şi limitate ale restaurării au făcut ca speranţa să
se îndrepte din nou spre viitor şi a fost pusă în ceea ce a fost numit
categoria escatologico-transcendentală (Isaia
64:1 ş.urm.; 65:17 ş.urm.; 66:22), speranţa în olam habba, în lumea cea nouă şi în sfârşitul epocii
prezente în care conducerea suverană a lui Dumnezeu şi caracterul Lui drept vor
fi manifestate printre toate naţiunile.
Ar mai trebui menţionaţi şi alţi termeni pe
care LXX îi traduce prin soteria; în special rădăcinag’l, „a răscumpăra”, a recupera un bun care a căzut în
mâini străine, „a cumpăra înapoi”, deseori prin efectuarea unei plăţi. Persoana
care efectua această răscumpărare, sau mântuire, este go’el, un
răscumpărător care este ruda celui răscumpărat (cf. Levitic 25:26, 32; Rut
4:4,6). Dumnezeu este marele go’el al lui Israel (Exod 6:6; Psalmul 77:14
ş.urm.). Acest cuvânt este sinonim cu yesa’, care apare în ultima parte a cărţii lui Isaia
(Isaia 41:14, 44:6; 47:4). Ei apar ca termeni paraleli în Isaia 43:1-2; 60:16;
63:9 (cf. TDNT 7, p. 977- 978).
În final, observăm că activitatea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie
este extinsă şi adâncită, în sensul că avem de a face cu un agent special al
acestei mântuiri, Mesia-Robul Domnului. Mântuirea implică un trimis, sau un
Salvator, deşi nu în mod necesar diferit de Iahve Însuşi. Deşi, în general, în
anumite conjuncturi istorice, Iahve poate să Se folosească de trimişi dintre
oameni, sau de izbăvitori (Geneza 45:7; Judecători 3:9,15; 2 Împăraţi 13:5;
Neemia 9:27), El singur este Mântuitorul poporului Său (Isaia 43:11; 45:21;
Osea 13:14). Această afirmaţie generală, însă, trebuie să fie explicată în
contextul creşterii pe care a cunoscut-o speranţa mântuirii în VT, unde în
imnurile închinate Robului Domnului găsim personificarea mânturii morale a lui
Iahve, chiar dacă Robul Domnului nu este prezentat niciodată direct ca
Mântuitor. Personificarea misiunii Robului Domnului apare clar în text şi, în
lumina împlinirii în NT, nu mai are nevoie de nici o apărare. În imnul din
Isaia 49:1-6, El trebuie să fie instrumentul mântuirii universale a lui
Dumnezeu (v. 6; cf. v. 8). Imnul final, 52:13-53:12, nu conţine termenul de
mântuire ci ideea de mântuire este prezentă în sensul unei izbăviri de păcat şi
de consecinţele lui. Astfel, VT ne face să înţelegem în final că Dumnezeu Îşi
izbăveşte poporul prin Mântuitorul pe care L-a ales El, Mesia.
II. În
Noul Testament
Începem cu observaţia generală că în ceea ce priveşte ideea de mântuire,
utilizarea conceptului de izbăvire morală/spirituală în sens „religios” domină
aproape întreg cuprinsul NT. Folosirea acestui termen cu sens nereligios se
limitează la semnificaţia de a scăpa dintr-un pericol care periclitează viaţa
cuiva (Faptele Apostolilor 27:20, 31; Marcu 15:30; Evrei 5:7).
Evangheliile
sinoptice
Cuvântul mântuire este menţionat de Isus o singură dată (Luca 19:9), unde
poate să se refere ori la Sine, ca o personificare a mântuirii care îi oferă
iertare lui Zacheu, ori la ceea ceeste vizibil în urma transformării care a
survenit în viaţa vameşului. Totuşi, Domnul nostru foloseşte verbul „a mântui”
şi alte cuvinte înrudite în primul rând pentru a arăta ce a venit să
înfăptuiască (în mod implicit, Marcu 3:4; şi direct, Luca 4:18; Matei 18:11;
Luca 9:56; Matei 20:28), iar în cel de-al doilea rând pentru a arăta ce se cere
din partea omului (Marcu 8:35; Luca 7:50; 8:12; 13:24; Matei 10:22). Luca 18:26
şi contextul ne arată că mântuirea cere o inimă plină de căinţă, ca şi a unui
copil, cere o stare de neajutorate cate să fie gata să primească, şi o
renunţare la toate celelalte lucruri, pentru Cristos – condiţii pe care omul nu
le-ar putea îndeplini, dacă nu ar fi ajutat din afară.
Mărturia pe care au depus-o alţii cu privire la activitatea mântuitoare a
Domnului este atât indirectă (Marcu 15:31) cât şi directă (Matei 8:17). Mai
există de asemenea mărturia propriului Său Nume (Matei 1:21,23). Toate aceste
mărturii ne sugerează că mântuirea se găseşte în Persoana şi în lucrarea lui
Cristos, şi în special în moartea Lui.
Evanghelia
a patra
Acest adevăr dublu este subliniat în cea de-a patra evanghelie, în care
fiecare capitol ne prezintă diferite aspecte ale mântuirii. Astfel, în 1:12
ş.urm., oamenii se nasc ca şi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos; în
2:5, situaţia este remediată prin faptul că oamenii fac tot ceea ce le
porunceşte El; în 3:5, pentru intrarea în Împărăţie, este esenţială naşterea
din Duhul, dar 3:14,17 spune clar că această viaţă nouă nu este posibilă fără o
credinţă în moartea lui Cristos, fără de care oamenii rămân tot sub osândă
(3:18); în 4:22, mântuirea vine de la iudei – din punct de vedere istoric
poporul lui Dumnezeu a fost canalul prin care revelaţia a fost transmisă
oamenilor – şi este un dar care transformă lăuntrul oamenilor şi îi pregăteşte
pentru a se închina lui Dumnezeu.
În 5:14, cel care a fost însănătoşit trebuie să nu mai păcătuiască, pentru
a nu ajunge în situaţia de a i se întâmpla ceva şi mai rău; în 5:39,
Scripturile mărturisesc despre viaţa (= mântuire) în Fiul, căruia I-au fost
încredinţate viaţa şi judecata; în 5:24, credincioşii au trecut deja de la
moarte la viaţă; în 6:35, Isus Se numeşte pe Sine Pâinea vieţii, la care ar
trebui să meargă oamenii şi să caute cuvintele vieţii veşnice (6:68); în 7:39,
apa este simbolul vieţii mântuitoare a Duhului care trebuia să vină după ce
Isus avea să fie proslăvit.
În 8:12, evanghelistul arată siguranţa pe care o are omul atunci când este
călăuzit de lumină, iar în v. 32, 36 libertatea avută în Fiul, prin adevăr; în
9:25, 37,39 mântuirea înseamnă vedere spirituală; în 10:10, turma obţine
siguranţa şi viaţa din belşug a Tatălui prin Cristos; în 11:25 ş.urm., viaţa
după înviere aparţine celor care cred; în 11:50, (cf. 18:14) este descris fără
intenţie scopul neintenţionat mântuitor al morţii Lui; în 12:32, Cristos care
este înviat dintre cei morţi îi atrage pe oameni la Sine; în 13:10, spălarea
Lui iniţială semnifică mântuirea („curat de tot”); în 14:6, El este adevărul şi
calea cea vie spre locaşul Tatălui; în 15:5, rămânerea în El, care este Viţa,
este secretul resurselor de viaţă; în 16:7-15, din pricina lui Duhul Se va
ocupa de obstacolele care stau în calea mântuirii şi va pregăti drumul pentru
realizarea acesteia; în 17:2, 3, 12, El asigură protecţie celor care Îl cunosc
pe adevăratul Dumnezeu şi pe El însuşi; în 19:30, mântuirea este realizată; în
20:21-23, darul Duhului este însoţit de cuvinte de pace şi iertare; în
21:15-18, dragostea Lui vindecătoare toarnă din nou dragoste în cel care-L
urmează şi-l pregăteşte pentru a-I sluji.
Faptele
Apostolilor
Faptele Apostolilor prezintă proclamarea mântuirii (cf. 16:17) prin
impactul pe care aceasta l-a avut mai întâi asupra mulţimilor care au fost
îndemnate să se mântuiască „din mijlocul acestui neam ticălos” (2:40) prin
pocăinţă (ea însăşi fiind un dar şi o parte a procesului de mântuire, 11:18),
prin iertarea păcatelor şi prin primirea Duhului Sfânt; apoi impactul ei asupra
unui om bolnav, inconştient de nevoia lui reală, care este vindecat în Numele
lui Isus, singurul Nume prin care putem fi mântuiţi; iar în al treilea rând,
impactul asupra casei celui care a întrebat: „Ce să fac să fiu mântuit?” (16:30
ş.urm.).
Epistolele
lui Pavel
Pavel afirmă că Scripturile „pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la
mântuire, prin credinţa în Isus Cristos” (2 Timotei 3:15 ş.urm.) şi să ne
furnizeze ingredientele necesare pentru a ne bucura de o mântuire completă. Aplicând
şi amplificând conceptul de neprihănire a lui Dumnezeu pe care-l găsim în VT,
care în sine este o umbră a îndreptăţirii mântuitoare a NT, Pavel ne arată că
nu există mântuire prin Lege, întrucât Legea nu poate decât să indice prezenţa
păcatului, să stârnească acţiunea lui reacţionară şi să închidă gurile
oamenilor, dovedindu-i vinovaţi înaintea lui Dumnezeu (Romani 3:19; Galateni
2:16). Mântuirea stă la dispoziţia omului ca un dar de la Dumnezeul cel drept
care acţionează în virtutea harului pe care Şi-l manifestă faţă de păcătosul
lipsit de orice merit când acesta, prin darul credinţei, se încrede în
neprihănirea lui Cristos care l-a răscumpărat de la moarte şi l-a îndreptăţit
prin învierea Sa. Dumnezeu, din pricina lui Cristos, îl justifică pe acest
păcătos (adică, îi acordă neprihănirea perfectă a lui Cristos şi îl priveşte ca
şi cum n-ar fi păcătuit), îi iartă păcatul, îl împacă cu Sine în Cristos şi
prin Cristos, „făcând pace, prin sângele crucii Lui” (2 Corinteni 5:18; Romani
5:11; Coloseni 1:20), îl adoptă în familia Lui (Galateni 4:5 ş.urm.; Efeseni
1:13; 2 Corinteni 1:22), îi dă pecetea, arvuna şi cele dintâi roade ale Duhului
în inimă făcându-l în felul acesta o făptură nouă. Prin acelaşi Duh, resursele
ulterioare ale mântuirii îi dau posibilitatea să umble în înnoirea vieţii,
să-şi omoare încetul cu încetul faptele cărnii (Romani 8:13) până când în cele
din urmă el va fi asemenea lui Cristos (Romani 8:29) şi mântuirea lui va ajunge
să fie întregită, în slavă (Filipeni 3:21).
Epistola
către evrei
„Marea” mântuire pe care o găsim în Epistola către evrei transcende
tipologia mântuirii din VT. Mântuirea NT este descrisă printr-un limbaj al
sacrificiului. Jertfele repetate ale ritualului VT care aveau de-a face în
principal cu păcatele comise involuntar şi care nu asigurau decât o mântuire
superficială, sunt înlocuite cu jertfa unică a lui Cristos, care este atât
Preot cât şi Jertfă ispăşitoare (Evrei 9:26; 10:12). Faptul că Şi-a vărsat
sângele murind realizează reconcilierea astfel încât de aici înainte omul, a
cărui conştiinţă a fost curăţită poate intra în prezenţa lui Dumnezeu printr-un
nou legământ, ratificat de Dumnezeu prin Mijlocitorul Său (Evrei 9:15; 12:24). Epistola
către evrei, care pune un accent atât de mare pe faptul că Cristos Se ocupă de
păcat prin suferinţa şi moartea Sa cu scopul de a asigura mântuire veşnică,
anticipează a doua Lui venire, nu pentru a Se ocupa în continuare de păcat, ci
pentru a întregi mântuirea poporului Său şi, după câte se pare, pentru a-l duce
în slavă (9:28).
Epistola
lui Iacov
Iacov ne învaţă că mântuirea nu este numai prin „credinţă” ci şi prin
„fapte” (2:24). Preocuparea lui este aceea de a risipi orice iluzie a celor
care se bazează că vor fi mântuiţi numai prin exerciţiul intelectual al
acceptării existenţei lui Dumnezeu, fără o schimbare a inimii care să aibă ca
urmare fapte ale neprihănirii. El nu reduce importanţa credinţei adevărate, ci
îndemnă ca prezenţa ei să fie pusă în evidenţă printr-o conduită care la rândul
ei să arate efectele mântuitoare ale adevăratei religii, care lucrează prin
Cuvântul lui Dumnezeu sădit în credincios. El este tot
atât de interesat ca şi alţii să-l întoarcă pe păcătos de pe calea lui greşită
şi să-i mântuie sufletul de moarte (5:20).
1 şi 2 Petru
Ca şi Epistola către evrei, 1
Petru vorbeşte despre mântuirea preţioasă (1:19) care a fost căutată şi prezisă
de către proroci, dar care este acum o realitate prezentă pentru cei care, ca
nişte oi pierdute ce erau, s-au întors la Păstorul sufletelor lor (2:24
ş.urm.). Aspectul ei viitor este cunoscut de cei care sunt „păziţi de puterea
lui Dumnezeu… pentru mântuirea gata să fie descoperită” (1 Petru 1:5).
În 2 Petru mântuirea implică
scăparea de corupţia care este în lume cauzată de poftă, prin participarea în
natura divină (1:4). În contextul păcatului, credinciosul tânjeşte după ceruri
noi şi după pământul cel nou, unde locuieşte dreptatea, dar recunoaşte în
acelaşi timp că întârzierea Parousiei se datorează îndelungii răbdări a
Domnului Său, răbdare care ea însăşi este un aspect al mântuirii (3:13, 15).
1, 2 şi 3 Ioan
Pentru 1 Ioan, limbajul jertfei
din Epistola către evrei este ceva familiar. Cristos este mântuirea noastră
prin faptul că este ispăşire pentru păcatele noastre, ca rezultat al dragostei
lui Dumnezeu. Dumnezeu, în dragostea Sa manifestată prin vărsarea sângelui
dătător de viaţă al lui Cristos este Cel care ne acoperă păcatele şi ne
curăţeşte. Ca şi în evanghelia a patra, mântuirea este concepută ca o naştere
din Dumnezeu, ca o cunoaştere a lui Dumnezeu, ca o posedare a vieţii veşnice în
Cristos, ca o trăire în lumina şi în adevărul lui Dumnezeu, ca o rămânere în
Dumnezeu şi ca o cunoaştere a faptului că El rămâne în noi prin dragostea care
a fost turnată în noi prin Duhul Său (3:9; 4:6, 13; 5:11). 3 Ioan conţine o
rugăciune semnificativă ca prosperitatea generală şi sănătatea trupească
(binele natural al omului) să însoţească prosperitatea sufletului (v. 2).
Epistola lui Iuda
Referindu-se la „mântuirea de
obşte”, în v. 3 Iuda are în vedere ceva asemănător cu „credinţa noastră” din
Tit 1:4 şi o asociază cu „credinţa” (cf. Efeseni 4:5) pentru care trebuie să
lupte. Această mântuire cuprinde adevărurile mântuitoare, privilegiile,
cerinţele şi experienţele comune celor care citesc epistola. În v. 25 ş.urm.,
el îşi exprimă dorinţa de a prezenta cât mai urgent mântuirea diferiţilor
oameni care trec prin îndoieli, care sunt în pericol şi într-o stare
degradantă.
Apocalipsa
Apocalipsa reia tema din 1 Ioan,
adică tema mântuirii ca o eliberare şi ca o curăţire de păcat prin sângele lui
Cristos şi faptul că ea este baza constituirii preoţiei împărăteşti a
credincioşilor (1:5 ş.urm.). Într-o manieră care ne aduce aminte de psalmist,
văzătorul plin de adoraţie îi atribuie mântuirea, în toată complexitatea ei,
lui Dumnezeu (7:10). Ultimele capitole ale cărţii descriu mântuirea metaforic
asociind-o cu frunzele pomului vieţii, care slujesc naţiunilor pentru
vindecare. Accesul la acest pom, ca şi accesul în cetatea mântuirii, le este
permis numai celor care au numele scrise în cartea vieţii.
III. Alte concepte privitoare la mântuire
Esenienii
De la descoperirea Manuscriselor de la Marea Moartă (1947)
încoace s-a acordat o atenţie deosebită mişcării monastice din sânul religiei
iudaice, şi s-au făcut diferite încercări de a evalua contribuţia acesteia la
originile NT. În ce priveşte doctrina mântuirii, esenienii de la Qumran au
împărtăşit punctul de vedere biblic conform căruia, despărţit de Dumnezeu, omul
moşteneşte o stare de păcat, iar un pasaj remarcabil (1 QS 11.9 ş.urm.; cf. de
asemenea,Imnul mulţumirii)
se apropie foarte mult de doctrina mântuirii aşa cum o avem în NT, adică,
doctrina care vede mântuirea ca o achitare ce are loc prin acţiunea
îndreptăţirii lui Dumnezeu, prin faptul că omul îşi pune încrederea în harul şi
îndurarea lui Dumnezeu. Având în vedere însă faptul că aceşti credincioşi de la
Qumran se simţeau foarte legaţi de psaltire şi de marii proroci ai VT, lucrul
acesta nu este deloc surprinzător. Ar fi greşit să insistăm prea mult asupra
punctelor paralele, deoarece în alte puncte paralela cu învăţăturile NT este
inconsistentă. Caracterul universal al Evangheliei creştine lipseşte cu
desăvârşire; cu siguranţă, mântuirea nu este pentru masa mare de păcătoşi.
Există diferite opinii cu privire la felul în care comunitatea de la Qumran
înţelegea noţiunea de „Om al durerii” din Isaia 53, dar se pare că ei au văzut
prorocia ca împlinindu-se în consiliul (sod) restrâns al comunităţii lor. Nici nu putem evita
cu totul simplul fapt că pe tot parcursul NT nu există o singură aluzie directă
la esenieni.
Gnosticism
Datarea exactă a învăţăturii
gnostice este disputată, şi în prezent se ştie ca încercarea de a demonstra că
învăţătura creştină depinde de ideile gnostice este o iniţiativă care nu va
duce la rezultate sigure. Există totuşi dovezi în NT (cf. 1 şi 2 Corinteni;
Coloseni; 1 şi 2 Timotei; Tit; 1 Ioan; Apocalipsa) că Biserica primară a
trebuit să facă o distincţie între învăţătura pe care o avea ea cu privire la
mântuire şi alte puncte de vedere care au fost incorporate mai târziu în
doctrinele gnostice. În esenţă, gnosticii au pretins că mântuirea se capătă
printr-o cunoaştere nemijlocită a lui Dumnezeu. În raport cu cunoaşterea morală
a lui Dumnezeu, aceasta era o cunoaştere intelectuală şi ezoterică, fiind
accesibilă numai unei elite de iniţiaţi. Gnosticismul propovăduia de asemenea
un dualism între suflet şi trup, sufletul fiind singurul care are semnificaţie
în ce priveşte mântuirea; precum şi o ierarhie de intermediari spirituali şi de
îngeri între Dumnezeu şi om. Mântuirea era evadarea de sub stăpânirea forţelor
astrologice străine şi de pasiunile trupeşti prin faptul că persoana respectivă
ajungea să „cunoască”, în urma unei „chemări” venite din lumea divină exprimată
în aşa-numitul „mit al răscumpărătorului gnostic”, istorisirea cu privire la un
om ceresc care s-a coborât din lumea luminii celeste ca să-i „mântuiască” pe
oamenii „căzuţi”, împărtăşindu-le această cunoaştere secretă.
Aşa cum s-a implicat anterior,
încercarea de a plasa o concepţie de felul acesta în perioda precreştină şi, în
consecinţă, de a considera că ea stă la baza noţiunilor NT cu privire la
mântuire, este departe de a putea fi demonstrată. Dovezile de care dispunem
sunt mult mai compatibile cu punctul de vedere conform căruia, în atmosfera
religioasă a acelei vremi caracterizată prin sincretism, anumite tendinţe
latente ale gnosticilor au fost împletite în secolul al 2-lea şi al 3-lea cu
aspecte ale concepţiei creştine despre mântuire, pentru a produce doctrinele
sectelor gnostice pe care le-am prezentat sumar mai sus şi despre care auzim de
la scriitori din perioada de după scriere a NT, cum ar fi Iraeneus. Împotriva
formelor incipiente ale unor asemenea noţiuni despre mântuire, scriitorii
biblici accentuează caracterul universal al mântuirii oferite de Dumnezeu,
natura ei esenţial morală, natura perfect umană şi perfect divină a
mijlocitorului. Tot ei insistă că mântuirea este focarul spre care converg acţiunile
lui Dumnezeu manifestate în naşterea, viaţa, moartea şi învierea lui Isus
Cristos (cf. secţiunilor NT citate mai sus).
Religiile misterelor
Un alt domeniu în care scriitorii
NT trebuiau să facă distincţie între doctrina mântuirii şi alte idei care circulau
în acea perioadă, a fost cel legat de cultele misterelor. Acest fenomen
caractersitic primului secol a fost o combinaţie de elemente elenistice şi
orientale care îşi aveau originea în anticele rituri ale fertilităţii. Adepţii
acestor curente pretindeau că pot să ofere „izbăvirea” de soartă şi o viaţă
dincolo de mormânt care să nu mai fie supusă stărilor nesatisfăcătoare şi
asupritoare ale prezentului. Această izbăvire era obţinută prin executarea cu
meticulozitate a anumitor ritualuri de cult. Pe alocuri apare un limbaj similar
cu cel al NT. Iniţiaţii erau consideraţi ca fiind „născuţi din nou pentru viaţă
veşnică”. Zeităţi cultice ca Dionisius au obţinut titlul de „Domn şi
Izbăvitor”. S-au presupus anumite legături între aceste culte şi teologia creştină,
în special la nivelul sacramentelor, întrucât era cunoscută curăţirea sacră şi
ideea unirii cu zeii printr-o masă solemnă. Chiar şi la o examinare rapidă,
diferenţele care existau între aceste culte şi mesajul primilor creştini sunt
evidente şi clare. Izbăvirea în cadrul acestor mistere nu era esenţialmente o
izbăvire morală. Nimeni nu se aştepta din partea închinătorului „mântuit” să
fie mai bun decât aproapele lui care era păgân, şi în cele mai multe cazuri
nici nu era. Elementul raţional era minim; nu existau mari acte mântuitoare, şi
prin urmare, nu existau puncte teologice majore comune cu creştinismul.
Pretinsele paralele cu
învăţăturile creştine (pauline) privitoare la botez şi euharist s-au dovedit a
fi aproape lipsite de temei; dovezile scot mai degrabă în evidenţă faptul că
apostolul este îndatorat istoriei mântuirii, aşa cum o găsim în Biblie,
centrată în măreaţa acţiune răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Cristos Isus.
Cultul imperial
Mirajul secular al mântuirii prin puterea şi organizarea politică
a fost reflectat în primul secol în cultul imperial. Mitul unui
Dumnezeu-Împărat care era mântuitorul şi binefăcătorul poporului său apare pe
larg în diferite forme în lumea antică, mai ales în Orient. În Roma, tonul
cultului oficial al împăratului a fost dat de Cezar August care după Actium, în
anul 31 î.Cr., a înfăptuit Pax Romana, epoca de aur a păcii după decenii de
război. În mod curent, el era numit soter, „Mântuitor al lumii”, şi prin legătura pe care
o avea cu Iulius Cezar, „Fiul lui Dumnezeu”. Chiar şi în cazul lui Cezar
August, însă, trebuie să dăm dovadă de precauţie, întrucât s-a arătat că titlul
de soter nu se
referea numai la împărat şi nici nu avea toate implicaţiile orientale.
Entuziasmul împăraţilor din primul secol faţă de poziţia care li se acorda în
cadrul cultului oficial era variabil. Cu siguranţă, Caligula, Nero şi Domiţian
şi-au luat în serios statutul lor divin şi acest lucru ar putea explica într-o
anumită măsură câteva cazuri când ei şi-au asumat titluri pe care NT le foloseşte
cu privire la Isus Cristos şi la Tatăl (cf. 1 Timotei 1:1; 4:10; Tit 1:3; 3:4;
1 Ioan 4:14; Iuda 25; Apocalipsa 7:10; 12:10; 19:1).
Rezumat
În general, deşi în limbajul
folosit există paralele dare, încă nu s-a putut demonstra că învăţăturile
creştine cu privire la mântuire depind de vreuna sau de toate aceste mişcări
contemporane. Încercând să transmită Evanghelia contemporanilor lor,
predicatorii şi scriitorii NT erau pregătiri să transpună mesajul, inclusiv
limbajul ei specific cu privire la mântuire, în tiparele de gândire ale
primului secol, dar adevărata origine şi justificare a acelui limbaj
caracteristic mântuirii aparţine altei lumi, tradiţiei istoriei mântuirii VT,
aşa cum a fost ea concentrată şi împlinită în Persoana şi misiunea lui Isus Cristos.
IV. Mântuirea biblică: Rezumat
1.Mântuirea este istorică. Punctului de
vedere al VT cu privire la mântuirea înfăptuită prin intervenţia istorică şi
divină i se acordă în NT un loc de cinste. Contrar punctului de vedere al
gnosticismului, omul nu este mântuit prin înţelepciune; contrar punctului de
vedere iudaic, omul nu este mântuit prin merit moral şi religios; contrar
punctului de vedere al cultelor misterelor elenistice, omul nu este mântuit
prin tehnica practicii religioase; contrar punctului de vedere al Romei,
mântuirea nu trebuie confundată cu ordinea sau libertatea politică. Omul este
mântuit prin acţiunea lui Dumnezeu în istorie, în Persoana lui Isus Cristos
(Romani 4:25; 5:10; 2 Corinteni 4:10 ş.urm., Filipeni 2:6; 1 Timotei 1:15; 1
Ioan 4:9-10, 14). Cu toate că şi naşterea, viaţa şi lucrarea lui Isus sunt
importante, accentul cade pe moartea şi învierea Lui (1 Corinteni 15:5 ş.urm.);
noi suntem mântuiţi prin sângele crucii Lui (Faptele Apostolilor 20:28; Romani
3:25; 5:9; Efeseni 1:7; Coloseni 1:20; Evrei 9:12; 12:24; 13:12; 1 Ioan 1:7;
Apocalipsa 1:5; 5:9). Când mesajul acesta este proclamat şi oamenii îl aud şi
răspund prin credinţă, mântuirea pe care o dă Dumnezeu le este asigurată
(Romani 10:8,14 ş.urm.; 1 Corinteni 1:18-25; 15:11; 1 Tesaloniceni 1:4 ş.urm.).
2.Mântuirea este morală şi
spirituală. Mântuirea are de-a face cu eliberarea din păcat şi consecinţele ei
şi ca atare, din vinovăţie (Romani 5:1; Evrei 10:22), din Lege şi din blestemul
ei (Galateni 3:13; Coloseni 2:14), din moarte (1 Petru 1:3-5; 1 Corinteni
15:51; 56), de la judecată (Romani 5:9; Evrei 9:28), şi de asemenea eliberarea
de frică (Evrei 2:15; 2 Timotei 1:7,9 ş.urm.) şi din sclavie (Tit 2:11-3:6;
Galateni 5:1 ş.urm.). Este important să indicăm lucrurile pe care mântuirea
creştină nu le include. Mântuirea nu implică prosperitatea materială şi
succesul în lumea aceasta (Faptele Apostolilor 3:6; 2 Corinteni 6:10), şi nu
promite nici sănătate şi bunăstare fizică. Trebuie să fim atenţi aici şi să nu
producem o confuzie cu privire la sănătate, căci au avut şi mai au şi acum loc
vindecări remarcabile şi „vindecarea” este un dar al Duhului dat Bisericii
(Faptele Apostolilor 3:9; 9:34; 20:9 ş.urm.; 1 Corinteni 12:28). Dar
vindecările nu au loc întotdeauna, şi ca atare ele nu sunt un „drept” al celui
mântuit (1 Timotei 5:23; 2 Timotei 4:20; Filipeni 2:25 ş.urm.; 2 Corinteni
12:7-9). În continuare, mântuirea nu include izbăvirea de greutăţi de ordin
fizic şi de pericole (1 Corinteni 4:9-13; 2 Corinteni 11:23-28), şi se pare că
nici de evenimente tragice (Matei 5:457). A fi mântuit nu înseamnă a fi
absolvit de efectele nedreptăţii sociale şi ale persecuţiei (1 Corinteni
7:20-24; 1 Petru 2:18-25).
3.Mântuirea este escatologică.
Există pericolul de a pune un accent prea mare pe ceea ce nu este mântuirea.
Aici ne aducem aminte că într-un paragraf de mai sus am recunoscut faptul că
sunt foarte puţine cazurile când cuvântul mântuire a ieşit de pe buzele lui
Isus. El a vorbit mai mult despre Împărăţia lui Dumnezeu, despre manifestarea
conducerii suverane a lui Dumnezeu. În Apocalipsa 12:20 însă, între mântuire şi
Împărăţie se pune semnul egalităţii. Pentru autorul Apocalipsei, ca de altfel
şi pentru Isus, mântuirea este echivalentul vieţii sub domnia lui Dumnezeu,
sau, ca şi în mărturia celei de-a patra evanghelii, ea este viaţa veşnică. De
aceea, mântuirea însumează întregul conţinut al Evangheliei. Ea include
eliberarea de păcat şi de toate consecinţele sale şi revărsarea
binecuvântărilor spirituale în Cristos (Efeseni 1:3), darul Duhului Sfânt şi
viaţa fericită în veacul viitor. Această perspectivă viitoare este de o
importanţă crucială (Romani 8:24; 13:11; 1 Corinteni 5:5; Filipeni 3:20; Evrei
1:14; 9:28; 1 Petru 1:5, 9). Tot ceea ce cunoaştem acum despre mântuire nu este
decât o mică parte din plinătatea mântuirii care îi aşteaptă pe toţi cei care
fac parte din Împărăţie, la Parousia Domnului.
(*ÎMPĂCARE; *ALEGERE; *IERTARE;
*ÎNDREPTĂŢIRE; *SFINŢIRE; *PĂCAT; *HAR.)
BIBLIOGRAFIE 1 Foerster, G.
Fohrer, în TDNT 7, p. 965-1003; M. Green,The Meaning of Salvation, 1965; G.C. Berkouwer,Faith and Justification,
E.T. 1954; idem, Faith
and Sanctification, E.T. 1952; M. Black (editor), The Scrolls and Christianity,
1969; E. Yamauchi, Pre-Christian
Gnosticism, 1973; G. Wagner, Pauline Baptism and the Pagan Mysteries, E.T. 1967;
J.R.W. Stott, Christian Mission in the Modern World, 1975, cap. 5; Let the Earth Hear His Voice,
1975; NIDNTT 3, vezi, „Reconciliation”, „Redemption”. G.W. B.A.M
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu