EVENGHELII APOCRIFE EVANGHELIA LUI PSEUDO – MATEI

Evanghelia lui Pseudo-Matei

ÎNCEPE CARTEA DESPRE NAŞTEREA PREAFERICITEI FECIOARE MARIA ŞI DESPRE COPILĂRIA MÂNTUITORULUI, SCRISĂ ÎN EBRAICĂ DE PREAFERICITUL EVANGHELIST MATEI ŞI TRADUSĂ ÎN LATINĂ DE PREAFERICITUL PREOT IERONIM

Prolog

A

Episcopii Chromantius şi Heliodoru îl salută întru Domnul pe fratele lor preaiubit, Ieronim. Atât naşterea Fecioarei Maria cât şi naşterea şi copilăria Domnului nostru Isus Cristos le găsim povestite în cărţile apocrife. Fiind însă de părere că acestea conţin şi multe lucruri potrivnice credinţei noastre, credem că toate trebuie respinse, pentru ca nu cumva, prin mijlocirea lui Cristos, să dăm satisfacţie Anticristului. Iată însă că doi bărbaţi credincioşi, Parmenius şi Virinus, trecând pe aici, ne-au spus că sfinţia ta ai găsit un manuscris în ebraică al preafericitului evanghelist Matei, în care ar fi povestite atât naşterea Maicii Fecioare cât şi copilăria Mântuitorului nostru.

De aceea te rugăm, preaiubite, în numele Domnului nostru Isus Cristos, să traduci textul din ebraică în latină, nu atât pentru a cunoaşte minunile lui Cristos, cât mai degrabă pentru a preîntâmpina şiretenia ereticilor care, vrând să introducă o învăţătură falsă, au amestecat naşterea sfântă a lui Cristos cu minciunile lor, ca să ascundă cu dulceaţa vieţii amarul morţii sale.

Va trebui aşadar, iubite vrednic de cinste, fie să îndeplineşti rugămintea fraţilor tăi, fie să primeşti o plăcută însărcinare din partea episcopilor tăi, însărcinare ce-ţi va părea demnă de a fi dusă până la capăt. Salut întru Domnul şi roagă-te pentru noi!

B

Ieronim, umil slujitor al lui Cristos, către sfinţii şi preafericiţii episcopi Chromantius şi Heliodorus, salut întru Domnul.

Cine se apucă să sape pământul în care presupune că există aur, nu se repede la ceea ce va da la iveală o groapă abia scormonită; ci, înainte ca fierul vibrând al cazmalei să scoată la suprafaţă aurul strălucitor, trebuie să întoarne şi să răstoarne bulgării de pământ, hrănindu-se cu nădejdea, chiar dacă nu-şi sporeşte deloc avutul.

La grea treabă m-am înhămat, dacă luăm în seamă că ceea ce mi-aţi poruncit voi, preafericiţilor, să traduc nici chiar apostolul şi evanghelistul Matei n-a vrut să fie publicat. Dacă n-ar fi fost o taină, în mod sigur ar fi adăugat-o la evanghelia sa. El însă a compus această cărticică pecetluind-o cu semne ebraice şi nepublicând-o. Astfel încât astăzi cartea scrisă de propria-i mână cu litere ebraice se află în posesia unor bărbaţi foarte credincioşi care, şi ei, la rândul lor, au primit-o moştenire de la înaintaşi. Cum aceştia nu au dat niciodată exemplarul original să fie tradus, conţinutul lui s-a transmis în diverse moduri. Aşa se face că versiunea publicată de un discipol al lui Manicheus, pe nume Leucius care a mai scris şi nişte “Fapte false ale apostolilor” – n-a fost operă de zidire, ci de distrugere spirituală. De aceea s-a şi hotărât la un sinod ca Biserica să n-o ia în seamă.

Înceteze aşadar muşcăturile celor care latră la noi, căci nu vom adăuga această cărticică la scripturile canonice; traducem cuvintele apostolului şi evanghelistului doar spre a da în vileag şiretenia ereticilor. Pe de o parte ne supunem poruncii unor episcopi credincioşi, iar pe de altă parte ne împotrivim unor eretici necredincioşi. Aşadar nu slujim decât iubirii lui Cristos fiind încredinţaţi că ne vor ajuta şi rugăciunile celor care, prin supunerea noastră, vor putea citi sfânta copilărie a Mântuitorului.

 (Sfârşitul prologului)

 PARTEA ÎNTÎI

 I

1. Trăia odată în Ierusalim un om pe nume Ioachim, din tribul lui Iuda. Şi era acest Ioachim un cioban înstărit, cu frică de Dumnezeu şi bun la suflet. N-avea altă grijă decât oile sale, din laptele cărora îi hrănea pe cei credincioşi, aducând daruri de două ori mai multe celor ce-şi închinaseră viaţa lui Dumnezeu şi studierii Legii şi daruri simple slujitorilor acestora. Aşadar îşi împărţea mieii, oile, lâna şi toate bunurile dobândite peste an în trei: o parte revenea văduvelor, orfanilor, peregrinilor şi săracilor; altă parte, slujitorilor lui Dumnezeu; iar a treia o   păstra pentru sine şi pentru casa lui.

2. De aceea şi Dumnezeu îi înmulţea turmele, aşa încât nu avea pereche în rândul poporului lui Israel. Încă de la vârsta de cincisprezece ani începu să ţină pomenita rânduială. Când împlini douăzeci de ani o luă de soţie pe   Ana, fiica lui Isahar, tot din tribul său, adică din neamul lui David. Dar deşi au trăit împreună vreme de douăzeci   de ani, ea nu i-a dăruit nici fete, nici băieţi.

II

1. Şi iată că într-o zi de sărbătoare printre cei care ofereau sacrificii Domnului se afla şi Ioachim. Tocmai se pregătea să vină cu darurile când un învăţător de la Templu, pe nume Ruben, se apropie de el şi-i zise: “Tu n-ai voie să stai laolaltă cu cei ce aduc jertfe lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu te-a binecuvântat cu urmaşi în Israel”. Păţind o asemenea ruşine de faţă cu tot poporul, Ioachim ieşi cu lacrimi în ochi din Templul Domnului. Nici nu se mai întoarse acasă. Îşi luă turmele şi pe ceilalţi păstori şi plecă într-un ţinut atât de îndepărtat, încât vreme de cinci luni Ana, soţia sa, nu ştiu nimic despre dânsul.

2. Ea, sărmana, plângea şi se ruga întruna: “Doamne, Dumnezeule atotputernic al lui Israel, după ce că nu mi-ai dat nici un copil, mi-ai luat acum şi bărbatul!? Iată, au trecut cinci luni de când nu l-am mai văzut şi n-am nici o veste de la el. Poate-o fi mort şi trebuie să-i fac slujbă de înmormântare!?”. Şi cum se jeluia în grădina casei, ridicându-şi ochii spre Dumnezeu, văzu un cuib de vrăbii într-un dafin. Atunci, cu glas sfâşiat de durere prinse a grăi: “Doamne Dumnezeule atotputernic, care ai dăruit tuturor făpturilor – şi   sălbăticiunilor, şi vitelor, şi şerpilor, şi peştilor, şi păsărilor – pui, ca să se bucure de ei, de ce numai pe mine m-ai lipsit de darul tău binecuvântat? Ştii, Doamne, că încă din ziua măritişului am făcut un legământ: dacă-mi vei   dărui un copil – băiat sau fată – îl voi închina Templului Tău sfânt”.

3. Pe când vorbea, iată, îi apăru înainte un înger al Domnului şi-i zise: “Nu te teme, Ana, căci Dumnezeu a   hotărât să-ţi dea rod. Pruncul care se va naşte din tine va fi slăvit în toţi vecii, până la sfârşitul lor”. Şi după ce-i spuse acestea, îngerul dispăru din ochii ei. Atunci ea, tremurând de frică, din pricina celor văzute şi auzite, intră în odaie, se aruncă pe un pat, de parcă ar fi fost moartă, şi rămase toată ziua şi toată noaptea rugându-se plină de cutremurare”.

4. Apoi o chemă pe slujnica ei şi-i zise: “Vezi cât sunt de nenorocită din pricina văduviei mele şi cât mă chinui; n-ai vrut nici măcar să stai lângă mine”. Slujnica însă răspunse bombănind: “Ce pot eu să fac dacă Dumnezeu ţi-a închis pântecele şi bărbatul te-a părăsit?”. Când o auzi Ana începu să plângă şi mai tare.

III

1. Tot atunci, în munţii unde Ioachim îşi păştea turmele apăru un tânăr care-l întrebă pe acesta: “De ce nu te   întorci la femeia ta?”. Ioachim răspunse: “M-am însurat cu ea de douăzeci de ani şi dacă Dumnezeu n-a vrut   să-mi dăruiască un fiu, am ieşit din Templul Domnului acoperit de ruşine şi de ocară. Acum, pentru ce să mă   întorc la ea, o dată ce-am fost alungat şi batjocorit!? Rămân aici cu oile mele cât o vrea Dumnezeu să mai văd   lumina pe lumea asta. Darurile pentru săraci, văduve, orfani şi slujitorii lui Dumnezeu le voi trimite cu dragă inimă prin oamenii mei”.

2. Când termină, îngerul îi răspunse: “Eu sunt îngerul lui Dumnezeu. Tot astăzi m-am arătat şi nevestei tale care se ruga plângând şi i-am adus mângâiere; căci să ştii: a zămislit o fată din sămânţa ta. Iar această fiică a voastră va sta în Templul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt se va odihni peste ea; şi bucuria ei va fi mai mare decât bucuria oricărei alte femei sfinte. Nimeni nu va putea zice vreodată că a mai existat una ca ea în trecut, ori că va mai exista în viitor. De aceea coboară din munţi şi întoarce-te la nevasta ta – o vei găsi însărcinată. Căci Dumnezeu a stârnit în pântecele ei sămânţă de viaţă; Lui trebuie să-i aduci mulţumire. Iar această sămânţă va fi binecuvântată, la fel ca şi Ana, care va rămâne maica binecuvântării veşnice”.

3. Atunci Ioachim, închinându-se în faţa îngerului i-a zis: “Dacă am găsit har la tine, adastă puţin în cortul meu şi   binecuvântează pe slujitorul tău!”. Dar îngerul i-a răspuns: “Nu te mai numi slujitor al meu ci împreună-slujitor, căci amândoi slujim aceluiaşi Dumnezeu. Mâncarea însă şi băutura mea nu pot fi văzute de oamenii muritori, de aceea nu se cuvine să mă pofteşti în cortul tău. Oferă lui Dumnezeu, în ardere de tot, darul pe care vroiai să mi-l faci mie!”.

Atunci Ioachim a prins un miel neîntinat şi a zis către înger: “Eu unul n-aş fi îndrăznit să aduc o ardere de tot lui Dumnezeu dacă tu, poruncindu-mi, nu mi-ai fi dat puterea să o fac”. Dar îngerul a răspuns: “Nici eu nu te-aş fi îndemnat să aduci jertfa aceasta dacă n-aş fi cunoscut voia Domnului”. Pe când Ioachim aducea jertfă lui Dumnezeu, o dată cu fumul şi mireasma se înălţă şi îngerul la cer.

4. Ioachim căzu cu faţa la pământ şi zăcu aşa de la ceasul al şaselea din zi până seara. Slugile şi zilierii se speriară, căci nu ştiau de ce zace el acolo şi socoteau că vrea să se omoare. Atunci alergară şi-l ridicară îndată de la pământ. După ce le-a povestit ce văzuse, aceştia, tulburaţi de o asemenea minune, prinseră a-l îndemna   să împlinească fără şovăială porunca îngerului şi să se întoarcă la nevasta lui. Ioachim stătea şi cugeta îndesine   dacă să se întoarcă sau nu la Ana, când îl cuprinse toropeala. Şi iată, îngerul care-i apăruse mai înainte, pe când   era treaz, îi apăru acum în somn, zicându-i: “Eu sunt îngerul păzitor care ţi-am fost dat de Dumnezeu; coboară liniştit şi întoarce-te la Ana, pentru că milosteniile făcute de tine şi de nevasta ta au ajuns până la Preaânaltul; şi El v-a dat prunc cum n-a mai fost de la-nceputul lumii, cum n-au avut nici drepţii, nici profeţii şi cum nu va mai avea nimeni de acum încolo”. Îndată ce se trezi, Ioachim îşi adună păstorii şi le povesti visul. Aceştia se închinară Domnului şi-i ziseră lui Ioachim: “Vezi, să nu te mai îndoieşti de îngerul Domnului! Ridică-te şi să pornim la drum! Vom merge agale, ca să paştem şi turmele”.

5. După treizeci de zile ajunseră aproape de casă. Atunci un înger al Domnului îi apăru Anei, care se afla în rugăciune, şi-i zise: “Du-te la poarta numită „de aur” să-ţi întâmpini bărbatul! Pentru că, iată, astăzi se întoarce la tine”. Ea alergă îndată împreună cu roabele sale şi începu să se roage chiar în faţa porţii. Când tocmai era gata să renunţe (căci aşteptase foarte multă vreme), îşi ridică ochii şi-l văzu pe Ioachim venind cu turmele. Atunci Ana alergă într-un suflet spre el, îi sări de gât şi zise mulţumind lui Dumnezeu: “Eram văduvă, acum nu mai sunt; eram stearpă, acum am zămislit”. Toţi vecinii şi cunoscuţii ei se umplură de bucurie şi tot poporul lui Israel era mulţumit de această veste.

IV

După nouă luni Ana născu o fată şi-i puse numele Maria. La trei ani o înţărcară. Atunci au mers Ioachim şi Ana, soţia sa, la Templu şi, după ce-au adus jertfe Domnului, au lăsat-o pe Maria între fecioarele de aici, care-şi petreceau zilele şi nopţile slăvindu-l pe Dumnezeu. Iar Maria, cum o lăsară jos, dinaintea Templului, urcă atât de repede cele cincisprezece trepte, încât nici nu avu timp să-şi întoarcă privirile ca să-şi caute părinţii, cum fac de obicei copiii mici. Toţi cei de faţă rămaseră muţi de uimire, chiar şi preoţii Templului.

V

Atunci Ana, plină de Duh Sfânt, vorbi aşa înaintea mulţimii adunate: “Domnul Dumnezeul oştirilor şi-a amintit de cuvântul dat şi a venit în vizită sfântă la poporul Său, ca să umilească neamurile ce s-au ridicat de-atâtea ori împotriva noastră şi să le-ntoarcă inimile către El; a deschis urechea rugăciunilor noastre şi a îndepărtat de la noi ocările duşmanilor; a făcut mamă dintr-o femeie stearpă şi a adus mare bucurie şi veselie în Israel. Acum pot aduce şi eu daruri Domnului fără ca duşmanii să-mi stea împotrivă. Domnul să le întoarcă lor inimile către mine, iar mie să-mi dea bucurie veşnică”.

VI

1. Maria era admirată de întreg poporul. La numai trei ani avea un mers atât de sigur, vorbea atât de bine şi punea atâta râvnă în slăvirea lui Dumnezeu, încât părea o femeie în toată firea, iar nu un prunc. Şi atât de   adânc se ruga, de parcă ar fi avut aproape treizeci de ani. Faţa ei strălucea ca neaua, încât ceilalţi abia o   puteau privi. Torcea şi împletea lâna; şi toate cele pe care nici o femeie bătrână nu era în stare să facă, ea, la o vârstă aşa fragedă, izbutea să le ducă la bun sfârşit.

2. Iată cum îşi rânduise fiecare zi: din zori până la ceasul al treilea stătea şi se ruga; de la ceasul al treilea până la ceasul al nouălea se ocupa cu lucrul său; de la ceasul al nouălea începea iar să se roage şi nu înceta până când nu-i apărea îngerul Domnului, din mâna căruia primea mâncarea. Astfel înainta din ce în ce mai mult în slăvirea lui Dumnezeu. În sfârşit, învăţa atât de repede împreună cu celelalte fecioare mai în vârstă, încât nimeni nu era mai zeloasă decât ea la privegheri, mai iscusită în înţelegerea Legii lui Dumnezeu, mai darnică în iubire, mai pură şi mai desăvârşită în toate virtuţile. Era hotărâtă, dreaptă şi neschimbătoare. În fiecare zi mai făcea un pas   către desăvârşire.

3. Nimeni n-a văzut-o vreodată mânioasă şi n-a auzit-o vorbind de rău pe cineva. Toate cuvintele ei erau pline de har, de ai fi zis că-l are pe Dumnezeu în gură. Îşi petrecea timpul cu rugăciunea şi studierea Legii. Avea grijă şi de surorile ei, ca nu cumva vreuna dintre ele să păcătuiască prin cuvânt, alta să râdă prea tare şi fără măsură, sau alta, orbită de trufie, să-şi ocărască semenele. Pe Dumnezeu îl binecuvânta fără-ncetare. Şi, ca să nu se întrerupă din slăvirea lui Dumnezeu nici o clipă, când cineva îi dădea bineţe, ea răspundea în loc de salut: “Mulţumesc lui Dumnezeu!”. De la ea au moştenit oamenii obiceiul acesta de a spune “Mulţumesc lui Dumnezeu” în chip de salut. În fiecare zi mânca doar ce primea din mâna unui înger, iar mâncarea pe care i-o dădeau preoţii o împărţea săracilor. Deseori era văzută stând de vorbă cu îngerii, care o mângâiau ca nişte prieteni iubiţi. Dacă   vreun suferind se atingea de ea, îndată se întorcea acasă vindecat.

VII

1. Preotul Abiathar aduse nenumărate daruri preoţilor de la Templu, pentru ca aceştia să i-o dea pe Maria, iar el să o căsătorească apoi cu fiul său. Dar Maria se împotrivea zicând: “Eu nu pot să cunosc bărbat şi nici un bărbat nu poate să mă cunoască pe mine!”. Dar preoţii şi rudele ei îi ziceau: “Dumnezeu este cinstit prin fii şi slăvit prin urmaşi – aşa a fost dintotdeauna în Israel! “. Maria le-a răspuns aşa: “Nu, mai înainte de orice Dumnezeu a fost cinstit prin castitate, cum se şi dovedeşte:

2. Căci primul drept între oameni a fost Abel. El a plăcut lui Dumnezeu prin ofranda pe care I-a adus-o şi a fost ucis fără milă de cel care nu i-a plăcut lui Dumnezeu. De aceea a primit două coroane: pentru ofrandă şi pentru   feciorie, căci nu şi-a întinat trupul niciodată. Şi Ilie a fost ridicat la cer în trup, căci şi-a păstrat trupul feciorelni. Asta am învăţat eu în Templu din copilărie şi până astăzi – că o fecioară poate fi plăcută lui Dumnezeu. De aceea am hotărât în inima mea să nu cunosc niciodată bărbat”.

VIII

1. Când împlini paisprezece ani, fariseii profitară de ocazie şi-i spuseră că legea strămoşească nu-i mai îngăduia să rămână în Templu. De aceea luară hotărârea să trimită un crainic pe la toate triburile lui Israel şi să cheme întreg poporul peste trei zile la Templul Domnului. Şi când poporul era adunat, preotul Abiathar se ridică şi urcă pe treapta cea mai înaltă, ca să poată fi auzit şi văzut de toată lumea. Şi după ce se făcu tăcere deplină, zise: “Ascultaţi-mă, fii ai lui Israel, şi să vă intre bine în urechi vorbele mele! De când a fost ridicat Templul de către Salomon, au trăit în el multe fecioare – fiice de regi, de profeţi, de arhierei sau de preoţi simpli; toate alese şi admirabile. La vârsta cuvenită însă, au fost date bărbaţilor în căsătorie, urmând rânduiala celor dinaintea lor, şi prin aceasta au plăcut lui Dumnezeu. Singură, Maria a găsit un nou chip de a se face plăcută lui Dumnezeu, făgăduindu-I că va rămâne fecioară. De aceea cred că prin întrebarea noastră şi prin răspunsul lui Dumnezeu vom şti în grija cui trebuie să o încredinţăm”.

2. Toată adunarea a fost de acord. Atunci preoţii au tras la sorţi din cele douăsprezece triburi ale lui Israel, iar aceştia căzură pe tribul lui Iuda. Şi zise preotul: “Mâine, toţi cei care n-au soţie să vină aici cu câte o nuia în mână!”. Aşa se face că veni şi Iosif laolaltă cu cei tineri, aducând şi o nuia în mână. Marele preot, după ce a strâns toate nuielele, a oferit o jertfă lui Dumnezeu şi L-a întrebat pe Domnul. Iar Domnul i-a răspuns: “Pune toate nuielele în Sfânta Sfântelor şi lasă-le acolo. Apoi spune-le celor de afară să vină mâine după ele. Atunci, ia seama, din vârful uneia dintre nuiele va ţâşni un porumbel şi va zbura la ceruri. Aceluia în mâna căruia se va afla nuiaua cu semnul minunat îi va fi încredinţată grija Mariei”.

3. A doua zi veniră cu toţii dis-de-dimineaţă. Şi după ce au ars şi au adus jertfă, preotul intră în Sfânta Sfântelor şi aduse nuielele. Le împărţi pe toate, dar porumbelul nu ieşi din nici una. Atunci preotul Abiathar îşi îmbrăcă veşmântul cu doisprezece clopoţei, intră în Sfânta Sfântelor şi arse o jertfă. Şi pe când stătea cufundat în rugăciune, un înger îi apăru şi-i zise: “Uite, este aici o nuieluşă, foarte scurtă, pe care nici n-ai luat-o în seamă şi ai pus-o laolaltă cu celelalte; dacă o vei lua şi o vei da, în ea va apărea semnul de care ţi-am vorbit”. Aceea era tocmai nuiaua lui Iosif. Iosif se ţinuse mai retras, căci era bătrân. Şi pentru că se temea să n-o   primească pe Maria, nu-şi ceru nuiaua. Cum stătea deci smerit şi la urmă, preotul Abiathar strigă la el cu glas   puternic: “Vino şi ia-ţi nuiaua, nu vezi că toţi te aşteptăm!? “. Atunci Iosif se apropie înfricoşat că marele preot strigase atât de tare la el. Şi abia întinse mâna după nuiaua sa, că din vârful ei ţâşni un porumbel mai alb decât zăpada şi de o frumuseţe nemaivăzută, care, după ce dădu câteva rotocoale deasupra Templului, se avântă-n văzduhuri.

4. Atunci tot poporul îl felicită pe bătrân zicându-i: “Fericit eşti acum, la bătrâneţe, căci Dumnezeu te-a găsit   vrednic s-o primeşti pe Maria!”. Şi cum preoţii îi ziceau: “Primeşte-o la tine, căci tu ai fost singurul ales de Dumnezeu din tot tribul lui Iuda!”, el începu să li se închine, să-i roage şi să le spună plin de ruşinare: “Dar eu sunt bătrân şi am fii, la ce să-mi daţi copila aceasta!?”. Atunci Abiathar, marele preot, grăi aşa: “Aminteşte-ţi, Iosife, cum au pierit Dathan, Abiron şi Core, pentru că au dispreţuit voia Domnului. La fel se va întâmpla şi cu tine dacă nu vei asculta ceea ce Dumnezeu îţi porunceşte”. Dar Iosif răspunse: “Eu nu dispreţuiesc voia lui Dumnezeu – voi fi păzitorul copilei până când, tot prin voia lui Dumnezeu, vom putea şti care dintre fiii mei o va lua de soţie. Daţi-i şi câteva dintre prietenele ei fecioare, ca să-şi petreacă timpul împreună”. Preotul Abiathar îi   răspunse: “Îi vom da câteva fecioare, ca s-o mângâie până în ziua hotărâtă, când o vei primi la tine. Căci nu va putea lega o altă căsătorie”.

5. Iosif o primi pe Maria împreună cu alte cinci fecioare. Acestea au stat în casa lui Iosif. Ele se numeau: Rebeca, Sefora, Suzana, Abigea şi Zahel. Preoţii le-au dat mătase, hiacint, pânză fină de in, purpură şi în simplu. Atunci au tras la sorţi, să vadă ce avea să lucreze fiecare. Şi Mariei i-a căzut să lucreze purpura pentru catapeteasma Templului Domnului. Şi când i-a căzut aceasta, celelalte fecioare i-au zis: “Deşi eşti mai mică decât toate, ai meritat să primeşti purpura”. Zicând acestea au început s-o numească în glumă Regina fecioarelor. Şi cum glumeau ele aşa, a apărut dintr-o dată un înger al Domnului şi le-a zis: “Cuvântul acesta nu va fi spus în glumă, ci va fi rostit ca o profeţie adevărată”. Când îl văzură pe înger şi-i auziră cuvintele, fecioarele se înspăimântară. Şi o rugară pe Maria să le ierte şi să se roage pentru dânsele.

IX

1. A doua zi, pe când Maria îşi umplea ulciorul la fintână, îi apăru un înger al Domnului şi-i zise: “Fericită eşti, Maria, căci ai pregătit în pântecele tău sălaşul Domnului. Iată, o lumină din cer va veni să locuiască în tine, iar prin tine va lumina întreg pământul.

2. Trei zile după aceea, pe când lucra purpura pentru Templu, a intrat la ea un tânăr frumos cum nu se poate spune. Văzându-l, Maria s-a înfricoşat şi s-a cutremurat. Dar acela i-a zis: “Nu te teme, Maria, căci ai găsit har la Dumnezeu: iată, vei zămisli şi vei naşte un Rege care va stăpâni nu numai pe pământ, ci şi în ceruri, şi va domni în vecii vecilor”.

X

1. Pe când se întâmplau toate lucrurile acestea, Iosif se afla cu lucrul său, căci era tâmplar, în cetatea, de pe malul mării, a Cafarnaumului. Acolo a rămas vreme de nouă luni. Întorcându-se acasă, o găsi pe Maria însărcinată. Atunci se înspăimântă şi, cuprins de o mare durere, strigă către Domnul: “Doamne Dumnezeule, ia-mi duhul, căci mai bine să mor decât să trăiesc!”. Dar fecioarele care erau cu Maria îi vorbiră aşa: “Ce spui, Iosif!? Noi ştim că n-a atins-o nici un bărbat; că cinstea şi fecioria ei au rămas neîntinate – pentru că a păzit-o Dumnezeu. Tot timpul şi l-a petrecut cu noi în rugăciune. În fiecare zi stă de vorbă cu un înger al Domnului şi-n fiecare zi primeşte mâncare din palma lui. Cum s-ar putea găsi vreun păcat în ea!? Dacă vrei să-ţi spunem bănuiala noastră, numai că îngerul Domnului a lăsat-o grea”.

2. Zise atunci Iosif: “De ce mă amăgiţi făcându-mă să cred că îngerul Domnului a lăsat-o grea? Poate cineva s-a prefăcut doar că este îngerul lui Dumnezeu şi a înşelat-o”. Apoi începu să plângă şi să se jeluiască: “Cum voi mai merge de-acum la Templul Domnului? Cu ce obraz mă voi înfăţişa preoţilor lui Dumnezeu? Ce-o să mă fac?”. Şi   zicând acestea se gândea să se ascundă şi s-o părăsească.

XI

Hotărî să se scoale în toiul nopţii şi să fugă într-un loc de nimenea ştiut. Dar în aceeaşi noapte îi apăru în vis un înger al Domnului şi-i zise: “Iosif, fiul lui David, nu-ţi fie teamă s-o iei pe Maria de soţie, căci ceea ce este în pântecele ei de la Duhul Sfânt este. Va naşte un fiu care se va numi Isus; El va izbăvi poporul Său de păcate”. Atunci Iosif se trezi, mulţumi Dumnezeului său şi povesti Mariei şi celorlalte fecioare visul pe care l-a avut. Şi, liniştindu-se în privinţa Mariei, îi zise: “Mare păcat am făcut că te-am bănuit”.

XII

1. Totuşi curând s-a dus vestea că Maria era însărcinată. Iosif a fost prins de slujitorii Templului şi adus înaintea marelui preot care, împreună cu toţi ceilalţi preoţi, a început să-l ocărască zicându-i: “De ce ai stricat cu-nşelăciune căsătoria unei asemenea fecioare pe care îngerii lui Dumnezeu au hrănit-o ca pe o porumbiţă în Templu, care n-a vrut să vadă niciodată bărbat şi care cunoştea cel mai bine Legea lui Dumnezeu? Dacă n-ai fi siluit-o, ar fi rămas până astăzi fecioară”. Iosif se jură că niciodată nu se atinsese de ea. Dar preotul cel mare, Abiathar, îi zise: “Să trăiască Dumnezeu, îţi voi da să bei apa Domnului şi îndată va ieşi la lumină păcatul tău”.

2. Atunci s-a adunat acolo tot Israelul. Şi era o mulţime de nu puteai s-o numeri. O aduseră şi pe Maria la Templul Domnului. Iar preoţii, prietenii şi părinţii plângeau şi ziceau către ea: “Mărturiseşte în faţa preoţilor păcatul tău, tu, care erai ca o porumbiţă în Templul lui Dumnezeu şi primeai mâncare din palma unui înger!”. Atunci l-au chemat pe Iosif la altar şi i-au dat să bea apa Domnului. Dacă un om mincinos bea din această apă, după ce înconjura altarul de şapte ori, Dumnezeu dădea un semn pe faţa lui. Iosif însă o bău liniştit, apoi   înconjură altarul fără să-i apară nici un semn al păcatului. Atunci toţi preoţii, slujitorii Templului şi mulţimea   îl proclamară nevinovat zicându-i: “Fericit eşti, căci nu ţi s-a găsit nici o vină”.

3. Apoi au chemat-o pe Maria şi i-au zis: “Acum ce scuză ai mai putea avea? Crezi c-o să apară un semn mai mare decât acesta zămislit în pântecele tău, care te învinuieşte pe faţă? Atât îţi cerem, să ne spui – fiindcă Iosif nu s-a murdărit cu tine – cine este cel care te-a înşelat? Mai bine mărturiseşte singură decât să-ţi dea mânia lui Dumnezeu semn pe faţă şi să te descopere în mijlocul mulţimii întregi”. Dar Maria le-a zis răspicat şi fără teamă: “Dacă este în mine întinare sau păcat, ori dacă a fost poftă şi desfrânare, Domnul să mă descopere în faţa poporului întreg, spre a fi pildă de îndreptare pentru toţi”. Şi s-a urcat la altarul Domnului plină de încredere; a băut apa şi a înconjurat de şapte ori altarul fără să-i apară vreo pată.

4. Mulţimea încremenise şi nu mai ştia ce să creadă. Vedeau foarte bine după pântece că zămislise, dar în acelaşi timp nici un semn nu-i apăruse pe faţă. Începură să se certe cu toţii făcând o hărmălaie cumplită. Unii ziceau că e nevinovată, alţii,. de rea credinţă, o învinuiau. Atunci Maria, văzând că poporul o bănuieşte încă, nefiind convins deplin de nevinovăţia ei, spuse cu glas limpede către toţi: “Să trăiască Adonai, Domnul oştirilor în faţa căruia stau, că niciodată nu am cunoscut bărbat şi nici nu ţin să cunosc, căci aşa am hotărât încă din copilărie. Atuici am făcut legământul acesta: să rămân neatinsă pentru Cel care m-a creat. Şi sunt încredinţată că voi trăi neatinsă numai pentru El şi că voi rămâne fără pată tot restul vieţii mele”.

5. Atunci toţi o sărutară rugând-o să-i ierte pentru bănuielile lor răutăcioase. Apoi mulţimea, preoţii şi fecioarele o conduseră până acasă, chiuind de bucurie: “Fie binecuvântat numele Domnului care ţi-a arătat sfinţenia înaintea întregului popor al lui Israel”.

XIII

1. După câtva timp veni un edict din partea Cezarului Augustus, ca fiecare să se declare în locul lui de naştere.   Acest recensământ a fost făcut de către Cirinus, guvernatorul Siriei. Iosif trebuia să meargă şi să se declare,   împreună cu Maria, la Betleem, căci de acolo se trăgea, Maria fiind din tribul lui Iuda şi din casa şi neamul lui   David. Şi cum se aflau ei pe drumul care ducea spre Betleem, îi zice Maria lui Iosif: “Văd două popoare înaintea mea: unul plânge, iar celălalt râde”. Iosif răspunde: “Stai şi ţine-te bine în şa şi nu mai spune lucruri fără noimă”. Atunci le ieşi în cale un copil foarte frumos, îmbrăcat cu un veşmânt strălucitor, care-i zise lui Iosif: “De ce ai spus că vorbele Mariei despre cele două popoare sunt fără noimă? Iată noima: poporul care plânge este cel al iudeilor, pentru că s-a lepădat de Dumnezeul său; poporul care râde este cel al păgânilor, pentru că a venit foarte aproape de Domnul, după cum li s-a făgăduit lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacob; a sosit timpul ca tuturor păgânilor să li se dea binecuvântarea în seminţia lui Avraam”.

2. După ce-a zis aceasta, îngerul le-a poruncit să se oprească. Sosise clipa naşterii. Apoi îi spuse Mariei să coboare din şa cât mai repede şi să intre într-o peşteră de sub pământ, unde niciodată nu fusese lumină, ci numai întuneric, fiindcă lumina zilei nu avea puterea să pătrundă până acolo. Când intră Maria însă toată peştera începu să strălucească, de parcă soarele însuşi era acolo; ai fi zis că era în miezul zilei, într-atât de puternic scălda peştera acea lumină dumnezeiască; cât a rămas acolo Maria a fost lumină tot timpul, zi şi noapte; acolo a născut ea un băiat pe care, atunci când se năştea şi după aceea, l-au înconjurat îngerii zicând: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor de bună voire”.

3. Iosif era plecat să caute moaşe. Când se întoarse în peşteră Maria născuse. Atunci zise Iosif către Maria: “Am adus două moaşe, pe Zelomi şi pe Salomeea. Aşteaptă afară, în faţa peşterii, şi nu îndrăznesc să intre din cauza prea marii străluciri”. Auzind acestea Maria zâmbi. Dar Iosif îi zise: “Nu zâmbi! Mai bine gândeşte-te dacă nu ai nevoie de vreun leac”. Şi-i porunci uneia din moaşe să intre. Zelomi intră şi zise către Maria: “Lasă-mă să te   ating!”. Maria îi îngădui. Atunci moaşa strigă cu glas mare: “Doamne, Doamne, ai milă de mine! Niciodată nu s-a mai auzit şi nu s-a mai închipuit ca sânii să fie plini de lapte şi ca pruncul să-şi fi lăsat mama fecioară! Cel născut n-a fost murdărit de nici o picătură de sânge, iar născătoarea lui n-a simţit nici o durere. Fecioară a zămislit, fecioară a născut, fecioară a rămas”.

4. Când auzi acestea, cealaltă moaşă, Salomeeâ, zise: “Nu cred ce-aud decât dacă voi cerceta eu însămi”. Apoi intră la Maria şi o rugă: “Lasă-mă să te pipăi, ca să văd dacă Zelomi a spus adevărul”. Maria îi îngădui. Atunci Salomeea puse mâna şi cum o atinse mâna i se uscă pe loc. De durere începu să plângă în hohote, să se zbată şi să strige: “Doamne, tu ştii că întotdeauna am trăit cu frică de Tine; că pe toţi săracii i-am îngrijit fără să le cer nimic în schimb; de la văduve şi de la orfani n-am cerut niciodată nimic, iar pe cel nevoiaş nu l-am lăsat să plece cu mâna goală de la mine. Iată, acum necredinţa m-a nenorocit, căci am îndrăznit s-o încerc pe fecioara   Ta”.

5. După ce a rostit acestea a apărut lângă ea un tânăr foarte strălucitor, care-i zise: “Apropie-te de prunc şi   slăveşte-l! Atinge-l cu mâna şi te va mântui, căci El este Mântuitorul lumii şi al tuturor celor care nădăjduiesc   într-Însul”. Moaşa se apropie de prunc şi, slăvindu-l, îi atinse marginile scutecelor în care acela era înfăşurat. Şi îndată mâna i se vindecă. Apoi ieşi afară şi începu să strige şi să vorbească despre minunile pe care le văzuse, ce păţise şi cum se vindecase. Astfel încât mulţi, auzind-o, crezură.

6. De asemenea, şi nişte păstori povesteau că văzuseră îngeri. Aceştia, la miezul nopţii, cântau un imn în care lăudau pe Dumnezeu din cer, binecuvântau şi ziceau că s-a născut Mântuitorul tuturor, Cristos Domnul, prin care se va întoarce mântuirea poporului lui Israel.

7. Apoi a mai fost şi o stea uriaşă care a strălucit de seara până dimineaţa deasupra peşterii. O stea atât de mare nu se mai văzuse de la începutul lumii. Profeţii din Ierusalim ziceau că acea stea arată naşterea lui Cristos, Cel ce va împlini făgăduinţele făcute nu numai poporului lui Israel, ci şi tuturor păgânilor.

XIV

A treia zi de la naşterea Domnului Maria a ieşit din peşteră, a intrat într-un staul şi a aşezat copilul într-o iesle   care se afla acolo. Un bou şi un asin i s-au închinat. S-au împlinit astfel cuvintele profetului Isaia: “Boul şi-a cunoscut stăpânul şi asinul ieslea domnului său”. Şi toate celelalte animale din jurul său i se închinau fără   încetare. S-au împlinit astfel cuvintele profetului Habacuc: “Te voi face cunoscut între două animale”. Iosif şi Maria cu pruncul au rămas în acel loc trei zile.

XV

1. În a şasea zi au intrat în Betleem unde şi-au petrecut şi ziua a şaptea. Într-a opta au tăiat pruncul împrejur şi i-au pus numele Isus, aşa cum îl numise îngerul mai înainte de a fi fost zămislit. După ce au trecut şi zilele de curăţire a Mariei, cum prevede Legea lui Moise, Iosif a dus copilul la Templul Domnului. Şi cum acesta fusese tăiat împrejur, au adus jertfă pentru el o pereche de turturele şi doi pui de porumbel.

2. Chiar atunci se afla în Templu un bărbat al lui Dumnezeu, desăvârşit şi drept, pe nume Simeon, care avea o sută doisprezece ani. Domnul îi spusese că nu va gusta moartea până nu-l va vedea pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu, întrupat. Cum dădu cu ochii de prunc, Simeon strigă cu glas puternic: “Dumnezeu a avut grijă de poporul Său; Domnul şi-a ţinut făgăduinţele”. Bucuros, se închină în faţa pruncului. Apoi îl luă în poala sa, i se închină iarăşi, îi sărută picioarele şi zise: “Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă   poporului Tău, Israel”.

3. În Templul Domnului se afla şi prorociţa Ana, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer, care trăise cu bărbatul ei şapte   ani de la fecioria sa. Această văduvă avea optzeci şi patru de ani. Niciodată nu se îndepărta de Templul Domnului, petrecând numai în post şi rugăciune. Ea veni şi se închină în faţa pruncului spunând că în El se află răscumpărarea lumii.

 XVI

1. După doi ani veniră la Ierusalim şi nişte magi de la răsărit, aducând daruri preţioase. Cum sosiră îi şi întrebară pe iudei: “Unde este regele care vi s-a născut? Căci I-am văzut steaua la răsărit şi am venit să I ne închinăm”. Întâmplarea ajunse şi la urechile regelui Irod care s-a speriat atât de tare, încât a trimis îndată după scribi, după farisei şi după învăţaţii poporului, ca să afle de la dânşii unde anume spuseseră profeţii că se va naşte Cristos. Iar aceia îi răspunseră: “În Betleemul Iudeii. Căci aşa stă scris: Tu, Betleeme, pământ al lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Cel care va conduce poporul meu Israel”. Atunci regele Irod îi chemă pe magi şi, cu iscusinţă, încercă să afle de la ei când li s-a arătat steaua. Apoi îi trimise la Betleem zicându-le: “Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre prunc, iar când îl veţi găsi daţi-mi de ştire, ca să vin să mă închin şi eu în faţa lui”.

2. Magii porniră la drum. Steaua le apăru din nou înainte şi-i călăuzi până la locul unde se afla pruncul. Văzând steaua ei se bucurară nespus. Intrară în casă şi găsiră pruncul la sânul mamei sale. Atunci şi-au scos bogăţiile şi i-au umplut de daruri pe Maria şi pe Iosif. Fiecare a dăruit pruncului câte o monedă de aur. Apoi unul i-a dăruit aur, altul, tămâie şi al treilea, smirnă. Dar când au vrut să se întoarcă la regele Irod, un înger le-a spus în vis să nu se ducă. Aşa că, după ce s-au închinat, pruncului cu mare bucurie, s-au întors pe alt drum în ţara lor.

XVII

1. Văzând regele Irod că magii şi-au bătut joc de el, i s-a aprins inima de mânie şi şi-a trimis oameni pe toate drumurile, ca să-i prindă şi să-i ucidă. Dar nu i-a putut găsi. Atunci şi-a trimis din nou oamenii în Betleem şi a omorât toţi pruncii de la doi ani în jos, socotind după timpul pe care îl aflase de la magi.

2. Cu o zi înaintea acestei crude întâmplări Iosif a fost sfătuit aşa de un înger al Domnului: “Ia-o pe Maria cu pruncul şi mergi pe drumul deşertului până în Egipt”. Şi Iosif a mers după cum îl povăţuise îngerul.

XVIII

1. Ajunseră lângă o peşteră şi vroiau să se mai odihnească. Maria coborî din şa şi-l ţinea pe Isus pe genunchi. Iosif luase cu el la drum trei slujitori, iar Maria o slujnică tânără. Şi iată că dintr-o dată, din peşteră ieşi o mulţime de balauri; cum îi văzură slujitorii începură să ţipe de spaimă. Atunci Isus coborî de pe genunchii mamei sale şi stătu drept înaintea balaurilor. Îndată aceştia i se închinară şi apoi plecară de acolo. Astfel s-au împlinit cuvintele profetului David: “Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii şi toate adâncurile”.

2, Copilaşul Isus mergea înaintea balaurilor şi le poruncea să nu facă rău nimănui. Dar Maria şi Iosif se temeau foarte tare ca nu cumva balaurii să-l lovească pe Isus. Atunci Isus le-a zis: “Nu vă temeţi şi nu vă gândiţi că sunt un copilaş; eu dintotdeauna am fost şi sunt un bărbat desăvârşit şi toate fiarele pădurii trebuie să se facă blânde înaintea mea”.

XIX

1. La fel, I se închinau leii şi leoparzii şi mergeau alături de ei prin deşert. Oriunde se duceau Maria şi Iosif, ei o luau înainte şi le arătau drumul, apoi îşi aplecau capetele închinându-se lui Isus. Prima zi când Maria văzu lei şi alte neamuri de sălbăticiuni venind în preajma sa încremeni de frică. Dar pruncul Isus o privi cu un chip vesel şi-i zise: “Mamă, nu te teme; căci nu aleargă spre tine ca să-ţi facă rău, ci ca să ţi se supună”. Cu vorbele acestea smulse toată teama din inimile lor.

2. Leii mergeau împreună cu ei, cu boii, cu asinii şi cu celelalte animale de povară. Şi nu făceau rău nimănui, ci erau blânzi între oile şi berbecii pe care îi aduseseră tocmai din Iudeea. Aceştia treceau printre lupi fără nici o teamă că vor fi muşcaţi. Atunci s-au împlinit cuvintele profetului: “Lupii vor paşte la un loc cu mieii, leul va mânca paie ca boul”. Aveau cu ei doi boi înhămaţi la un car unde-şi puseseră toate cele de trebuinţă. Leii   mergeau înaintea acestora şi le arătau drumul.

XX

1. După trei zile de mers Maria a fost toropită de arşiţa deşertului. Văzând un palmier îi zise lui Iosif: “M-aş odihni puţin la umbra lui”. Iosif o duse iute lângă palmier şi o coborî din şa. După ce s-a aşezat, Maria s-a uitat în vârful palmierului şi a văzut că era plin de rod. Atunci i-a zis lui Iosif: “Aş dori, dacă s-ar putea, să mănânc din roadele acestui palmier”. “Mă mir că zici asta – a răspuns Iosif – oare nu vezi cât de înalt este? Cum te-ai gândit să mănânci din fructele lui!? Eu sunt mai degrabă îngrijorat din pricina lipsei de apă, căci toate burdufurile au rămas goale şi nu avem cu ce să ne ostoim setea, nici noi şi nici vitele noastre”.

2. Atunci copilaşul Isus, care stătea fericit la sânul mamei sale, zice către palmier: “Pomule, apleacă-te şi   răcoreşte-o pe mama cu fructele tale”. Îndată, auzindu-i glasul, palmierul îşi plecă vârful până la picioarele Mariei şi ea culese numai fructe proaspete. Toate fructele au fost culese, dar vârful rămânea aplecat în continuare. Aştepta ca aceeaşi voce care-i spusese mai înainte să se aplece, să-i poruncească acum să se ridice. Atunci   Isus îi zise: “Ridică-te, palmierule şi stai drept. Vei fi tovarăş pomilor care sunt în raiul Tatălui meu. Iar acum rupe cu rădăcinile tale vâna de apă ascunsă sub pământ, ca să curgă şi să ne potolească setea”. Îndată palmierul s-a îndreptat, iar din rădăcinile sale au început să ţâşnească izvoare limpezi şi răcoroase, cu apa foarte dulce. Văzând izvoarele toţi s-au bucurat cu bucurie mare. După ce şi-au potolit setea au mulţumit lui Dumnezeu.

XXI

1. A doua zi plecară de acolo. În clipa în care se porneau la drum Isus zise către palmier: “Iată, palmierule, îţi fac acest hatâr, ca una dintre ramurile tale să fie dusă de îngerii mei şi răsădită în raiul Tatălui meu. Şi te mai binecuvântez aşa: tuturor învingătorilor într-o întrecere să li se spună: „Aţi dobândit ramura de palmier a victoriei””. După ce a terminat de vorbit, un înger al Domnului a apărut deasupra palmierului, a rupt o ramură şi a zburat cu ea la cer. Cei care au văzut minunea au căzut cu faţa la pământ şi au rămas ca şi morţi. Dar Isus le zise: “De ce frica a pus stăpânire pe inimile voastre? Nu ştiţi că ramura aceea de palmier pe care am trimis-o în rai va fi pregătită pentru toţi drepţii în locul desfătării, tot aşa cum a fost pregătită şi pentru voi în deşertul acesta?”. Atunci aceia s-au ridicat de la pământ plini de bucurie.

XXII

1. Pe drum Iosif îi zise: “Doamne, căldura asta ne topeşte! Dac-ai vrea să ţinem calea pe lângă mare, ca să putem trece cu mai puţină trudă prin cetăţile de pe ţărm”. Isus îi răspunse: “Nu te teme, Iosif! Eu o să vă scurtez atât de mult drumul, încât bucata pe care aţi fi străbătut-o în treizeci de zile o veţi străbate într-una singură”. Şi el încă le mai vorbea când începură deja să se zărească munţii şi oraşele din Egipt.

2. Astfel ajunseră veseli şi bucuroşi la graniţele Hermopolisului şi intrară într-unul din oraşele Egiptului pe nume Sotinen. Şi fiindcă nu cunoşteau pe nimeni la care să poată fi găzduiţi, intrară într-un Templu supranumit Capitoliul Egiptului. Aici se aflau trei sute şaizeci şi cinci de idoli cărora zilnic li se aduceau cinstiri pângăritoare, ca unor zeităţi.

XXIII

1. Când preafericita Maria a intrat cu pruncul în Templu toţi idolii s-au prăvălit la pământ, sfărâmându-se în bucăţi dinaintea feţei sale. S-a văzut deci limpede că nu însemnau nimic. Atunci s-au împlinit cuvintele profetului Isaia: “Iată Domnul va veni pe un nor uşor şi va ajunge în Egipt; şi toţi idolii vor tremura înaintea feţei Sale”.

XXIV

Înştiinţat de cele întâmplate, Afrodisius, guvernatorul acelui oraş, veni cu toată armata sa la Templu. Preoţii Templului, văzându-l că se apropie cu o întreagă armată, socoteau că se va răzbuna pe cei din pricina cărora li se prăbuşiseră zeii. Dar Afrodisius intră în Templu şi, văzând toţi idolii căzuţi cu feţele la pământ, se apropie de Maria şi se închină înaintea pruncului de la sânul ei. Şi după ce i se închină zise către toată armata şi către prietenii lui: “Dacă acesta nu ar fi Dumnezeul zeilor noştri, zeii noştri nu ar fi căzut cu feţele la pământ şi nu s-ar fi prăvălit aici la vederea Lui. Astfel ei îl recunosc în taină Stăpânul lor. Dacă noi toţi nu vom face la fel ca zeii noştri, ne-am pune vieţile în primejdie aţâţând mânia acestui prunc şi am putea muri cu toţii. Aşa a păţit şi Faraonul egiptenilor care, pentru că n-a crezut în atâtea semne minunate, s-a scufundat în mare cu toată armata sa”. Atunci întreg poporul din oraşul acela a crezut în Domnul Dumnezeu prin Isus Cristos.

PARTEA A DOUA

XXV

Nu peste multă vreme îngerul îi zise lui Iosif: “Întoarce-te în ţinutul lui Iuda, căci au murit cei care umblau să ia viaţa copilului”.

XXVI

1. Aşadar Isus se întoarse din Egipt în Galileea. Abia împlinise patru ani. Într-o sâmbătă se juca împreună cu alţi copii lângă albia Iordanului. Stând jos făcu în mâl şapte lacuri prevăzute cu câte un canal prin care, la porunca sa, râul îşi vărsa apa în lacuri, apoi şi-o retrăgea. Unul dintre copii, fiu al diavolului, prins de invidie, înfundă locul prin care apa intra spre lacuri şi strică tot ce făcuse Isus. Atunci Isus îi zise: “Vai de tine, fiu al morţii, fiu al Satanei. Cum îndrăzneşti să strici ce-am făcut eu?”. Şi îndată acela căzu mort.

2. Atunci părinţii mortului au început să strige, cu glas răzbunător, împotriva Mariei şi a lui Iosif: “Copilul nostru a murit pentru că l-a blestemat fiul vostru”. Auzând acestea Iosif şi Maria au venit îndată la Isus. Căci părinţii mortului aţâţau lumea şi iudeii se adunaseră în număr foarte mare. Dar Iosif i-a zis în şoaptă Mariei: “Eu nu-ndrăznesc să-i spun nimic; ceartă-l tu aşa: „De ce ai aţâţat împotriva noastră mânia întregului popor? Uite, acum trebuie să îndurăm atâtea neplăceri din partea oamenilor””. Atunci Maria veni la el şi-l întrebă: “Domnul meu, ce-a făcut acela ca să moară?”. Isus răspunse: “Merita să moară, căci a stricat tot ce eu lucrasem”.

3. Atunci i-a zis Maria: “Să nu mai faci, Domnul meu, aşa ceva, căci se ridică oamenii împotriva noastră”. Iar el, nevrând s-o supere pe Maica sa, îl lovi pe mort cu piciorul drept în spate şi zise către el: “Ridică-te, fiu nelegiuit. Nu eşti vrednic să intri în odihna Tatălui meu, fiindcă ai stricat tot ce eu lucrasem”. Atunci mortul a înviat şi s-a dus. Iar Isus aducea mai departe apa în lacuri numai prin poruncă.

XXVII

După aceea, în văzul tuturor, Isus luă mâl din lacuri şi făcu din el douăsprezece vrăbii. Făcuse aceasta într-o sâmbătă şi erau mulţi copii în jurul său. Dar un iudeu care îl văzuse a mers Ia Iosif şi i-a zis: “Iosif, uite, fiul tău lucrează în zi de sâmbătă, când nu este îngăduit. A făcut douăsprezece vrăbii din noroi”. Atunci Iosif s-a dus şi l-a certat: “De ce faci în zi de sâmbătă ceea ce nu este îngăduit?”. Auzind cuvintele tatălui său, Isus a bătut din palme şi a zis vrăbiilor sale: “Zburaţi! “. Şi la porunca lui vrăbiile au început să zboare. Apoi, în faţa tuturor celor care erau adunaţi acolo, văzându-l şi auzindu-l, a zis vrăbiilor: “Mergeţi, zburaţi peste tot pământul şi peste toată lumea şi fiţi vii! “. Când au văzut asemenea minune, toţi cei de faţă s-au umplut de uimire. Unii îl lăudau şi-l admirau, alţii însă îl vorbeau de rău. Câţiva au mers la căpeteniile preoţilor şi la întâi stătătorii fariseilor şi i-au   înştiinţat că Isus, fiul lui Iosif, în văzul întregului popor al lui Israel a făcut mari semne şi minuni. Apoi au dus vestea şi în cele douăsprezece triburi ale lui Israel.

XXVIII

Fiul lui Ana, preotul de la Templu, care venise împreună cu Iosif, a lovit şi el, plin de mânie, cu o nuia în văzul   tuturor, şi a stricat lacurile pe care le făcuse Isus. Şi toată apa adunată din râu s-a scurs din ele. Căci toate canalele prin care apa venea spre lacuri fuseseră şi ele înfundate şi pe urmă distruse. Când a văzut Isus, i-a zis acelui copil: “O, neam rău de nelegiuiţi, fiu al morţii, ucenic al lui Satan, să fie rodul seminţei tale fără vlagă, rădăcinile tale să nu aibă umezeală, iar ramurile tale, uscate de secetă, să nu dea fructe! “. Şi pe dată, în văzul tuturor celor adunaţi acolo, copilul acela s-a uscat şi a murit.

XXIX

Iosif s-a cutremurat, l-a luat pe Isus şi au plecat acasă, împreună cu Maica acestuia. Iată însă că dintr-o dată, un alt copil, tot lucrător întru nelegiuire, a venit din faţa lor alergând şi l-a îmbrâncit pe Isus. Voia să-şi bată joc sau, dacă se putea, chiar să-i facă rău. Atunci Isus i-a zis: “N-o să te întorci teafăr de acolo unde te duci! “. Şi pe loc acela a căzut şi a murit. Părinţii mortului, văzând ce s-a întâmplat, au început să strige: “De unde s-a născut copilul acesta? Orice cuvânt rosteşte se adevereşte, ba adesea se împlineşte înainte chiar de a-l rosti”. Apoi s-au apropiat de Iosif şi i-au zis: “Du-l pe Isus de aici; căci nu poate trăi împreună cu noi, în această cetate. Sau dacă vrea să rămână, atunci învaţă-l să binecuvânteze în loc să blesteme”. Iosif s-a apropiat de Isus şi l-a certat zicându-i: “De ce faci asemenea lucruri? Uite câţi se plâng de tine şi din pricina ta au început să ne urască şi pe noi. Trebuie să suportăm tot felul de neplăceri din partea oamenilor”. Isus i-a răspuns lui Iosif: “Nu există fiu înţelept dacă tatăl său nu l-a învăţat după ştiinţa vremii sale; iar blestemul tatălui său nu face rău decât celor care fac ei înşişi rău”. Atunci cu toţii s-au strâns împotrivă lui Isus şi au început să-l învinuiască   înaintea lui Iosif. Când a văzut aceasta, Iosif s-a înspăimântat foarte tare, căci se temea de puterea şi de   răzvrătirea poporului lui Israel. În clipa aceea Isus l-a apucat pe cel mort de o ureche şi l-a ridicat de la pământ   în ochii tuturor. Şi au văzut că Isus vorbea cu acela ca un tată cu fiul său. Şi i s-a întors duhul în trup şi a înviat. Toţi au rămas uimiţi.

 XXX

1. Un profesor iudeu pe nume Zaheu l-a auzit pe Isus când spunea asemenea cuvinte şi, văzând că ştia să facă minuni atât de mari, se îmbufnă şi începu să vorbească fără noimă, prosteşte şi fără cuviinţă împotriva lui Iosif. Zicea aşa: “Nu vrei să-l trimiţi pe fiul tău să înveţe ştiinţele omeneşti şi cum să se poarte? Văd că tu şi Maria ţineţi mai mult la fiul vostru decât la tradiţiile bătrâneşti. Se cuvine să arătaţi mai mare cinste bătrânilor   comunităţii evreieşti şi să aveţi grijă ca fiul vostru să iubească pe ceilalţi copii de aceeaşi vârstă cu el şi să fie instruit laolaltă cu ei în învăţătura iudaică”.

2. Dar Iosif îl întrebă la rândul său: “Şi cine poate să ţină în frâu şi să înveţe un asemenea copil? Dacă eşti în stare să-l ţii şi să-l înveţi, noi nu ne împotrivim ca el să fie primească de la tine toate cele pe care le învaţă oamenii de obicei”. Isus, auzind ce spunea Zaheu, îi răspunse: “Învăţătorule al Legii, tot ce-ai zis şi ai numit mai înainte se cuvine a fi folosit de către cei care învaţă în şcolile oamenilor; eu sunt însă străin de forurile voastre, căci nu am părinte trupesc. Tu, care citeşti Legea şi o cunoşti, rămâi în Lege; eu însă eram înaintea Legii. Deşi crezi că nu ai pereche în ştiinţă, vei fi învăţat de mine, pentru că nimeni în afară de mine nu te poate învăţa altceva decât ceea ce ai spus tu adineaori. Numai cine merită e în stare să o facă. Când voi fi ridicat de pe pământ, voi şterge orice urmă a genealogiei voastre. Tu nu ştii când anume te-ai născut; eu însă ştiu când sunteţi născuţi cu toţii şi cât va dura viaţa fiecăruia pe pământ”.

3. Atunci cei de faţă, care au auzit aceste cuvinte, au rămas uimiţi şi au început să strige plini de revoltă: “O, o, o, uitaţi-vă, ce mare şi de necrezut pângărire! Niciodată nu ne-a mai fost dat să auzim ceva de soiul acesta!   Nici profeţii, nici fariseii, nici scribii n-au spus vreodată sau n-au auzit spunându-se aşa ceva. Noi ştim foarte bine unde s-a născut acesta. Şi cu toate că abia a împlinit cinci ani, de unde scoate astfel de cuvinte?”. Fariseii au răspuns: “Noi n-am auzit niciodată un copil atât de mic spunând asemenea vorbe”.

4. Isus le-a zis: “Vă miră că asemenea vorbe sunt rostite de un copil? Aşadar de aceea nu credeţi în ele! Toţi sunteţi uimiţi că v-am zis că ştiu când v-aţi născut; ei bine, am să vă zic lucruri şi mai grozave, ca să fiţi şi mai uimiţi. De pildă, l-am văzut pe Avraam, pe care voi îl numiţi părintele vostru, şi am vorbit cu el, şi el m-a văzut pe mine”. Când au auzit aceasta au amuţit cu toţii şi nimeni nu a îndrăznit să deschidă gura. Isus a continuat: “Am fost între voi cu copiii şi nu m-aţi cunoscut. V-am vorbit ca unor oameni cumpătaţi, dar nu mi-aţi desluşit glasul, pentru că sunteţi mai mici decât mine şi de slabă credinţă”.

XXXI

1. Din nou învăţătorul Zaheu le-a zis lui Iosif şi Mariei: “Daţi-mi copilul să-l duc la învăţătorul Levi; el o să-l înveţe literele Şi o să-l educe cum trebuie”. Atunci Iosif şi Maria, luându-l cu blândeţea pe Isus, l-au dus la şcoală, ca să înveţe literele de la învăţătorul Levi. Intră în clasă şi rămase tăcut. Învăţătorul Levi îi citea lui Isus câte o literă, începând cu aleph, apoi îi zicea: “Răspunde!”. Dar Isus tăcea şi nu răspundea nimic. Atunci preceptorul Levi se mânie, luă o nuia de stirax Şi-l lovi peste cap.

2. Isus zise către învăţătorul Levi: “De ce mă loveşti? Adevărat să ştii că cel care este lovit îl învaţă mai multe pe cel care loveşte decât invers. Căci eu îţi pot spune ţie lucruri pe care tu nu mi le poţi preda. Dar aceştia toţi care vorbesc şi ascultă sunt orbi, ca arama sunătoare sau cimbalul ţipător – care nu înţeleg sensul a ceea ce interpretează prin sunete”.

Şi Isus continuă să-i zică lui Zaheu: “Toate literele de la aleph până la tau sunt aşezate într-o anumită ordine. Spune-mi tu mai întâi ce este tau şi îţi voi spune şi eu după aceea ce este aleph”. Apoi Isus le-a zis iarăşi: “Cine nu-l cunoaşte pe aleph cum va putea să-l pronunţe pe tau, ipocriţilor!? Spuneţi-mi mai întâi ce este aleph şi atunci o să vă cred şi când veţi zice beth”. Şi Isus a început să-i întrebe numele fiecărei litere şi a zis: “Să ne spună doctorul Legii ce este prima literă sau de ce are multe triunghiuri dispuse în trepte, ascuţite, cu puncte de legătură între laturi opuse, cu unghiuri ascuţite, obtuze sau drepte, cu linii drepte sau curbe?”. Levi, auzind acestea, rămase uimit în faţa unei asemenea înşiruiri de nume ale literelor.

3. Atunci prinse a striga înaintea celor care-l ascultau: “Merită acesta să trăiască pe pământ? Mai degrabă ar merita să fie agăţat de o cruce înaltă, căci focul ar putea să-l stingă şi de alte chinuri ar putea să scape. Eu cred că există dinaintea prăpădului universal, că s-a născut înainte de potop. Cine l-a purtat în pântec? Ce mamă l-a zămislit? Ce sâni l-au alăptat? Fug dinaintea lui; nu pot să-i suport cuvintele ce-i ies din gură şi totuşi   inima mea rămâne-nmărmurită când aud asemenea cuvinte. Cred că nici un om nu este în stare să înţeleagă ceva din spusele lui, dacă nu-i vine Dumnezeu în ajutor. Acum eu singur, nenorocitul, m-am făcut de tot râsul. Căci socoteam că am un învăţăcel şi, când colo, mi-am găsit învăţătorul fără să-l recunosc. Ce să zic? Nu pot suporta cuvintele copilului acestuia: fug din cetate pentru că nu sunt în stare să le înţeleg. Bătrân am fost învins de un copil. Nu dau de nici un capăt în spusele sale. E greu ca, singur, cineva să descopere începutul. Adevărat vă zic, nu mint, după mine, purtarea acestui copil, felul său de a vorbi şi menirea sa nu au nimic în comun cu oamenii. Nu ştiu dacă este mag sau zeu; cu siguranţă însă un trimis al Domnului vorbeşte într-însul. De   unde este, de unde-o fi venit şi cine va să fie, nu ştiu să vă zic”.

4. Atunci Isus, cu faţa voioasă, zâmbi la vorbele aceluia şi zise cu autoritate tuturor fiilor lui Israel care erau de faţă şi ascultau: “Cei sterpi vor rodi, orbii vor vedea, şchiopii vor merge drept, săracii se vor umple de avuţii şi morţii vor trăi iarăşi, aşa fel încât toţi să se întoarcă la starea lor desăvârşită şi să rămână în Acela care este rădăcina vieţii şi a dulceţii fără de sfârşit”. După ce copilul Isus rosti aceste cuvinte, îndată cei bolnavi îşi redobândiră sănătatea. Şi nimeni nu mai îndrăznea să-i spună ceva ori să asculte ceva din gura lui.

XXXII

După aceea Iosif, Maria şi Isus au plecat de acolo şi s-au oprit în cetatea Nazaretului. Aici Isus trăia împreună cu părinţii lui. Într-o sâmbătă, pe când se juca el cu alţi copii pe terasa unei case, s-a întâmplat că unul dintre copii l-a împins pe altul de pe terasă, iar acesta a căzut pe pământ şi a murit. Cum părinţii mortului nu văzuseră ce se întâmplase, au început să strige după Iosif şi după Maria: “Fiul vostru l-a aruncat pe-al nostru la pământ şi l-a omorât”. Isus tăcea şi nu le răspundea. Iosif şi Maria veniră în grabă la Isus. Mama sa l-a întrebat: “Domnul meu, spune-mi dacă tu l-ai aruncat la pământ”. Atunci Isus a coborât de pe terasă şi l-a chemat pe copil după numele său, Zenon. Iar acela i-a răspuns: “Doamne!”. Şi Isus i-a zis: “Eu te-am aruncat de pe terasă la pământ?”. Acela a răspuns: “Nu, Doamne”. Părinţii copilului care murise au rămas uimiţi şi l-au cinstit pe Isus pentru minunea săvârşită. De acolo Iosif şi Maria împreună cu Isus au plecat la Ierihon.

XXXIII

Isus împlinise şase ani. Mama lui l-a trimis cu ulciorul la fintână, ca să scoată apă. Acolo mai erau şi alţi copii. Şi s-a întâmplat că, după ce a scos el apă, unul dintre copii l-a îmbrâncit, iar ulciorul s-a lovit şi s-a spart. Atunci   Isus a întins haina cu care era îmbrăcat şi a adunat în ea toată apa vărsată din ulcior. Apoi i-a dus-o mamei   sale. Maria, văzându-l, a rămas uimită şi cugeta în sinea ei. Iar toate acestea le păstra în inimă”.

XXXIV

Altă dată a ieşit pe ogor. Luase puţin grâu din hambarul mamei sale şi l-a semănat. Şi grâul s-a prins, a crescut   şi s-a înmulţit peste măsură. Apoi el însuşi l-a secerat şi a adunat trei koroi din care a împărţit tuturor cunoscuţilor săi.

XXXV

Există un drum care iese din Ierihon şi merge până la râul Iordan. Pe aici au trecut odinioară fiii lui Israel. Tot aici se spune că a fost aşezată arca alianţei. Isus avea opt ani. Ieşise din Ierihon şi se îndrepta către Iordan. Lângă drum, chiar aproape de malul Iordanului, se afla o grotă unde o leoaică îşi hrănea puii. Din pricina aceasta nimeni nu putea trece liniştit pe acolo. Aşadar Isus venea de la Ierihon ştiind că acolo, în grotă, o leoaică fătase de curând. Intră de faţă cu toată lumea. Când l-au văzut pe Isus, leii bătrâni i-au ieşit în întâmpinare şi i s-au închinat. Isus stătea în grotă şi puii alergau în jurul picioarelor lui, gudurându-se şi jucându-se cu el. Iar leii cei bătrâni stăteau mai la o parte închinându-I-se, cu capetele plecate, şi dădeau încântaţi din coadă. Atunci poporul care rămăsese afară, departe, nemaivăzându-l pe Isus, a început să murmure: “Dacă acesta sau părinţii lui n-ar fi săvârşit păcate mari, nu s-ar fi băgat atât de repede în gura leilor”. Şi, pe când mulţimea vorbea acestea şi era cuprinsă de jale, iată, apare Isus din grotă cu leii jucându-se fericiţi înaintea picioarelor lui. Părinţii lui Isus stăteau departe şi se uitau la toate acestea cu capetele plecate. De altfel toată lumea se ţinea departe de lei şi nu îndrăznea să se apropie nici un pic. Atunci Isus a zis mulţimii: “Fiarele acestea sunt mult mai bune   decât voi; căci ele îşi recunosc Stăpânul şi-I aduc slavă în timp ce voi, oamenii, care aţi fost făcuţi după chipul   şi asemănarea lui Dumnezeu, nu-l recunoaşteţi. Fiarele mă ştiu şi se îmblânzesc; oamenii mă văd şi nu mă   recunosc”.

XXXVI

După aceea Isus a trecut Iordanul însoţit de lei. Era de faţă multă lume. Şi apele Iordanului s-au despărţit, la stânga şi la dreapta8. Atunci el a zis leilor aşa fel încât să-l audă toată lumea: “Mergeţi în pace, nu faceţi rău la   nimeni şi nici oamenii nu vă vor face vouă rău până vă veţi întoarce acolo de unde aţi ieşit”. Şi leii, luându-şi rămas bun cu un semn al trupului, nu cu glasul, s-au întors la sălaşul lor. Isus s-a dus şi el la Maica Sa.

 XXXVII

1. Iosif era tâmplar. Făcea din lemn juguri pentru boi, pluguri, unelte pentru întors şi cultivat pământul şi câteodată paturi. S-a întâmplat că un tânăr i-a cerut să meşterească un crivat lung de şase coţi. Iosif i-a poruncit copilului Isus să taie scândurile la mărimea potrivită. Dar acesta nu le-a respectat cum se cuvenea şi a tăiat o scândură mai scurtă decât alta. Bietul Iosif a început să se frământe şi se tot întreba ce va face cu ea.

2. Isus, văzându-l cum se perpelea zadarnic, fiindcă nu putea găsi nici o ieşire, îi zice cu glas mângâietor: “Vino să prindem amândoi de capetele fiecărei scânduri în parte, să le potrivim unul peste celălalt şi să tragem spre noi – aşa le vom aduce la aceeaşi mărime”. Iosif îi dădu imediat ascultare. Căci ştia că putea să facă tot ce voia. Aşadar Iosif a apucat cele două scânduri dintr-o parte şi le-a lipit de perete, lângă el; iar Isus a apucat de cealaltă parte, trăgând spre el scândura mai scurtă şi făcând-o cât cea lungă. După care i-a zis lui Iosif: “Acum du-te la lucru şi fă ce ţi-ai pus în gând”. Şi până la urmă Iosif a făcut ceea ce-şi pusese în gând.

XXXVIII

1. Pentru a doua oară oamenii i-au îndemnat pe Iosif şi Maria să-l dea pe Isus la şcoală, ca să înveţe literele. Ei n-au zis nu. Aşa că, după rânduiala strămoşească, l-au dus la un învăţător, ca să culeagă de la el şi învăţătură omenească. Învăţătorul a început să-i predea plin de mândrie poruncindu-i: “Spune alpha!”. Dar Isus a răspuns: “Mai întâi spune-mi tu ce este betha şi apoi îţi voi spune şi eu ce este alpha”. Auzind acestea, învăţătorul s-a mâniat şi l-a lovit pe Isus. Îndată însă după ce l-a lovit a căzut mort.

2. Isus se întoarse acasă, la mama sa. Temându-se, Iosif o chemă pe Maria şi-i zise: “Să ştii că sufletul meu e trist până la moarte din pricina copilului acestuia. Căci se poate întâmpla ca, odată, cineva să-l lovească din răutate şi să-l omoare”. Dar Maria răspunse: “Omul lui Dumnezeu, să nu crezi că aşa ceva se poate întâmpla. Ci mai degrabă fii încredinţat că Cel care L-a trimis să se nască între oameni îl va păzi de toate răutăţile şi-l va feri, cu numele său, de Vrăjmaş”.

 XXXIX

1. Iudeii îi îndemnară şi a treia oară pe Maria şi pe Iosif să-l dea pe Isus la şcoală. De data aceasta la un învăţător blând. Şi, pentru că se temeau de popor, de căpeteniile cele trufaşe şi de ameninţările preoţilor, l-au dus din nou la şcoală, ştiind totuşi foarte bine că Cel care a primit învăţătură numai de la Dumnezeu nu poate fi învăţat de un simplu om.

2. Cum a intrat în şcoală, călăuzit de Duhul Sfânt, a luat cartea din mâinile învăţătorului care explica Legea şi, în   faţa întregii mulţimi adunate acolo, a început să citească nu ce era scris în carte, ci ceea ce-i dicta Duhul   Dumnezeului Celui viu, aşa cum dintr-un izvor viu ţâşnesc şuvoaie de apă, fără ca el să secătuiască vreodată.   Cu atâtea dovezi arăta el poporului minunile Dumnezeului Celui viu, încât însuşi învăţătorul a căzut la pământ şi I s-a închinat. Inimile celor prezenţi, care ascultaseră tot ce el grăise, s-au umplut de uimire. Auzind întâmplarea Iosif veni tot o fugă la Isus, căci se temea să nu moară şi învăţătorul acesta. Cum îl văzu, învăţătorul îi zise: “Tu   nu mi-ai dat un învăţăcel, ci un maestru: cine i-ar putea suporta cuvintele?”. Atunci s-a împlinit prorocirea psalmistului: “Râul lui Dumnezeu s-a umplut de apă; gătit-ai hrana lor, că aşa este gătirea Lui”.

 XL

 După aceea Iosif şi Maria s-au mutat de acolo din pricina răutăţii duşmanilor şi au venit în Cafarnaum. Pe când locuia aşadar Isus în Cafarnaum, un om foarte bogat, pe nume Iosif, muri dintr-o boală. Era deja întins pe năsălie. Isus, auzind că oamenii se loveau cu pumnii în piept, plângeau şi urlau de durere după mort, i-a zis lui Iosif, tatăl său: “De ce nu ajuţi cu harul tău ales pe omul acesta care se numeşte la fel ca tine!?”. Iosif i-a răspuns: “Dar ce putere sau virtute aleasă am eu, ca să-l ajut pe acesta?”. Isus i-a zis: “Ia-ţi vălul de pe cap, pune-l pe faţa mortului, spune-i: „Cristos să te mântuiască!” şi îndată el se va mântui şi se va ridica de pe năsălie”. Auzind acestea, Iosif alergă într-un suflet să împlinească cele ce-i poruncise Isus. Intră în casa mortului, puse vălul de pe capul său pe faţa celui care zăcea întins pe năsălie şi-i zise: “Cristos să te mântuiască”. Şi îndată mortul se ridică de pe pat întrebând cine este Isus.

 XLI

 1. Din cetatea Cafarnaum au plecat în cetatea numită Nazaret. Iosif şi Maria stăteau în casa lor şi Isus împreună cu ei. Într-o zi Iosif l-a chemat pe fiul său cel mai mare, Iacob, şi l-a trimis în grădină după zarzavaturi de mâncare. Isus s-a luat şi el după fratele său, fără ştirea lui Iosif ori a Mariei. Pe când Iacob culegea zarzavaturile, deodată o viperă ieşi dintr-o gaură şi-l muşcă de mână. Sfâşiat de durere acesta începu să strige.   Simţind cum îşi pierde puterea, zicea cu glas amar: “Vai, vai, o viperă blestemată m-a muşcat de mână”.

2. Isus se afla tocmai în celălalt capăt al grădinii. Când auzi vocea plină de jale a fratelui său, alergă într-un suflet la el, îi luă mâna fără să-i facă altceva decât să sufle încet peste ea şi să o răcorească. Şi îndată mâna i se vindecă iar şarpele muri. Iosif şi Maria nu ştiau ce s-a întâmplat. La strigătele lui Iacob şi la glasul poruncitor al lui Isus, ei au alergat în grădină, dar când au ajuns şarpele era gata mort şi Iacob bine sănătos.

 XLII

1. Când Iosif se ducea la câte un ospăţ cu fiii săi – Iacob, Iosif, Iuda şi Simeon -, precum şi cu cele două fiice ale sale, mergea şi Isus împreună cu Maica Sa şi cu sora acesteia, Maria lui Cleopha, pe care Domnul Dumnezeu a dăruit-o tatălui său, Cleopha, şi mamei sale, Ana, pentru faptul că o dăruiseră pe Maria, Maica lui Isus, Domnului. Şi au numit-o şi pe ea tot Maria, spre mângâierea părinţilor.

2. Când se strângeau cu toţii, Isus mai întâi îi sfinţea şi-i binecuvânta. Apoi începea să mănânce şi să bea el, primul. Nimeni nu îndrăznea să mănânce ori să bea, nici să se aşeze la masă, nici să frângă pâinea până când nu făcea el toate aceste lucruri, după ce, mai întâi, îi binecuvânta. Iar dacă el nu era, aşteptau până venea şi împlinea toate acestea. Şi când vroia să se aşeze la masă, lângă el stăteau Iosif, Maria şi fraţii lui, fiii lui Iosif. Pentru aceşti fraţi viaţa lui era ca un ochi călăuzitor; ei îl respectau şi se temeau de El. Când Isus dormea fie   ziua, fie noaptea lumina Domnului strălucea deasupra Lui. Fie lăudat şi slăvit în vecii vecilor. Amin. Amin.

Mai multe materiale pentru Theophilos şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro