Esenţialul creştinismului de John R.W. Stott

ESENŢIALUL CREŞTINISMULUI

Esenţialul creştinismului    de John R.W. Stott

Cuprins:

Prefaţă

1. Cum să căutăm?

2. Ce a afirmat Cristos?

3. Personalitatea lui Cristos

4. Învierea lui Cristos

5. Strâmtorarea omenească

6. Urmările păcatului

7. Moartea lui Cristos

8. Mântuirea prin Cristos

9. Preţul trebuie bine calculat

10. A lua o hotărâre

11. A fi creştin

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:     www.theophilos.3x.ro

 Prefaţă

Ce este în definitiv creştinismul? Mulţi îşi pun această întrebare, convinşi că este o bună religie, dar că este lipsită de rigoare intelectuală.

La vârsta în care începem să gândim, să examinăm cu un spirit critic noţiunile religioase gata pregătite, ni se pare adeseori mult mai uşor de a renunţa la credinţa copilăriei noastre, în loc de a examina, de a adânci ceea ce ea ne-a învăţat.

Această carte vrea să răspundă la această preocupare. Ea se adresează acelora care se întreabă din toată inima dacă creştinismul este adevărat, dacă da, ce implică acest lucru? Fără a pretinde de a face un studiu complet, nici o introducere la credinţa creştină, ea încearcă să expună într-o formă sumară, dar sinceră, câteva din motivele pe care le avem de a crede în Cristos. Punctul nostru de plecare va fi personajul istoric, Isus Cristos. Desigur că El a existat, nu avem motive să ne îndoim. Autori păgâni, ca şi autori creştini, au admis existenţa istorică a lui Isus.

El a fost om; S-a născut, a crescut, a lucrat, a suferit şi a murit ca toţi oamenii. Dar putem crede noi oare, că El era şi Dumnezeu? Divinitatea lui Isus, nu este oare mai curând una din superstiţiile creştinismului? Există oare o dovadă a acestei afirmaţii surprinzătoare, pe care o fac creştinii şi anume că „Tâmplarul din Nazaret”, era Fiul Unic a lui Dumnezeu?

Dacă vrem să fim sinceri faţă de noi înşine, nu putem să ne eschivăm de la această întrebare fundamentală. Dacă Isus nu este Dumnezeu, întrupat într-un trup omenesc, atunci creştinismul se poate prăbuşi. Nu ne mai rămâne decât o religie în plus, frumoasă poate prin morala ei, dar golită de valoarea ei specifică.

Probele în ceea ce priveşte divinitatea lui Isus abundă, probe istorice care concordă. Avem mai întâi afirmaţiile uimitoare ale lui Isus, în acelaşi timp atât de îndrăzneţe şi atât de umile. Apoi noi suntem impresionaţi de personalitatea Lui unică. Isus s-a comportat pe acest pământ ca un vizitator, venit din altă lume. Puterea şi blândeţea Lui, dreptatea ţi calda lui compătimire, grija Lui pentru copii, şi dragostea Lui pentru cei năpăstuiţi, stăpânirea de sine şi însuşirile Fiinţei Sale, au câştigat simpatia întregii lumi. În sfârşit moartea Sa cruntă, nu este nicidecum punctul final al vieţii Lui. Învierea Lui este recunoscută şi împrejurările de care ea este înconjurată sunt în chip ciudat convingătoare.

Dovedind că Isus este Fiul lui Dumnezeu, creştinismul nu se limitează la această afirmaţie, îndată ce am fost convinşi de divinitatea Persoanei lui Isus, noi trebuie să examina ţinta întrupării Lui şi natura lucrării Lui. În acest sens Biblia afirmă că „El a venit în lume, ca să mântuiască pe cei păcătoşi”. Lipsiţi prin păcatele noastre de părtăşia cu Dumnezeul cel sfânt, noi avem nevoie de a fi iertaţi şi eliberaţi, de egoismul nostru. Pentru a trăi la înălţimea idealului nostru şi pentru a învăţa a ne iubi unii pe alţii, trebuie să primim de la El forţa necesară, lată „mântuirea” pe care Isus a venit să ne-o aducă prin moartea şi învierea Sa. Şi totuşi nu ajunge numai să credem în divinitatea lui Cristos, să recunoaştem starea de pierzanie a omului, şi lucrarea de mântuire a lui Isus. Creştinismul nu este un simplu „credo”, credinţa noastră trebuie să se traducă în fapte. Dumnezeu ne cheamă pentru a face, ca inima, duhul, sufletul şi voinţa noastră, să fie supuse în întregime lui Isus Cristos. Noi trebuie să ne umilim înaintea Lui, să ne punem toată încrederea în El, să-L primim ca Mântuitor şi Domn; să devenim membri fideli ai bisericii Lui, şi să ne asumăm responsabilităţile ce ne revin ca cetăţeni ai cerului! Aceasta este „esenţialul creştinismului”, temă pe care o vom dezvolta în paginile ce urmează. Dar înainte de a aborda subiectul divinităţii lui Isus, să începem printr-o introducere necesară: creştinismul declară că noi îl putem găsi pe Dumnezeu în Isus Cristos. Pentru a înţelege mai bine această afirmaţie, trebuie să înţelegem, că Dumnezeu însuşi ne caută, şi deci la rândul nostru trebuie şi noi să-L căutăm.

CAPITOLUL 1  Cum să căutăm?

„La început, Dumnezeu.” Aceste trei cuvinte cu care începe Biblia nu sunt numai introducerea cărţii Facerii (sau Geneza), ci şi cheia care ne deschide Biblia în întregimea ei. Religia Bibliei este o religie unde iniţiativa vine de la Dumnezeu. Pe Dumnezeu niciodată nu-L poţi lua prin surprindere, nici să intervii înaintea Lui. El e totdeauna cel dintâi. „La început” a fost Dumnezeu, şi El a intervenit înainte ca omul să existe, înainte ca omul să-L caute. Dumnezeu l-a căutat pe om. În Biblie nu vedem cum omul caută bâjbâind pe Dumnezeu, ci vedem pe Dumnezeu care face primul pas. Mulţi îşi închipuie un Dumnezeu şezând confortabil pe un tron înalt, îndepărtat, indiferent faţă de nevoile oamenilor, până în clipa când, înduplecat de strigătele lor, va face ceva pentru ei. O asemenea imagine este aproape o blasfemie. Biblia ne arată un Dumnezeu care, cu mult înainte ca să-i fi venit în gând omului păcătos să-L caute, ia iniţiativa, se ridică de pe tronul Lui, renunţă pentru o clipă la slava Lui şi Se apleacă să-l caute pe om până când îl găseşte.

Această activitate suverană a lui Dumnezeu ni se arată în multe feluri; mai întâi El a luat iniţiativa creaţiunii, aducând viaţa în întregul univers: „la început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Apoi, El S-a descoperit omului făcând cunoscut întregii umanităţi natura şi voia Sa: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1-2). Tot El a luat şi iniţiativa salvării: venind pe acest pământ prin Isus Cristos pentru a elibera bărbaţi şi femei de păcatele lor. „Dumnezeu… a cercetat şi răscumpărat pe poporul Său” (Luca 1:68). Dumnezeu a creat, Dumnezeu a vorbit, Dumnezeu a lucrat. Aceste trei afirmaţi despre iniţiativa lui Dumnezeu alcătuiesc un rezumat al religiei Bibliei. Noi, în această carte, vom dezvolta mai ales ultimele două afirmaţii, deoarece temelia creştinismului este prin definiţie legată de personalitatea istorică a lui Isus Cristos. Dacă Dumnezeu a vorbit, cel mai important cuvânt al Lui a fost Isus Cristos. Dacă Dumnezeu a lucrat, cel mai desăvârşit act al Lui este mântuirea lumii prin Isus Cristos.

Dumnezeu a vorbit şi a lucrat în Isus Cristos. El a spus ceva. El a făcut ceva. Aceasta înseamnă că creştinismul nu este numai o vorbărie pioasă, nici o colecţie de idei religioase, şi nici un catalog de legi; ci este o „evanghelie”, adică „o veste bună” cum scrie Pavel: „Evanghelia lui Dumnezeu… (care) priveşte pe Fiul Său, Isus Cristos, Domnul Nostru” (Romani 1:1-4). Evanghelia nu este un îndemn către om ca să facă ceva; ci mai pe sus de toate ea ne declară ce a făcut Dumnezeu prin Cristos pentru nişte fiinţe ca noi.

Dumnezeu a vorbit

Omul este o fiinţă de o curiozitate fără margini. Mintea lui este astfel făcută, încât nu cunoaşte odihnă, ci mereu cercetează necunoscutul. Cu o energie neobosită, el urmăreşte „cunoaşterea”. Viaţa omului este o înşiruire de descoperiri. Mereu el întreabă, caută, explora. De fapt, nu iese niciodată din veşnica întrebare a copilului: „De ce?” Dar, când mintea omului începe să se ocupe de Dumnezeu, e dezorientată şi bâjbâie în întuneric. Nu trebuie să ne mirăm: Dumnezeu este prin definiţie infinit, pe când noi suntem făpturi limitate. El este cu totul în afară de înţelegerea noastră. De aceea, mintea noastră, un instrument atât de minunat în ştiinţele empirice, nu ne poate ajuta mare lucru în acest domeniu. Ea nu se poate urca până în infinitatea lui Dumnezeu. Nu există nici o scară ci numai o prăpastie întinsă, nemăsurată. „Poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu?” Aşa i s-a pus întrebarea lui Iov (Iov 11:7). Nu, lucrul acesta nu este posibil. Şi aşa ar fi rămas situaţia, dacă Dumnezeu n-ar fi luat iniţiativa de a vorbi. Omul ar fi rămas agnostic pentru totdeauna, întrebând, ce-i drept, ca Pont Pilat: „Ce este adevărul?” (Ioan 18:38) – fără să aştepte nici un răspuns, deoarece nu îndrăzneşte să spere că-l va primi. S-ar fi închinat la diferite altare, căci aşa e natura lui, dar pe toate aceste altare ar fi fost scris, ca pe cel din Atena: „Unui Dumnezeu necunoscut” (Faptele Apostolilor 17:23).

Dar iată că Dumnezeu a vorbit. El ni s-a făcut cunoscut, învăţătura creştină a revelaţiei este, prin esenţă, raţională. Dumnezeu a dezvăluit minţii noastre ceea ce altfel i-ar fi rămas ascuns. O parte din această revelaţie o găsim în natură: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalmul 19:1). În Epistola către Romani, apostolul Pavel scrie că „ce se poate cunoaşte, despre Dumnezeu le este descoperit”… (adică oamenilor), „căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” (Romani 1:19-20)

Această revelaţie este numită de obicei „generală”, pentru că e adresată tuturor oamenilor, sau ”naturală”, pentru că e vorba de natură. Dar aceasta nu este de ajuns. Desigur, ea aduce o anumită cunoştinţă despre existenţa lui Dumnezeu, puterea Sa divină, slava şi statornicia Lui. Dar ca să-l cunoşti personal pe Dumnezeu să primeşti iertarea păcatelor şi să intri în relaţie cu El, îţi trebuie o descoperire mai intimă şi mai directă. Această revelaţie trebuie să cuprindă şi sfinţenia lui Dumnezeu, iubirea şi puterea Lui de a elibera de păcat. Şi această descoperire i-a plăcut lui Dumnezeu să ne-o dăruiască. Ea se numeşte revelaţie „specială”, pentru că a fost dată mai întâi unui popor special (Israel) prin soli speciali (prorocii în Vechiul Testament, şi apostolii în Noul Testament).

Această descoperire se numeşte şi „supranaturală”, pentru că s-a produs printr-un proces căruia de obicei i se dă numele de „inspiraţie”, şi expresia principală şi-a găsit-o în persoana şi opera lui Isus. Pentru a descrie această revelaţie, Biblia spune foarte simplu că „Dumnezeu a vorbit”. Noi înşine comunicăm unii cu alţii cel mai uşor prin vorbire. Prin vorbele noastre arătăm ce este în mintea noastră. Cu atât mai mult a dorit Dumnezeu să-şi descopere spiritul Lui infinit minţilor noastre mărginite. Deoarece, cum scrie în prorocul Isaia, „cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus… gândurile Lui lată de gândurile noastre” (Isaia 55:9). Noi niciodată n-am fi putut să le cunoaştem dacă nu le-ar fi exprimat în cuvinte. Şi aşa „a venit cuvântul Domnului” prin mulţi profeţi, până când în sfârşit a venit Isus Cristos, şi „Cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi” (Ioan 1:1, 14). În acelaşi sens scrie şi apostolul Pavel bisericii din Corint: „Întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Corinteni 1:21). Omul ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu, nu prin înţelepciunea lui proprie, ci prin cuvântul lui Dumnezeu („propovăduirea”); nu prin judecata omenească, ci prin revelaţia dumnezeiască. Şi, pentru că Dumnezeu S-a făcut cunoscut prin Cristos, creştinul poate să se îndrepte cu îndrăzneală spre cel agnostic şi cel superstiţios şi să le spună, cum a spus Pavel Atenienilor în Areopag: „Ei bine, ceea ce cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” (Faptele apostolilor 17:23).

O mare parte din neînţelegerea între ştiinţă şi religie este o consecinţă a neclarificării acestui punct. Metoda empirică este de neaplicat în sfera religiei. Cunoştinţa ştiinţifică înaintează prin observare şi experienţe. Ea prelucrează datele aduse de cele cinci simţuri fizice. Dar când treci în metafizică, nu mai ai date aduse la dispoziţie pe calea simţurilor. Pe Dumnezeu, nu-L poţi nici atinge, nici vedea, nici auzi. Totuşi la un moment dat al istoriei, El a hotărât să vorbească şi să se incarneze într-un trup care putea fi văzut şi pipăit.

Apostolul Ioan îşi începe astfel prima lui epistolă: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre… aceea vă vestim şi vouă” (1 Ioan 1:1-3).

Dumnezeu a lucrat

Buna Vestire creştină nu se mărgineşte numai să declare: că Dumnezeu a vorbit. Ea afirmă de asemeni că Dumnezeu a lucrat. Dumnezeu a luat iniţiativa în amândouă felurile din pricina nevoii omeneşti. Căci omul este nu numai neştiutor, ci şi păcătos. Deci nu ajunge numai descoperirea lui Dumnezeu care să ne înlăture necunoştinţa: El a trebuit să înceapă o lucrare care să ne scape de păcatele noastre. A început-o în vremea Vechiului Testament. L-a chemat pe Avraam din Ur în Caldeea, a făcut din el şi din urmaşii lui un popor, i-a scăpat din robia în Egipt, a făcut un legământ cu ei pe muntele Sinai, i-a condus prin pustie în ţara făgăduinţei, i-a condus şi învăţat ca pe poporul Lui ales. Dar toate acestea erau numai pregătirea pentru măreaţa lucrare a mântuirii. Oamenii aveau nevoie de a fi eliberaţi, nu din robia Egiptului, nici din exilul Babilonului, ci din sclavia şi exilul păcatului. De aceea a venit Isus Cristos, şi anume ca Mântuitor: „Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele lor” (Matei 1:21). „Adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul; care zice: Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (1 Timotei 1:15). „Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). El era păstorul, căruia lipsindu-i o singură oaie pierdută din turmă, s-a dus să o caute până când a găsit-o (Luca 15:3-7).

Creştinismul este o religie care duce la mântuire. Nici o altă religie din lume nu este comparabilă acestui mesaj a lui Dumnezeu, care a iubit şi a căutat o lume de păcătoşi, şi care a murit pentru ea.

Răspunsul omului

Dumnezeu a vorbit. Dumnezeu a lucrat, în Biblie se găsesc expuse şi tălmăcite cuvintele dumnezeieşti. Pentru mulţi aceste cuvinte rămân acolo! În ceea ce îi priveşte, aceşti oameni, ei cred că ce a spus Dumnezeu face parte numai din istoria veche. Dar această revelaţie ne obligă să acţionăm. Trebuie ca mesajul biblic să pătrundă în vieţile noastre. Dumnezeu a vorbit, dar oare am ascultat noi de Cuvântul Lui? Dumnezeu a lucrat, dar am tras noi profit din lucrarea Lui? Ce trebuie să facem? Acest lucru va fi lămurit în continuarea acestei cărţi. Un lucru însă este necesar să-l înţelegem de la început: noi trebuie să căutăm. Dumnezeu ne-a căutat, El ne caută şi astăzi, dar şi noi trebuie să-L căutăm. Cea mai mare plângere a lui Dumnezeu împotriva omului este că omul nu-L caută. „Domnul se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor să vadă dacă este vreunul care să aibă pricepere şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici: nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalm 14:2-3). Totuşi Isus a făgăduit că „cine caută, găseşte” (Matei 7:8). Dacă nu căutăm, niciodată nu vom găsi. Păstorul şi-a căutat oaia pierdută, până când a găsit-o. Femeia şi-a căutat banul de argint pierdut, până când l-a găsit. De ce să ne închipuim noi că vom găsi fără a căuta? Dumnezeu doreşte a fi găsit, dar numai de cei care îl caută.

Trebuie să căutăm cu stăruinţă. Un filosof spunea: „Omul îşi duce lenevia până unde este posibil”. Dar aici e vorba de o problemă serioasă: să lăsăm deci lenea şi apatia noastră naturală şi să ne dedăm mintea la cercetare. Ce să dea Dumnezeu unui om uşuratic, care cere cu jumătate de gură? „El răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).

Trebuie să căutăm cu smerenie. Dacă lenea şi indiferenţa este o piedică pentru unii, mândria e o piedică şi mai mare pentru mulţi. Trebuie să recunoaştem că mintea noastră mărginită, ea singură nu poate să -L descopere pe Dumnezeu, dacă nu ni S-ar descoperi El însuşi. Nu vreau să spun că trebuie să oprim chibzuirea raţională; dimpotrivă, psalmistul ne îndeamnă să nu fim „ca un cal sau ca un catâr fără pricepere (Psalm 32:9). Să ne folosim de mintea noastră, dar să-i acceptăm limitele. Isus a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor” (Matei 11:25). Este unul din motivele pentru care Isus iubea aşa de mult pe copii: pe ei poţi să-i înveţi, ei nu sunt mândri, nici plini de ei înşişi şi nu au un duh de critică. Avem nevoie de mintea deschisă, smerită şi receptivă a copilaşului.

Trebuie să căutăm cu toată sinceritatea. Pentru a ne însuşi revelaţia lui Dumnezeu, trebuie să lepădăm orice mândrie şi orice idee preconcepută. Orice student ştie ce primejdios este să te apropii de o materie cu idei preconcepute. Mulţi însă cercetează Biblia cu teoriile lor anticipate. Dar făgăduinţa lui Dumnezeu este adresată numai celui care cercetează cu seriozitate: „Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13). Deci să punem deoparte prejudecăţile noastre şi să ne deschidem mintea; se poate, la urma urmei, să fie adevărat creştinismul.

Trebuie să căutăm într-un spirit de ascultare. Această condiţie este cea mai grea de îndeplinit. Căutând pe Dumnezeu, nu numai că trebuie să fim gata să ne revizuim ideile, ci şi să ne schimbăm vieţile noastre, învăţătura creştină este şi o provocare morală: dacă învăţătura este adevărată, trebuie să acceptăm această provocare. Dumnezeu nu este un obiect de curiozitate; nu poţi să-L studiezi la telescop sau să-L pui sub microscop şi să-L găseşti „foarte interesant”! Dumnezeu nu este „interesant” ci El ne tulbură. Ceea ce este adevărat pentru Dumnezeu este adevărat şi pentru Isus Cristos. Noi avem de gând să-L observăm din punct de vedere intelectual; şi iată că ne dăm seama că El este cel ce ne observă spiritual. Rolurile s-au inversat. Noi îl studiem pe Aristotel, şi ne îmbogăţim cunoştinţele; dar studiindu-L pe Isus noi suntem tulburaţi spiritual în sensul cel mai profund. Vedem că trebuie neapărat să ne alegem o atitudine a inimii, să luăm o hotărâre a voinţei în faţa acestui Isus. Putem să-L studiem pe Isus obiectiv din punct de vedere intelectual, dar nu putem rămâne neutri din punct de vedere moral. La aceasta se ajunge prin contactul sincer cu Isus: „Am început numai în liniştea odăiţei noastre de student şi iată-ne acum chemaţi pe terenul hotărârii morale” (P.C. Simpson: „Faptul lui Cristos”).

Este ceea ce Isus vroia să spună unor iudei necredincioşi: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui (adică a lui Dumnezeu) va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:17). Făgăduinţa Sa este desluşită; noi vom şti dacă Isus Cristos este adevărat sau nu, dacă învăţătura Lui a fost omenească sau dumnezeiască. Dar această făgăduinţă se sprijină pe o condiţie morală: trebuie să fim gată, nu numai să credem, dar să şi ascultăm de El. Dacă de la început refuzăm să ascultăm de voinţa lui Dumnezeu, când El ne-o va face cunoscută, nu vom ajunge niciodată să avem siguranţa mântuirii.

Mi-aduc aminte de un tânăr, care a venit să mă vadă, când abia ieşise din şcoală, şi începuse să lucreze în capitală. Mi-a spus că nu se mai ducea la biserică, pentru că nu mai putea rosti crezul fără să fie ipocrit; nu-l mai credea. Când şi-a terminat povestea l-am întrebat: „Dacă aş putea să-ţi dau răspuns la toate problemele tale, dându-ţi deplină satisfacţie intelectuală, ţi-ai schimba felul de viaţă?” A zâmbit şi a roşit: adevărata lui problemă era morală, nu intelectuală.

Astfel, trebuie să conducem cercetarea noastră îndepărtând indiferenţa şi mândria, punând deoparte teoriile noastre şi păcatul, şi să-L căutăm pe Dumnezeu, indiferent care ar fi consecinţele. Din tot ceea ce ne împiedică să-L căutăm efectiv pe Dumnezeu, cele mai grele de biruit sunt prejudecata intelectuală şi revolta morală. Amândouă exprimă sentimentul de frică, cel mai mare duşman al adevărului. Frica ne zădărniceşte cercetarea. Ştim că a-L căuta pe Dumnezeu şi a-L primi pe Isus Cristos ar putea să fie o experienţă tulburătoare. Aceasta ne-ar obliga să reexaminăm toată concepţia noastră asupra vieţii, şi să ne schimbăm întregul fel de a trăi. Un fel de moliciune intelectuală şi morală ne face să şovăim. Nu găsim, pentru că nu căutăm. Şi nu căutam, pentru că nu vrem să găsim, ştiind prea bine că cel mai bun mijloc de a nu găsi este de a nu căuta. Dumnezeu să ne dea curajul să căutăm. Se poate că v-aţi înşelat şi că, de fapt, Cristos avea dreptate. Şi dacă aveţi de gând să fiţi un cercetător smerit, cinstit, ascultător, veniţi la cartea care se declară revelaţia lui Dumnezeu. Citiţi mai cu seamă evangheliile, care vorbesc despre Isus Cristos. Daţi-l Lui prilejul să se confrunte cu voi şi să vă convingă de realitatea Sa. Veniţi, renunţând la voi înşivă, gata să credeţi şi să ascultaţi, dacă Dumnezeu vă convinge. De ce n-aţi citi Evanghelia după Marcu, sau cea după Ioan? Citiţi-o toată, ca să aibă un efect deplin. Apoi o recitiţi mai pe îndelete, un capitol pe zi. Înainte de a citi, rugaţi-vă. Iată ce aţi putea spune: „Dumnezeule, dacă Tu exişti (eu nu ştiu dacă exişti), şi dacă poţi auzi această rugăciune (eu nu ştiu dacă poţi), vreau să-Ţi spun că sunt un căutător sincer al adevărului. Arată-mi dacă Isus este Fiul Tău şi Mântuitorul lumii. Şi dacă Tu îmi dai această convingere, mă angajez să-L accept ca pe Mântuitorul meu, să-L urmez ca pe Domnul meu”.

Nici unul, dintre cei care s-au rugat astfel n-a fost dezamăgit. Dumnezeu nu rămâne dator nimănui. El răsplăteşte pe oricine-L caută cu sinceritate şi seriozitate. Cristos a făgăduit desluşit: „Căutaţi şi veţi găsi (Matei 7:7).

CAPITOLUL 2  Ce a afirmat Cristos

Am văzut că trebuie să căutăm, dacă vrem să găsim. Dar de unde să începem cercetarea? Creştinul răspunde: Trebuie să începem cu persoana istorică a lui Isus din Nazaret, căci, dacă Dumnezeu a vorbit şi a lucrat, El a îndeplinit această lucrare prin Isus Cristos. Deci, întrebarea capitală este: „Tâmplarul din Nazaret era El, Fiul lui Dumnezeu?”

Două motive principale ne determină să începem cercetarea noastră asupra creştinismului cu persoana lui Cristos: mai întâi, creştinismul şi Cristos prin esenţă sunt inseparabili. Persoana şi lucrarea lui Cristos sunt temelia pe care este zidită religia creştină. Dacă Isus nu este Cel ce a pretins că este, dacă nu a îndeplinit ceea ce a declarat că venise să săvârşească, tot edificiul se surpă. Dacă îl scoţi pe Cristos din creştinism, ai scos esenţialul: nu mai rămâne practic nimic. Cristos este centrul creştinismului, iar restul este perimetrul cercului. Ceea ce ne preocupă deci, mai întâi, nu este natura filozofiei Lui, nici valoarea sistemului Său, nici calitatea moralei Lui, ci prima noastră grijă, este să studiem caracterul persoanei Lui.

 Cine era El?

 În al doilea rând, dacă se poate dovedi că Isus Cristos este Dumnezeu, o mulţime de probleme îşi găsesc o soluţie naturală. De exemplu, existenţa lui Dumnezeu devine evidentă şi caracterul Lui ne este descoperit. Tot felul de întrebări privind datoria şi soarta omului, viaţa după moarte, scopul şi autoritatea Vechiului Testament şi însemnătatea crucii găsesc o soluţie, pentru că Isus a vorbit despre ele. Dacă El este Dumnezeu, învăţătura Lui este adevărată şi deci nu poate fi discutată. De aceea este logic să începem cercetarea noastră cu Isus Cristos, şi pentru aceasta trebuie să ne întoarcem spre Evanghelii. Nu este nevoie, în acest stadiu, să le credem de inspiraţie divină, ci să le considerăm aşa cum se prezintă, ca nişte documente istorice, ca o relatare a vieţii şi a învăţăturii lui Cristos.

 Noi nu putem să ne ocupăm aici de originea lor literară; sunt alte cărţi care se ocupă cu această problemă. Să subliniem numai că toţi autorii lor au fost creştini, şi că creştinii spun adevărul: deci textele lor ne apar obiective, aşa cum este şi mărturia celor ce au văzut cu ochii lor. Deocamdată le vom privi ca pe o expunere precisă a vieţii şi a învăţăturii lui Isus. Nu ne vom opri numai asupra unor evenimente izolate, sau a unor cuvinte neînţelese, ci ne vom concentra asupra tot ceea ce este general şi clar.

 Scopul nostru este să menţionăm mai multe dovezi care să ne arate în mod incontestabil că Isus era Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului. Nu este suficient de a-l atribui o vagă origină dumnezeiască, ci vom căuta să dovedim însăşi natura Lui divină. Pe Isus nu-L considerăm nici ca pe Dumnezeu deghizat în om, nici ca pe un om înzestrat cu calităţi dumnezeieşti, ci noi credem că El este Dumnezeu făcut om, într-o persoană istorică, posedând două naturi distincte şi desăvârşite: natura divină şi natura omenească. Astfel El a fost şi rămâne absolut unic. Iată de ce El este demn de admiraţia şi de adoraţia noastră.

 Aceste dovezi, care vor face obiectul studiului acestui capitol şi al următoarelor două, sunt de trei feluri: ce a zis Isus despre Sine însuşi, personalitatea Sa, şi învierea Lui din morţi. Un argument singur, poate să nu convingă, dar toate trei laolaltă conduc împreună la aceeaşi concluzie.

 Declaraţiile lui Isus despre Sine însuşi sunt uimitoare. Deşi ele nu constituie prin ele însăşi o dovadă, totuşi există aici un fenomen care merită explicaţii. Pentru a înţelege mai bine, noi vom examina patru feluri de afirmaţii ale lui Cristos în legătură cu divinitatea Lui.

1. Cristos vorbeşte despre El însuşi

Ne izbeşte numai decât faptul că Cristos de-a lungul învăţăturii Lui, a vorbit adesea despre El însuşi. Negreşit a vorbit mult şi despre Dumnezeu Tatăl, despre paternitatea şi Împărăţia Lui. Dar apoi El a adăugat, că El este Fiul Tatălui, şi că El a venit să înceapă această Împărăţie. Isus predica adeseori despre „această veste bună a Împărăţiei Lui Dumnezeu. Pentru a intra în această Împărăţie omul trebuie să răspundă chemării Lui Isus: „de a moşteni viaţa veşnică”, „de a fi mântuit”, „de a intra în Împărăţia Lui Dumnezeu”. Matei 13:41, 16:28, 25:31, 34-40, Ioan 18:33-38.

Această învăţătură îndreptată spre Sine însuşi îl deosebeşte pe Isus de ceilalţi învăţători religioşi ai lumii. Ei dispar, dar El rămâne în prim plan. Ei propun un drum şi zic: „Iată adevărul, precum îl înţeleg eu; urmaţi-l”. Isus însă a zis: „Eu sunt adevărul. Veniţi după Mine”. Nici un fondator al vreunei religii din lume n-a îndrăznit să vorbească astfel. Mereu când citim cuvintele Lui Isus ne izbim de pronumele la persoana întâia: de pildă: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35). „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11:25-26). „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine…” (Matei 11:28-29).

Marea întrebare la care conduce învăţătura Lui este: „Cine ziceţi voi că sunt Eu?” (Marcu 8:29). El a declarat că Avraam s-a bucurat să vadă ziua Lui, despre care a scris Moise, şi că în toate cele trei părţi ale Vechiului Testament, adică în Lege, în proroci şi în cărţile istorice, este scris despre El (Ioan 8:56, 5:46, 5:39, Luca 24:27 şi 44). Luca ne descrie cu de-amănuntul vizita de neuitat pe care a făcut-o Isus în sinagoga din oraşul Său, anume Nazaret, unde I s-a dat un pergament din Scripturile Vechiului Testament, şi El S-a sculat să citească. Textul pe care l-a citit se află în cartea prorocului Isaia 61:1-2: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci ‚Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea: să vestesc un an de îndurare al Domnului’”. Apoi a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului din sinagogă şi a şezut jos. Toţi aveau privirile pironite spre El. Atunci El a rupt tăcerea cu aceste cuvinte uimitoare. „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit”. Cu alte cuvinte: „Despre Mine a scris Isaia” (Luca 4:16-21).

Pentru că El gândea astfel despre Sine însuşi, nu este de mirare, că El a chemat oamenii să-L urmeze. Era mai mult decât o simplă invitaţie, era o poruncă. „Veniţi la Mine”, spunea El, şi „Urmaţi-Mă”. El a făgăduit, ca răspuns celor, ce-L vor urma: să ridice povara celui obosit, să dea hrană celui flămând, şi apă celui însetat (Matei 11:28-30, Ioan 6:35 şi 7:37-38). Apoi a-L urma, înseamnă a-L asculta şi mărturisi înaintea oamenilor. Ucenicii Lui recunosc că trebuie să I se supună în mod absolut, iar în epistolele lor, atât Pavel, cât şi Petru, Iacov şi Iuda îşi zic cu bucurie „robii Lui”. Ba şi mai mult Isus S-a prezentat contemporanilor Săi ca adevăratul ţel al credinţei şi iubirii lor. Isus i-a îndemnat pe oameni să creadă nu numai în Dumnezeu, ci şi în El: „Lucrarea, pe care o cere Dumnezeu, este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29). „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică” (Ioan 3:36). Dacă a crede în El este prima datorie a omului, a nu crede este cel mai mare păcat. Prima şi cea mai mare poruncă este „să iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău”. Isus revendică această iubire supremă: „Cine iubeşte pe tatăl său, pe mama sa, pe fiul său sau pe fiica sa mai mult decât pe El nu este vrednic de El”, a spus Isus (Matei 10:37). Folosind procedeul ebraic al contrastelor, El declară: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26).

Atât de sigur a fost Isus de a fi în centrul planului de mântuire al lui Dumnezeu, încât a avut grijă înainte de a se înălţa la cer sa vestească venirea Celui ce-L va înlocui şi anume Duhul cel Sfânt. Numele preferat pe care l-a dat Cristos Duhului Sfânt este „Mângâietorul”, pe greceşte „Paraclete”. Este un cuvânt juridic, care înseamnă avocat, apărător, sfătuitor. Misiunea Duhului Sfânt va fi de a pleda cauza lui Isus în lume. ”El va mărturisi despre Mine”, a spus Isus (Ioan 15:26). Iar în capitolul următor: „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi” (Ioan 16:14). Deci, mărturia Duhului Sfânt, lumii şi descoperirile Lui Bisericii privesc amândouă persoana Lui Cristos. Mai mult, Isus vorbind despre El însuşi a declarat: „Eu după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:32). El ştia că crucea va exercita o atracţie irezistibilă asupra oamenilor. Dar la cine sau spre ce vor fi ei atraşi? La Dumnezeu? La Biserica? La adevăr sau dreptate? Nu, ci la El, la Isus. Restul va fi atins numai prin El.

Ce ne miră şi mai mult, este faptul că acest învăţământ îndreptat înspre Sine însuşi vine de la Acela care propovăduia altora smerenia. El a mustrat pe ucenicii Săi când căutau slava lor proprie, şi suferea auzindu-i certându-se pentru a şti care dintre ei este cel mai mare. Oare n-a pus El în practică ceea ce a poruncit altora? El a luat ca model un copilaş şi l-a pus în mijlocul lor. Oare a avut altă măsură pentru Sine însuşi?

2. Afirmările Lui directe

 E foarte clar că Isus se ştia Mesia, cel vestit de Vechiul Testament, venit să întemeieze Împărăţia lui Dumnezeu vestită de atâţia proroci. De altfel, sunt caracteristice primele cuvinte pronunţate de El, aşa cum ne-au fost transmise de către evanghelişti: „S-a împlinit vremea”, „Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat”, din care primul cuvânt este „împlinit”. El Şi-a atribuit titlul de „Fiul omului”, care era privit ca un nume mesianic, a cărui origine era într-o vedenie a prorocului Daniel (Daniel 8:17). Alt nume, „Fiul lui Dumnezeu”, îl găsim în Psalmul 2:7. Când Marele Preot L-a întrebat (Matei 26:63): „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”, Isus a răspuns, „Da, sunt” (v. 64). Iar în ultima parte a cărţii lui Isaia se vorbeşte despre „Robul lui Dumnezeu”, „Alesul Lui”, care suferă: Isus a tălmăcit aceste texte, aplicându-Şi-le. Prima perioadă de instruire a celor doisprezece ucenici are ca punct culminant momentul când, în Cezareea lui Filip, Petru mărturiseşte credinţa lui în Isus: Tu eşti Cristosul” (Marcu 8:27-29). Alţi puteau să creadă că El era „unul din proroci”, dar Simon Petru ajunsese la certitudinea că Isus este Cel vestit de proroci. Toată slujirea lui Isus nu este decât o lungă îndeplinire a profeţilor: „Ferice de ochii care văd lucrurile, pe care le vedeţi voi.” Le-a spus El odată, la o parte, ucenicilor Săi. „Căci vă spun că mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Luca 10:23-24, de comparat cu Matei 13:16-17).

Dar nu numai afirmaţiile lui Isus despre mesianitatea Lui ne interesează, ci mai ales cele despre dumnezeirea Lui. Declarându-Se Fiu al lui Dumnezeu, El descrie relaţia Lui unică şi veşnică cu Dumnezeu, care este şi mai mare decât mesianitatea Lui. Iată trei exemple:

Mai întâi, strânsă legătură şi părtăşie între El şi Tatăl”, adică Dumnezeu, despre care a vorbit foarte des: încă de la vârsta de 12 ani şi-a uimit părinţii omeneşti prin râvna Lui neclintită pentru lucrările Tatălui Său (Luca 2:49). Mai târziu, El afirmă: Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5:17). „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). „Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine” (Ioan 14:10-11).

Ce-i drept, Isus a învăţat pe ucenicii Săi să se adreseze şi ei lui Dumnezeu, ca unui Tată”, dar Isus stabileşte o deosebire fundamentală între filiaţiunea Lui şi a noastră. Dumnezeu pentru El este Tatăl Meu”. El a spus Mariei Magdalena: „Mă duc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru”. Dar n-ar fi putut spune: „Mă duc la Tatăl nostru”. Toate aceste texte se găsesc în Evanghelia după Ioan. Tot aceeaşi relaţie unică cu Dumnezeu o găsim în gura lui Isus şi în evanghelia după Matei 11:27, unde spune: „Toate lucrurile le-au fost date în mâini de Tatăl Meu: şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”. Mânia ce s-a stârnit din partea iudeilor ne arată şi ea că Isus afirmă această legătură intimă cu Dumnezeu. „S-a făcut pe Sine însuşi Fiul lui Dumnezeu” au zis ei (Ioan 19:7). Este vorba de o unitate atât de intimă cu Dumnezeu, încât, chiar înaintea ochilor Lui, atitudinea unui om faţă de Dumnezeu sau unui om faţă de El este unul şi acelaşi lucru. Deci, a-L cunoaşte pe El, înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu (Ioan 8:19); a-L vedea, înseamnă să-L vezi pe Dumnezeu (Ioan 14:7-9); a crede în El, înseamnă să crezi în Dumnezeu (Ioan 12:44 şi 14:1); a-L primi pe El, înseamnă să-L primeşti pe Dumnezeu (Marcu 9:37); a-L urî, înseamnă să-L urăşti pe Dumnezeu (Ioan 15:23); a-L cinsti, înseamnă să-L cinsteşti pe Dumnezeu (Ioan 5:23). Astfel a vorbit Isus despre părtăşia Lui unică cu Dumnezeu.

În afară de aceste afirmaţii generale, iată încă două, bine precizate ce au fost rostite de Isus: prima, o găsim în capitolul 8 al Evangheliei după Ioan. Adresându-se într-o zi Iudeilor, Isus le-a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea” (Ioan 8:51). Aceasta a fost prea mult pentru protivnicii Lui. „Avraam a murit… prorocii au murit” au izbucnit ei, „Oare eşti Tu mai mare decât Avraam? Cine Te crezi Tu că eşti?”. Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea”, a răspuns Isus. Iudeii s-au mirat şi mai tare: „N-ai 50 de ani, şi ai văzut pe Avraam?” Dar Isus le-a răspuns cu unul din cuvintele Lui cele mai măreţe: „Adevărat, adevărat va spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt eu”. Atunci ei au ridicat pietre ca să arunce în El. De fapt, după Legea lui Moise, omorârea cu pietre era pedeapsa pentru blasfemie. Dar ne putem întreba ce blasfemie au găsit ei în cuvintele Lui Isus? Desigur, El a spus că este înainte de Avraam. Nu a afirmat El acest lucru şi în alte daţi? Nu a declarat El, că „a venit de sus”, că a fost „trimis de Tatăl”. O pretenţie nevinovată! Dar dacă cercetăm mai adânc, vedem că Isus n-a spus: „înainte ca să fie Avraam eram Eu”, ci „…sunt Eu”. Deci a afirmat că a fost din veşnicie înainte de Avraam. Aceasta nu e totul. În însuşi acest „Eu sunt” este o afirmare, nu numai de veşnicie, ci şi de divinitate. Tocmai acest Nume Şi-a dat Dumnezeu (Iahveh, pe evreieşte) când S-a arătat lui Moise, la rugul aprins care nu se mistuia: „Eu sunt”. „Spune poporului Israel: „Cel care se numeşte „Eu sunt” m-a trimis la voi” (Exodul 3:2-15) Şi iată că Isus îşi însuşeşte acest Nume. De aceea au luat iudeii pietre, ca să-L pedepsească pentru blasfemie.

A doua ocazie în care Isus a afirmat că El este Dumnezeu se situează după înviere (să presupunem pentru moment că ea a avut loc cu adevărat). Ioan ne povesteşte în capitolul 20, v. 26-29, cum în prima Duminică după înviere. Toma cel necredincios, era cu ceilalţi ucenici în odaia de sus când Isus a venit la ei. El l-a îndemnat pe Toma să se atingă de rănile Lui, iar Toma, cutremurat şi uimit, a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Isus a acceptat acest titlu. El mustră pe Toma pentru necredinţa lui, dar nu pentru adoraţia sa.

 3. Cristos vorbeşte cu autoritate

Dovezile indirecte ale dumnezeirii lui Isus sunt convingătoare. Faptele lui Cristos au mărturisit şi ele despre El şi despre slujba Lui în felurite chipuri. Ele sunt tot aşa de grăitoare ca şi cuvintele Lui. În diferite ocazii, Isus a îndeplinit propriile funcţii ale lui Dumnezeu. El asumă prerogative care sunt de natură divină. Vom da patru exemple:

1. În primul rând El afirmă că are puterea să ierte păcatele. În două rânduri Evangheliile ne arată că Isus iartă păcatele. Isus a iertat pe nişte păcătoşi. Întâia dată, I-au adus un slăbănog purtat de prietenii lui, care l-au coborât cu patul prin acoperiş, Isus a uimit mulţimea adunată, zicând: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Marcu 2:1-12) A doua oară, a rostit cuvinte asemănătoare faţă de o femeie, a cărei viaţă era cunoscută ca fiind imorală. Isus se afla la masă în casa unui fariseu, când o femeie vine la picioarele Lui, i le spală cu lacrimile ei, le şterge cu părul ei, apoi le sărută şi le unge cu mir. Isus i-a spus şi ei: „Păcatele îţi sunt iertate!”

În amândouă ocaziile persoanele de faţă au încruntat din sprâncene şi s-au întrebat: „Cine este acesta? Ce hulă a rostit! Cine poate ierta păcatele, decât Dumnezeu singur?” Întrebările lor erau formulate corect: Noi putem ierta greşiţilor noştri, dar singur Dumnezeu poate ierta păcatele săvârşite împotriva Lui (Luca 7:36-50).

2. În al doilea rând, Isus S-a prezentat ca cel dătător de viaţă. S-a descris pe Sine însuşi ca „pâinea vieţii”, (Ioan 6:35), „viaţa” (14:6), „învierea şi viaţa” (11:25). La fel, cum mlădiţele depind de viţă, aşa şi ucenicii Lui depind de El (Ioan 15:4-5): Isus a oferit „apă vie” unei femei samaritence (Ioan 4:10-15), iar unui tânăr israelit care-L întreabă cum să capete viaţa veşnică, i-a făgăduit-o cu condiţia să vină şi să-L urmeze (Marcu 10:17-21). El s-a numit „Păstorul cel bun” care nu numai îşi lasă viaţa pentru oile Lui, ci le şi dă viaţa (Ioan 10:11-15). El afirmă că Dumnezeu l-a dat putere peste toate fiinţele, astfel încât să dăruiască viaţa tuturor celor pe care Dumnezeu îi va da. El adăugă: „Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5:21, 10:28, 17:2). Aceste cuvinte erau aşa de clare încât ucenicii le-au primit ca adevărate. În consecinţă ei nu puteau să-L părăsească. „La cine să ne ducem?” spune Petru. Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6:68). Viaţa, fie trupească, fie duhovnicească, este o taină. Ce ştim noi de originea şi de natura ei? Putem numai să o numim un dar. Isus a spus că viaţa, acest dar divin este la dispoziţia Lui.

3. În al treilea rând, Cristos a spus că El învaţă oamenilor adevărul. Nu este vorba numai de adevăruri religioase, ci de Adevărul în sensul absolut. Contemporanii Lui sunt uimiţi de înţelepciunea Lui. „De unde are El aceste daruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată?… Nu este acesta tâmplarul?…” (Marcu 6:2-3). „Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?” (Ioan 7:15). Dar şi mai adânc i-a uimit autoritatea Lui: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46). „Vorbea cu putere” (Luca 4:32). „După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui: Căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7:28-29). Această autoritate a lui Isus depăşeşte şi pe cea a prorocilor; ea este personală. Cărturarii se rezemau în învăţătura lor pe autoritatea legii, prorocii vorbeau în numele lui Dumnezeu. Dar Isus vorbea cu propria Lui putere. Introducerea cuvântărilor Sale nu era „Aşa vorbeşte Dumnezeul”, ci „Adevărat, adevărat vă spun”. Desigur El a afirmat totdeauna, că învăţătura nu este a Lui, ci a Tatălui care L-a trimis. Isus vorbeşte cu o deplină siguranţă, căci este convins de a fi un instrument direct al revelaţiei divine. Niciodată n-a şovăit, nici nu S-a scuzat. N-avea nevoie să se contrazică, nici să retragă sau să schimbe un singur cuvânt zis. El a afirmat că rostea cuvintele lui Dumnezeu. „Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, spune cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 3:34). Isus prevestea viitorul cu o deplină siguranţă. El dădea porunci morale absolute: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Matei 5:44, Luca 6:27).”Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine” (Matei 6:34); „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7:1). Apoi a dat multe făgăduinţe, ştiind sigur că le poate îndeplini: „Cereţi, şi vi se va da” (Luca 11:9). El afirmă despre cuvintele Lui, că sunt veşnice, cum era şi Legea şi că ele nu vor trece niciodată. A avertizat pe ascultătorii Lui că soarta lor va depinde de răspunsul lor faţă de învăţătura Lui, aşa cum a depins şi soarta poporului Israel de ascultarea lui faţă de cuvântul lui Dumnezeu.

4. În sfârşit, Cristos a spus că are să judece lumea. Aceasta este poate afirmarea cea mai uluitoare! Multe din pildele lui Isus vorbesc de revenirea Lui, la sfârşitul lumii şi de ziua judecăţii, care va avea loc după revenirea Lui. El va învia pe cei morţi, şi toate naţiunile vor fi adunate în faţa Lui. El se va aşeza pe tronul slavei, şi judecata îl va fi încredinţată de către Tatăl. Atunci El va despărţi pe oameni, ca un păstor care îşi desparte oile de capre. Unii vor fi poftiţi să intre şi să moştenească împărăţia pregătită pentru ei de la întemeierea lumii. Alţii vor auzi cuvinte îngrozitoare: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25:31-46). Isus va fi judecătorul. Etalonul de măsură va fi atitudinea oamenilor faţă de El, arătată prin felul de a trata pe „fraţii” Lui, sau prin răspunsul dat la cuvântul Său. Pe cei ce l-au mărturisit înaintea oamenilor îi va mărturisi şi El înaintea Tatălui; de cei ce se leapădă de El, se va lepăda şi El de ei. Pentru ca un om să fie exclus din cer în ziua de pe urmă, va fi de ajuns ca Isus să spună: „Niciodată nu te-am cunoscut!” (Matei 10:32-33, 7:23). Este o afirmare extraordinară, cine ar putea folosi un astfel de limbaj? Greu ne putem închipui un predicator care ar spune astăzi, unei adunării: „Luaţi seama la cuvintele mele, soarta voastră veşnică depinde de ascultarea voastră după care vă voi judeca când voi reveni la sfârşitul lumii!” Un astfel de om ar fi dat pe mâna poliţiei şi a psihiatrilor.

 4. Minunile lui Cristos, semne ale divinităţii Lui

Trebuie să vorbim şi despre minunile lui Isus, care şi ele atestă divinitatea Lui. În această mică carte, nu putem discuta în profunzime nici realitatea, nici scopul minunilor. Ajunge să observăm că valoarea minunilor lui Cristos, constă mai mult în însemnătatea lor spirituală decât în caracterul lor supranatural… Ele nu au fost niciodată săvârşite din egoism, ci aveau un scop. Isus nu le-a făcut pentru a ului lumea, nici ca să impună supremaţia Lui. Ele au fost nu numai o demonstraţie de putere pe plan material, ci ilustrarea unei puteri morale. De fapt ele au fost pilde ale lui Isus, interpretate prin fapte. Lucrările lui Isus confirmă cuvintele Lui. Apostolul Ioan a văzut acest lucru desluşit: el n-a construit evanghelia în jurul a şase sau şapte „semne” (adică minuni) alese între multe altele, precum scrie în capitolul 20:30-31. Aceste „semne” sunt legate de importantele declaraţii aţe Lui Isus. Întâiul semn a fost prefacerea apei în vin, la o nuntă în Cana din Galileea. La prima aparenţă nu este o minune deosebit de semnificativă, înţelesul ei însă este foarte adânc. Ioan ne povesteşte (cap 2:1-12) că vasele de piatră cu apă erau „pregătite pentru obiceiul de curăţire al iudeilor”. Iată indiciul important: apa era simbolul vechii religii, ca şi fântâna lui Iacov din capitolul 4, unde găsim numeroase legături cu Vechiul Testament. Vinul însă înfăţişează noua alianţă, aceea a harului. Cum El a schimbat apa în vin, aşa şi Evanghelia va lua locul Legii. Prin acest semn, Isus se arată că Cel care va orândui noul legământ, adică Mesia. Curând va spune femeii din Samaria: „Eu… sunt Acela” (Ioan 4:26).

Tot astfel, când a hrănit cinci mii de suflete (Ioan 6:35, 48) El a arătat că poate sătura sufletul omenesc flămând. „Eu sunt punea vieţii”, a spus El. Ceva mai târziu, Isus a deschis ochii unui om orb din naştere, după ce spusese puţin înainte: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8:12 şi 9:1-12). Dacă Isus poate să dea orbului vederea, poate să deschidă şi ochii oamenilor, ca să-L vadă şi să-L cunoască pe Dumnezeu. În sfârşit, El învie pe un om numit Lazăr, care murise cu patru zile în urmă. „Eu sunt învierea şi viaţa” a spus cu această ocazie Isus. Învierea unui om mort a fost „semnul” adeveririi acestor cuvinte (Ioan 11:25). Viaţa trupească simbolizează viaţa sufletească. Cristos este viaţa creştinului înainte de moarte, şi El va fi învierea lui după moarte. Toate aceste minuni arată că oamenii sunt flămânzi, orbi şi morţi, vorbind duhovniceşte, şi numai Cristos poate să le sature foamea, să le redea vederea, şi să-i învie pentru o viaţă veşnică.

Încheiere

Este imposibil de a elimina din învăţătura tâmplarului din Nazaret toate aceste declaraţii. De asemeni nu se poate spune că cei patru evanghelişti le-au inventat sau le-au exagerat în mod inconştient. Ei le redau într-un mod concordant şi repetat, iar portretul învăţătorului este prea adevărat şi echilibrat ca să fie născocit. Este adevărat, că aceste declaraţii nu constituie prin ele însuşi dovezi ale divinităţii lui Isus. Şi dacă ele sunt false? Dar atunci trebuie să le găsim o explicaţie. Nu putem să considerăm pe Isus ca un mare învăţător dacă S-a înşelat cu privire la unul din punctele cele mai însemnate ale învăţăturii Sale, şi anume asupra persoanei Lui. Există un fel de „megalomanie” din partea Lui, pe care mulţi oameni de ştiinţă au scos-o în evidenţă. S-a spus că „aceste afirmări, din partea unui simplu om, ar însemna egoism ridicat până la megalomanie”. „Contrazicerea, scrie alt autor, între adâncimea, înţelepciunea şi bunul simţ al învăţăturii Lui morale, şi teologia Sa total de megalomană, nu se poate explica decât dacă El este cu adevărat Dumnezeu.”

Alţii susţin că a fost un impostor. Dar oare a încercat El să câştige încrederea oamenilor, luând asupra Sa o autoritate divină, pe care de fapt n-o avea? E foarte greu de crezut aceasta, căci El a urât făţărnicia în alţi oameni, şi a fost de o sinceritate cristalină.

Unii vor spune că El în mod sincer s-a înşelat. Avea oare El idei fixe, iluzii despre Sine însuşi? Această teză îşi are adepţii ei, dar părerile acestora sunt cu atât mai eronate, cu cât Isus nu da deloc impresia să fi avut vreo anomalie în personalitatea Sa psihică. Din contră, întreaga Lui personalitate, pare a confirma declaraţiile Sale. În această sferă vom urma acum cercetarea noastră.

 CAPITOLUL 3 Personalitatea lui Cristos

Acum câţiva ani, am primit o scrisoare de la un tânăr pe care îl cunoscusem puţin timp înainte. „Am descoperit ceva chiar acum, scria el: Dumnezeu cel Atotputernic are doi fii. Isus Cristos a fost cel dintâi, eu sunt al doilea”. O privire asupra plicului mi-a ajuns pentru ca să înţeleg: tânărul care scrisese, se găsea într-un spital psihiatric! Au existat mulţi bolnavi mintali, care se pretindeau a fi oameni mari sau de natură divină. Astfel de bolnavi se cred că sunt Iulius Cezar, Napoleon, împăratul Japoniei, sau Isus Cristos. Dar nimeni nu-i crede. Nimeni nu se înşeală, decât ei înşişi. N-au ucenici, decât poate câte un tovarăş de spital. Nu pot convinge pe alţii, pentru că nu par a fi ceea ce pretind a fi: comportarea lor nu poate susţine pretenţiile lor.

Dar nu la fel este cu Cristos. Cei care au cunoscut felul lui de viaţă, credeau în El, pentru că ea era riguros conformă a ceea ce pretindea a fi. Nu era nici o contradicţie între cuvintele şi faptele Lui. Era nevoie de o personalitate extraordinară pentru a consolida declaraţiile Sale ne mai auzite şi noi credem cu adevărat că era astfel. Cu toate că acest fapt nu este suficient, poate, el contribuie în orice caz a-l acredita pentru a convinge veridicitatea declaraţiilor Sale. „Instinctiv”, scria E. Simpson, „noi nu-L punem niciodată pe Isus Cristos în rândul celorlalţi: când citim numele Lui într-o listă care începe cu Confucius şi sfârşeşte cu Goethe, simţim că ceva ne izbeşte, nu atât simţul nostru religios, ci scara valorilor noastre. S-a scris despre El că a fost „o fiinţă unică, neasemuită, nici cu înaintaşii, nici cu urmaşii Lui”. Isus nu este unul din marii lumii. Poţi vorbi de Alexandru cel Mare, de Carol Magnificul sau de Napoleon „cel Mare” dacă vrei. Isus este aparte. Nu „cel Mare”, ci cel Unic. El este doar Isus, şi nu poţi să-i adaugi vreun titlu omenesc. El depăşeşte analizele noastre, El produce confuzie în regulile şi măsurile noastre omeneşti. El depăşeşte criticile noastre. Duhul nostru, când cugetă asupra Lui, simte respect, admiraţie şi timiditate. Dacă în momentul de faţă ar intra Shakespeare, în camera noastră ne-am scula cu toţii să-l întâmpinăm. Dar dacă ar veni Isus, toţi ne-am arunca la pământ ca să-i sărutăm poala hainei.

Deci vom încerca să arătăm că Isus face parte dintr-o categorie morală deosebită. A spune că El a fost „omul cel mai mare care să fi trăit vreodată în lume”, pare absolut insuficient: nici modul comparativ, nici măcar superlativul nu ajunge pentru Isus. Pentru noi e o problemă de contrast, nu de comparaţie. „De ce mă numeşti bun?” a întrebat Isus pe tânărul fruntaş. „Numai Unul este bun: Dumnezeu” (Marcu 10:8). „Exact”, am fi răspuns noi! „Nu că Tu ai fi mai bun decât alţii, nici măcar cel mai bun dintre toţi oamenii, dar Tu eşti bun, bun din bunătatea absolută a lui Dumnezeu”.

Importanţa acestei afirmaţii nu trebuie să ne scape. Păcatul este o tară congenitală printre oameni, iar boala morală pe care o provoacă este universală. Isus din Nazaret era fără păcat; departe de a fi un simplu om ca noi, El era supranatural. Cum scria un profesor: „Această diferenţă între El şi păcătos nu este fără importanţă, ci este un lucru uimitor; este condiţia presupusă a răscumpărării. Tocmai această virtute o găsim la Cristos, fără de care El nu ar fi fost calificat a fi Mântuitorul, ci din contră, ar fi avut nevoie ca şi noi de a fi mântuit”. Vom încerca să cercetăm personalitatea lui Cristos din patru puncte de vedere diferite.

Mărturia pe care Isus o da despre El însuşi

Biblia ne vorbeşte despre două prilejuri când Isus a afirmat hotărât că El este fără păcat. Când au adus la El o femeie prinsă în preacurvie, Isus i-a pus pe învinuitori în încurcătură, spunându-le: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Unul câte unul, au plecat, şi femeia a rămas singură. Ceva mai târziu apostolul Ioan ne povesteşte în acelaşi capitol (8) că Isus, vorbind despre Sine însuşi, i-a întrebat pe farisei: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (v. 46), şi toţi au tăcut. Când Isus este cel ce acuză, adversarii lui se eschivează. Când El îi invită să-i găsească vină, El rămâne neclintit şi fără teamă la cercetarea lor. Toţi erau păcătoşi, numai El nu. El a trăit o viaţă de ascultare deplină faţă de voia Tatălui Său. „Fac totdeauna ce-I este plăcut Lui”, a spus Isus (Ioan 8:29). Şi nu era nici o trufie în aceste cuvinte: Isus le vorbea natural, fără îngâmfare nici pretenţii.

Tot astfel, prin însăşi învăţătura Lui, Isus S-a plasat într-o categorie morală deosebită. Contrariu fariseului, care rugându-se în Templu, se socotea neprihănit mulţumind lui Dumnezeu că nu este „ca alţi oameni”. Isus şi-a purtat persoana Lui unică fără mândrie: în ceea ce-L priveşte era o realitate atât de evidentă încât n-avea nevoie să o sublinieze, nici să atragă atenţia asupra ei, El o lasă să se subînţeleagă. Toţi ceilalţi oameni erau oi pierdute: El venise ca păstorul cel bun să le caute şi să le salveze. Toţi ceilalţi oameni erau bolnavi, atinşi de virusul păcatului. El era doctorul care venea să-i tămăduiască. Toţi ceilalţi oameni erau scufundaţi în întunericul păcatului şi al neştiinţei: El era lumina lumii. Toţi ceilalţi oameni erau păcătoşi: El se născuse spre a fi Mântuitorul lor, şi avea să-şi verse sângele, murind pentru iertarea păcatelor lor. Toţi ceilalţi oameni erau flămânzi: El era pâinea vieţii. Toţi ceilalţi oameni erau morţi în păcatele şi fărădelegile lor: El putea să le dea acum viaţa nouă, iar după moarte, învierea. Isus afirma aceste adevăruri, în modul cel mai simplu pentru a face să nască în oameni credinţa şi pentru a-i mântui. Nu trebuie să ne mirăm deci că evangheliile, care vorbesc despre ispitirea lui Isus, nu pomenesc niciodată nici măcar de cel mai mic păcat, în ceea ce priveşte Persoana Lui. Mântuitorul n-a putut fi învinuit nici măcar de cel mai mic păcat, în ceea ce priveşte Persoana Lui. Niciodată, Mântuitorul nu mărturiseşte o greşeală, niciodată nu cere iertare, cu toate că El încurajează pe ucenicii Săi să o facă. El nu a cunoscut nici un defect moral. Botezul Lui a fost adevărat, „botezul de pocăinţă al lui Ioan”, deşi Ioan I se împotrivise la început, căutând să-L oprească. Isus s-a supus acestui botez, nu pentru că avea conştiinţa încărcată cu vreun păcat, ci pentru că aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit (Matei 3:15). Astfel a început Isus identificarea Lui cu păcatele altora. Viaţa Lui însă apare ca o părtăşie neîntreruptă cu Tatăl bucurându-se „de o conştiinţă, care nu era umbrită de amintirea vreunui păcat”, aşa cum menţionează un scriitor creştin. Această lipsă de orice regret, de orice sentiment de culpabilitate, şi conştiinţa acestei înţelegeri desăvârşite cu Dumnezeu, trebuie luate în seamă pentru două motive: mai întâi, Isus avea o profundă judecată asupra omului.”El…ştia ce este în om” (Ioan 2:25). De mai multe ori, Evangheliile ne redau, cum El ştie să discearnă şi să citească problemele cele mai ascunse ale noroadelor, ghicind dinainte întrebările şi frământările fiecăruia. Această cunoaştere supranaturală L-a împins să denunţe, fără teamă, ipocrizia fariseilor. El pronunţa împotriva lor, ameninţări la fel de grele ca cele ale profeţilor din Vechiul Testament, îi erau urâte ipocrizia, împotriveala şi pretenţiile lor. Totuşi, ochiul Său atât de pătrunzător, nu descoperea nici un păcat în El însuşi.

Al doilea motiv, care ne face să ne mirăm de curăţia Lui interioară este că această neprihănire pe care a cunoscut-o Isus nu are nici o asemănare cu viaţa oamenilor pioşi sau mistici. Creştinul ştie, că cu cât te apropii de Dumnezeu, cu atât mai mult eşti conştient de păcatul tău. În această privinţă creştinul se aseamănă cu omul de ştiinţă: cu cât acesta avansează în descoperirile sale, cu atât mai numeroase şi mai măreţe devin misterele încă nedescoperite. La fel se întâmplă cu credinciosul – cu cât mai mult ajunge să semene cu Cristos, cu atât mai mult el descoperă imensitatea distanţei care îl separă de El. O lectură rapidă a oricărei biografii creştine poate convinge de acest fapt. Să luăm exemplul tânărului David Brainerd care a lucrat ca misionar printre Pieile roşii din statul Delaware în S.U.A., la începutul secolului 19. Jurnalul şi scrisorile sale descopăr o părtăşie intensă cu Cristos. Cu toate suferinţele fizice suportate, datorite unei infirmităţi din cauza căreia a şi murit la vârsta de 29 de ani, el şi-a dăruit toată viaţa, fără nici o rezervă, misiunii lui. El călărea traversând păduri dese, sălbatice, predica şi dădea învăţătura fără încetare, dormea sub cerul înstelat şi se considera fericit de a nu avea nici locuinţă şi nici o viaţă de familie. Jurnalul lui zilnic este plin de expresii afectuoase pentru „dragii mei indieni” şi de laude şi rugăciuni îndreptate spre Mântuitorul său. Iată, am putea spune, un om sfânt de prima categorie a cărui viaţa şi lucrare nu au cunoscut decât foarte puţin păcatul! Ei bine, nu! Când citeşti amintirile lui zilnice, vezi că el se plânge neîncetat de corupţia lui morală, de lipsa lui de rugăciune şi de iubire de Dumnezeu. El se numeşte „un vierme sărăcăcios”, „un câine mort”, „o epavă fără nici un fel de valoare”. Nu exista la el, nimic morbid, nici falsă modestie. El pur şi simplu trăia atât de aproape de Cristos încât era conştient de trista realitate a naturii sale păcătoase. Acei ce vor să-L servească fără măsură, aceia sunt mai conştienţi de reaua lor natură. Totuşi Isus Cristos, care a trăit mai aproape de Dumnezeu decât oricine, nu cunoştea acest sentiment de păcat.

 Mărturia prietenilor lui Cristos

Aşadar, fără îndoială Isus Se credea fără de păcat, precum ştia că este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Dar oare s-a putut El înşela? Ce ziceau ucenicii Lui? Împărtăşeau ei părerea pe care Isus a avut-o despre El însuşi? S-a spus că mărturia ucenicilor este fără valoare, deoarece ei au fost impresionaţi de persoana lui Isus, şi de aceea L-au zugrăvit mai frumos decât în realitate. Să nu înlăturăm cu atâta uşurinţă mărturia lor, ea are mult mai multă valoare decât mulţi au vrut să o recunoască. Mai multe motive ne împing să-i acordăm încredere.

În primul rând ei au trăit în contact strâns cu Isus timp de aproape trei ani de zile. Au mâncat şi au dormit împreună, au ştiut ce înseamnă înghesuiala într-o corabie de pescari, ei aveau chiar punga în comun. Adeseori ucenicii se suportau greu unul pe altul, se certau între ei destul de des, dar în Isus niciodată n-au găsit păcatele pe care le descopereau la ei înşişi. De obicei, a cunoaşte pe cineva de foarte aproape este mai degrabă un motiv de dispreţ, dar aceasta nu a fost cazul în ceea ce-L privea pe Isus. Cei mai importanţi martori ai neprihănirii lui Cristos sunt Petru şi Ioan (precum vom vedea mai departe) şi tocmai ei, împreună cu Iacov, au fost cei ce L-au cunoscut mai intim pe Isus, şi cărora El le-a acordat privilegii deosebite şi o descoperire mai intimă decât celorlalţi.

În al doilea rând, când este vorba de păcat, mărturia apostolilor are o mare valoare, pentru că ei erau evrei, ori mintea lor, din fragedă copilărie, fusese impregnată de Vechiul Testament. Deci, ei cunoşteau prea bine ce scria Biblia despre universalitatea păcatului în toţi oamenii: „Toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalm 14:3). „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui” (Isaia 53:6). Fiind astfel învăţaţi de Biblie, apostolii n-ar fi atribuit neprihănirea oricui.

În al treilea rând, această mărturie a apostolilor e cu atât mai sigură în măsura în care este indirectă. Ei nu au încercat să demonstreze că Isus era fără păcat. Dar acest lucru reiese din text, atunci când, vorbind de un alt subiect, ei fac aluzie, aproape întâmplător, la sfinţenia lui Isus. Iată câteva din cuvintele lor: Apostolul Petru îl descrie pe Isus, ca „un Miel fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19), apoi adaugă: „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug (cap 2:22): Apostolul Ioan scrie lămurit că toţi oamenii sunt păcătoşi, şi că „dacă zicem ca n-avem păcat, sa u că n-am păcătuit, ne înşelăm singuri (1 Ioan 1:8), ba că „îl facem mincinos” chiar pe Dumnezeu (v. 10). Dar el adaugă că în Cristos, care „S-a arătat ca să ia păcatele”, „în El nu este păcat” (3:5). Alături de mărturiile lui Petru şi Ioan, putem să mai adăugăm şi cuvintele apostolului Pavel, şi ale autorului epistolei către Evrei. El îl descrie pe Isus ca „Cel care n-a cunoscut nici un păcat” (2 Corinteni 5:21): iar în epistola către Evrei, ca „un Mare Preot… sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai pe sus de ceruri” (Evrei 7:26). „În toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).

 Părerea vrăjmaşilor lui Cristos

În ce priveşte vrăjmaşii lui Isus, ei cu siguranţă, nu aveau prejudecăţi, în orice caz în favoarea Lui. Evangheliile ne spun că „ei îl pândeau”, că ei încercau să-L surprindă cu propriile Lui cuvinte (Marcu 3:2 şi 12:13). Ştim bine, că atunci când o controversă nu poate fi câştigată prin argumente, cei ce se opun recurg la injurii. Biserica, în tot cursul istoriei ei a cunoscut acest lucru. Însă Isus, mai mult ca oricine, a suportat cele mai teribile asalturi din partea adversarilor Săi care şi-au revărsat fierea lor amară asupra Lui tocmai pentru faptul că le era atât de superior şi avea răspuns în toate discuţiile cu ei.

Criticile vrăjmaşilor lui Isus merită o cercetare mai amănunţită. Marcu strânge în cap. 2, v. 1 până în cap. 3, v. 6, patru din acuzaţiile lor: Mai întâi, blasfemia, când Isus a iertat păcatele paraliticului. Îşi lua fără drept, ziceau ei, o putere dumnezeiască. Hulă şi trufie! au strigat ei. Vorbind astfel ei au atins fondul problemei: dacă Isus era cu adevărat Dumnezeu, atunci avea dreptul să ierte păcatele. Apoi erau scandalizaţi de tovărăşia lui Isus cu cei răi. El stătea de vorba cu păcătoşii, mânca cu vameşii, îngăduia femeilor de moravuri uşoare să se apropie de El! Nici un fariseu n-ar fi îndrăznit să se poarte astfel. Mai degrabă şi-ar fi strâns hainele în jurul lui, ca nu cumva să se atingă de oameni cu o asemenea viaţă. Şi astfel conducându-se. ei se credeau neprihăniţi. Nu le plăceau harul şi bunătatea lui Isus, care, cu toate că era „despărţit de păcătoşi”, purta cu cinste numele de „prieten al păcătoşilor”, pe care I-l puseseră vrăjmaşii în semn de dispreţ. A treia lor învinuire era că religia Lui e uşuratică. Nu postea, cum posteau Fariseii sau măcar ucenicii lui Ioan Botezătorul. Un om „mâncăcios şi băutor de vin”, care a venit „mâncând şi bând” (Luca 7:34). O astfel de acuzaţie nici nu are nevoie de motive temeinice, ca s-o respingi: cei drept Isus era plin de bucurie. Evanghelia arată lucrul acesta, dar pe de altă parte, nu putem pune la îndoială seriozitatea vieţii Lui religioase. În al patrulea rând, i-a umplut de mânie, faptul că Isus „nu ţinea Sabatul”. A vindecat bolnavi în ziua Sabatului! Ucenicii Lui, trecând prin lanurile de grâu, în ziua Sabatului, au smuls spice, le-au frecat între degete şi le-au mâncat, ceea ce era oprit de cărturari şi farisei, căci pentru ei, aceasta însemna ca şi cum ar fi secerat şi bătut grâu, lucru strict interzis în ziua de Sabat. Isus păzea Legea lui Dumnezeu, aceasta fără îndoială, El însuşi îi era supus, iar în discuţii, se referea la Cuvântul divin când judeca. El a învăţat de asemeni că Sabatul a fost orânduit de Dumnezeu spre binele omului. Dar fiind „stăpân şi peste Sabat”, Isus Şi-a luat dreptul de a pune la o parte tradiţiile omeneşti şi de a da Legii lui Dumnezeu adevărata ei tălmăcire.

Toate aceste învinuiri sunt slabe şi neînsemnate. De altfel când au vrut să-L dea în judecată pe Isus ca să-L poată omorî, vrăjmaşii au trebuit să plătească martori mincinoşi împotriva Lui. Dar nici măcar atunci nu se potriveau mărturisirile. De fapt, singura pâră pe care au reuşit să o făurească împotriva Lui, nu era de ordin moral, ci politic. Şi când Isus a stat la judecată în faţa Sanhedrinului, ca oricare alt deţinut, de mai multe ori s-a spus că este nevinovat. Pilat după ce în repetate rânduri, a căutat să-I dea drumul, şi-a spălat mâinile în faţa tuturora, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia” (Matei 27:24). Nici Irod nu l-a găsit vreo vină (Luca 23:15). Cât despre Iuda, vânzătorul, acesta s-a căit, a adus înapoi cei treizeci de arginţi, şi i-a dat preoţilor, zicând: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Matei 27:4). Tâlharul care s-a pocăit pe cruce, şi-a mustrat tovarăşul şi a adăugat: „Omul acesta n-a făcut nici un rău” (Luca 23:41). În sfârşit, chiar sutaşul, care îl văzuse pe Isus cum a suferit şi a murit, a rostit: „Cu adevărat, omul acesta era neprihănit” (Luca 23:47).

Ce opinie să ne facem asupra Lui Cristos

Noi nu avem nevoie de a ne bizui numai pe opinia altora, noi putem singuri să cercetăm persoana lui Isus Cristos. Desăvârşirea morală a lui Isus pe care El însuşi o afirmă şi în care ucenicii credeau iar vrăjmaşii Lui, cu părere de rău trebuia s-o recunoască este manifestată desluşit în cele patru Evanghelii. Citindu-le noi avem posibilitatea şi prilejul să judecăm singuri. Portretul lui Isus ce reiese din cele patru Evanghelii este desăvârşit. El se profilează în cursul lucrării lui publice, timp de circa trei ani de zile. Luca ne vorbeşte despre copilăria Lui şi în două rânduri ne menţionează, că în timpul vieţii ascunse din Nazaret, El creştea şi Se întărea în trup şi minte, şi era plăcut lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (Luca 2:40 şi 52). Noi îl vedem pe Isus când retrăgându-se cu ucenicii Lui, când îmbulzit de norod. El ne este arătat pe drumurile Galileii, când mulţimea îl cinstea ca pe un erou, şi ar fi vrut să-L ia cu sila să-L facă rege. Apoi îl vedem în Templu, unde Fariseii şi Saducheii se unesc împotriva Lui, ca să-i pună întrebări tendenţioase. Dar peste tot fie pe culmile succesului sau scufundat în adâncimile părăsirii totale, Isus rămâne acelaşi, felul Lui de a se manifesta nu suferă schimbare. Cu alte cuvinte portretul lui Cristos este echilibrat, nu există nici o umbră de extravaganţă în El. Crede din tot sufletul ce învaţă pe alţii, dar nu este fanatic, învăţătura Lui este neobişnuită, dar El nu se poartă în mod excentric. Omenia Lui reiese profund, la fel ca şi divinitatea Lui: e obosit, are nevoie de somn, mâncare şi băutură, ca şi oricare altul. Trăieşte cu emoţiile omeneşti ca: iubirea, mânia, bucuria şi necazul. E deplin omenesc, şi totuşi El este mai mult decât un simplu om.

Mai pe sus de toate, ne apare lipsit de orice fel de egoism. Nimic nu ne izbeşte mai mult ca acest lucru. Cu toate că Se credea Dumnezeu, nu se învăluie în măreţie şi fală ci este smerit şi nu atrage atenţia prin felul Lui de a se purta. Aici e paradoxul cel mai derutant al Evangheliei; El se predică pe Sine însuşi, uitându-Se pe Sine şi renunţând la El, în acelaşi timp. În El sunt unite cele mai nobile sentimente de măreţie şi în acelaşi timp cel mai mare spirit de sacrificiu. El se ştie „Domnul tuturor”, dar se face robul tuturor, a zis că va judeca lumea, dar spală picioarele ucenicilor Săi. „Fiul omului”, spune El,” a venit nu pentru a fi servit, ci pentru a servi şi a-şi da viaţa pentru a răscumpăra pe mulţi (Marcu 10:45).

Renunţările Sale sunt extraordinare; ne este spus că El a renunţat la bucuriile cereşti pentru necazurile pământeşti; că a schimbat veşnica Lui despărţire de păcat pentru durerosul Lui contact cu răul din această lume. El s-a născut dintr-o umilă mamă evreică într-un staul, într-un sat fără importanţă numit Betleem. El ajunge un prunc refugiat în Egipt. În continuare El a fost crescut în Nazaret unde a lucrat ca tâmplar pentru a ajuta familia Sa. Când l-a venit timpul, a început să predice umblând din sat în sat. El nu posedă aproape nimic, nu are un acoperiş nici cel mai rudimentar confort, El devine prietenul pescarilor şi vameşilor. S-a atins de leproşi, a îngăduit femeilor de moravuri uşoare să se apropie de El. Şi-a petrecut toată viaţa slujind, vindecând, dând ajutor, învăţând şi propovăduind. Neînţeles, rău interpretat, a ajuns victima prejudecăţilor şi intereselor omeneşti. Dispreţuit şi părăsit de însuşi poporul Lui, până la urmă este părăsit de însăşi prietenii Lui. S-a lăsat bătut cu nuiele, scuipat în faţă, încununat cu spini, mâinile şi picioarele pironite pe o cruce, mijloc, în aceea vreme, a stăpânirii romane, de condamnare la moarte. Iar pe când îi pironeau cu cruzime cuiele, El se ruga pentru călăii Săi, zicând: Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23:34).

Un astfel de om depăşeşte orice închipuire. El reuşeşte acolo unde noi totdeauna eşuăm. Este deplin Stăpân pe Sine. Niciodată nu S-a răzbunat, nici n-a păstrat pizmă sau supărare nimănui. El posedă un asemenea control de Sine însuşi, încât orice ar fi putut gândi, zice sau face oamenii, El renunţă la El însuşi şi se predă voinţei lui Dumnezeu spre binele umanităţii. „Eu nu caut… propria Mea voinţă”, „Eu nu caut propria Mea slavă” (Ioan 5:30, 8:50). Iar apostolul Pavel scrie: „Cristos nu Şi-a plăcut Lui însuşi” (Romani 15:3). Această uitare desăvârşita de Sine spre a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, iată ce numeşte Biblia dragoste, în dragoste nu există nici un interes personal. Esenţa ei este jertfirea de sine. Se întâmplă că oamenii să cunoască scântei de dragoste dezinteresată, dar viaţa lui Isus a radiat în întregime de o strălucitoare şi nestinsă dragoste. Se impune o concluzie: Isus a fost fără păcat, căci S-a lepădat pe deplin de Sine. O astfel de uitare de sine se numeşte dragoste. Şi „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8).

 CAPITOLUL 4  Învierea lui Cristos

Am cercetat drepturile, în aparenţă extravagante, pe care Isus şi le revendică, apoi am studiat viaţa şi personalitatea Lui plină de abnegaţie. Acum să vedem care este evidenţa realităţii istorice a învierii lui Isus din morţi.

Negreşit, învierea lui Cristos are o mare importanţă. Dacă cu adevărat Isus din Nazaret a înviat din morţi, El este fără îndoială o fiinţă unică. Ceea ce importă este nu supravieţuirea Lui spirituală, nici chiar învierea Lui fizică, ci biruinţa Lui asupra morţii şi viaţa nouă pe un alt plan de existenţă. Nu cunoaştem pe nimeni care să fi făcut o astfel de experienţă. Omul modern este deci tot atât de sceptic ca şi ascultătorii apostolului Pavel la Atena, care când au auzit de învierea morţilor, unii îşi băteau joc… (Faptele 17:32).

Dacă ni se pare că învierea singură nu dovedeşte suficient divinitatea lui Isus, trebuie să recunoaştem că ea o susţine. De la o persoană supranaturală ne putem aştepta să intre în viaţă şi să o părăsească într-un mod supranatural. Este ceea ce de fapt ne învaţă Noul Testament, şi ceea ce Biserica crede. Dacă naşterea lui Cristos a fost naturală, El a fost conceput supranatural. Moartea Lui a fost naturală, învierea Lui însă, supranaturală. Noi nu vom încerca aici să dovedim divinitatea lui Cristos prin naşterea Lui dintr-o fecioară, pentru că Noul Testament nu pe acest fapt se bazează, pentru a dovedi că Isus este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, ci mai degrabă de învierea Lui. Concepţia miraculoasă a lui Isus şi învierea Lui se completează. Isus, El însuşi niciodată nu a vorbit despre moartea Lui, fără să adauge că va învia. Această înviere, spunea El, va fi „un semn”. Apostolul Pavel, la începutul scrisorii către Romani, scrie de Isus ca fiind „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu prin învierea morţilor” (Romani 1:4). În mai multe din cuvântările apostolilor redate în cartea Faptelor lor, ei spun că prin înviere, Dumnezeu a anulat judecata care apăsa asupra omului şi a proslăvit pe Fiul Său.

Evanghelistul Luca cunoscut ca un istoric conştiincios şi exact, scrie că au existat „multe dovezi” ale învierii (Fapt 1:3). Chiar dacă noi nu mergem până acolo să spunem „ca Thomas Arnold că „învierea este faptul cel mai sigur atestat de istorie”, ştim că printre cei care au studiat Biblia fără nici o prejudecată, sunt foarte mulţi care au ajuns la concluzia că au găsit dovezi serioase în ceea ce priveşte învierea lui Isus. De exemplu, Edward Clarke, un celebru avocat, scrie: „Ca om al legii am cercetat în profunzime dovezile care confirmă evenimentele din ziua de Paşte. Pentru mine, aceste dovezi sunt evidente. Adeseori, la înalta Curte de Apel am reuşit să obţin un verdict bazat pe probe mai puţin convingătoare. Evidenţa se bazează pe mărturie. Un martor sincer nu are nevoie să folosească artificii pentru a obţine un anumit efect. La fel sunt şi dovezile învierii prezentate de evanghelii, iar eu ca avocat, le admit fără nici un fel de rezervă, ca mărturia unor oameni sinceri, care erau în stare să dovedească ce spuneau”.

 Care sunt aceste dovezi? Vom încerca să le clasificăm în patru capitole.

 1. Mormântul gol

Toate patru Evangheliile încep istorisirea învierii, cu vizita dis-de-dimineaţă a câtorva femei la mormânt, în ziua de Paşti. Când ele au sosit, la mormânt au rămas încremenite, descoperind că trupul Domnului nu mai era acolo. Câteva zile după aceea, apostolii au început să predice că Isus înviase. Această afirmaţie uluitoare era punctul principal al propovăduirii lor. Dacă trupul lui Isus însă ar fi rămas în mormântul care se afla doar la câteva minute de cetate cum ar fi putut vorbi ei, cu atâta îndrăzneală? Cu siguranţă mormântul era gol, trupul nu se mai găsea acolo. Au fost date mai multe explicaţii, încă de pe timpul apostolilor, în legătură cu mormântul gol.

O primă teorie spune că femeile s-au înşelat, ducându-se la un alt mormânt. Era întuneric, iar ele fiind atât de mâhnite, era uşor să se înşele, zic unii. Această teorie este plauzibilă la prima vedere, dar nu poate rămâne în picioare când este examinată mai de aproape: mai întâi nu era atât de întuneric. Ioan spune că femeile s-au sculat „dis-de-dimineaţă, pe când era încă întuneric” (Ioan 20:1); în Matei 28:1 scrie „Când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii. Iar Luca scrie „dis-de-dimineaţă” (Luca 24:1), pe când Marcu vorbeşte de „răsăritul soarelui” (Marcu 16:2). În al doilea rând, aceste femei nu erau nebune. Cel puţin două dintre ele, care asistaseră la îngroparea lui Isus, au văzut unde au depus trupul Iosif şi Nicodim. Ba chiar „şedeau în faţa mormântului” (Matei 27:61) şi s-au uitat cu luare aminte la îngroparea trupului lui Isus. Aceleaşi două, adică Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov, s-au întors dimineaţa, luând cu ele şi pe Salomeea, pe Ioana şi pe „celelalte care erau împreună cu ele” (Luca 24:10). Aşadar, dacă una din ele s-ar fi înşelat de drum sau de mormânt, celelalte ar fi îndreptat-o pe calea cea bună. Şi dacă Maria Magdalena s-ar fi înşelat prima oară, cu greu s-ar fi înşelat şi a doua oară, când a stat în grădină în plină zi, până când a întâlnit-o Isus. În plus nu durerea le mâna la mormânt cu noaptea în cap: ele aveau un scop precis, căci ele aduseseră miresmele, ca să ungă trupul lui Isus… În ajun, din cauza Sabatului, care se apropia, nu au avut timp să ungă trupul. Astfel de femei devotate şi practice, nu erau dintre cele, care să se înşele cu uşurinţă nici să renunţe la misiunea pentru care veniseră. Chiar dacă ele s-ar fi înşelat, cum ar fi făcut aceeaşi greşeală Petru şi Ioan, care au alergat la mormânt, ca să verifice dacă istorisirea lor era adevărată sau nu? Dar alţii, care desigur s-au dus mai târziu şi ei ca Iosif şi Nicodim?

A doua teorie pretinde că Isus n-ar ti murit pe cruce, ci ar fi leşinat numai. Odată îngropat şi-ar fi revenit în fire ar fi ieşit din mormânt şi s-ar fi arătat apoi ucenicilor. Dar această teorie este în contrazicere flagrantă cu faptele. Ce-i drept, Pilat a fost uimit când a auzit că Isus murise aşa de repede, dar raportul sutaşului l-a convins, aşa că i-a îngăduit lui Iosif să ia trupul de pe cruce. Sutaşul ştia sigur că El era mort, căci era acolo cu ostaşii când unul dintre ei „i-a străpuns coasta cu o suliţă” (Ioan 19:34), „şi îndată a ieşit sânge şi apă”. Iosif, împreună cu Nicodim, a dat trupul jos de pe cruce. L-au înfăşurat într-un giulgiu, şi L-au pus în noul mormânt a lui Iosif. Putem noi crede că Isus tot timpul acela era numai leşinat? Că după chinurile şi durerile suferite: procesul, ocările, bătaia cu nuiele şi răstignirea, ar fi supravieţuit El 36 de ore, fără hrană, fără căldură, fără îngrijire medicală într-un mormânt rece de piatră?. Şi apoi deodată Şi-ar fi revenit aşa încât să urnească singur piatra care astupa mormântul, fără să trezească atenţia soldaţilor romani? Apărând înaintea ucenicilor, slăbit şi flămând, putea oare să le dea impresia că a biruit moartea? Şi în starea aceasta să continue să susţină că murise şi înviase? I-ar fi trimis pe ucenicii Lui prin toată lumea, făgăduind că are să fie cu ei „până la sfârşitul veacului”? (Matei 28:20). În sfârşit, ar fi trăit undeva în ascuns, timp de 40 de zile, arătându-Se ici şi colo, şi apoi ar fi dispărut aşa, fără nici o explicaţie? Pentru a crede aşa ceva, înseamnă a fi complet lipsit de simţ critic.

A treia teorie este că trupul lui Isus a fost furat. Nu există nici urmă de dovadă care să susţină o asemenea ipoteză. Cum ar fi ocolit hoţii straja romană? De ce ar fi lăsat giulgiul la locul lui? Şi apoi, de ce l-ar fi furat trupul?

În al patrulea rând, s-a spus că ucenicii I-ar fi luat trupul. Acest zvon, scrie Evanghelistul Matei a fost răspândit imediat de către evrei. Apostolul povesteşte cum Pilat a primit o delegaţie formată din preoţii cei mai de seamă, şi de farisei, după ce dăduse voie lui Iosif să ia trupul lui Isus jos de pe cruce. Ei i-au zis lui Pilat: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: ‚După trei zile voi învia’. Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca să nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-l fure trupul, şi să spună norodului: ‚A înviat din morţii’. Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi” (Matei 27:62-64). Iar Pilat le-a răspuns: „Aveţi o strajă, duceţi-vă de-L păziţi cum puteţi”. Iudeii „au plecat, şi au întărit mormântul (au asigurat paza), pecetluind piatra şi punând strajă” (v. 66). Dar tot Matei (28:11-13\

 CAPITOLUL 5  Strâmtorarea omenească

Păcatul şi natura lui

Ne-am oprit destul de îndelung ca să demonstrăm caracterul unic şi divinitatea lui Isus din Nazaret; poate că acum suntem convinşi că El este Cristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Noul Testament însă nu se preocupă numai de persoana Lui, ci şi de ceea ce El a venit să facă. Isus ne este arătat nu numai ca Domnul venit din cer, ci şi ca Mântuitorul păcătoşilor. De fapt, aceste două calităţi nu pot fi despărţite: valoarea lucrării Lui depinde de divinitatea Persoanei Lui.

Dar ca să înţelegem care este lucrarea Lui Isus Cristos, trebuie nu numai să înţelegem cine este El, ci şi cine suntem noi: Lucrarea Lui s-a făcut pentru noi; o misiune întreprinsă de singura Persoană competentă de a scoate pe om din mizerie. Competenţa lui Isus stă în divinitatea Lui, iar nevoia noastră constă în păcatul nostru. Deci, după ce am cercetat competenţa Lui, trebuie să cercetăm şi trebuinţele noastre. Aşadar, acum ne îndreptăm de la Cristos spre om; de la puritatea şi slava Lui la răul şi ruşinea care zace în noi. Numai atunci, când vom fi înţeles bine ce suntem, vom fi noi în stare să pricepem ce a făcut El pentru noi şi ce ne oferă El nouă. Numai din momentul în care diagnosticul unei boli este stabilit, noi acceptăm să luăm medicamentul care vindecă. El a venit pe acest pământ, pentru noi ca să ne salveze şi mântuiască.

Păcatul este un subiect foarte dezagreabil, şi adeseori li se reproşează credincioşilor de a vorbi prea des despre el. Dar creştinii sunt realişti, de aceea vorbesc de păcat. Istoria modernă, de un veac în urmă, a convins pe mulţi oameni de prezenţa răului în însăşi inima individului şi nu numai în societate. În secolul al 19-lea se vorbea despre un optimism liberal, şi mulţi credeau că natura omului este în sine, bună că numai din ignoranţă şi din mizerie se iveşte răul, şi că şi educaţia şi reformele sociale vor aduce fericirea şi buna stare a oamenilor, care vor trăi împreună în pace. Aceste iluzii însă au fost nimicite prin cruda realitate a istoriei. Educaţia s-a răspândit repede în multe ţări occidentale, precum şi prosperitatea. Şi totuşi, atrocităţile din amândouă războaiele mondiale, conflictele internaţionale neîncetate, opresiunea politică şi discriminarea rasială mereu prezente, creşterea generală a violenţei şi înmulţirea crimelor, au forţat pe mulţi oameni de gândire să admită că în fiecare om există un sâmbure puternic de egoism.

În fiecare societate sunt multe elemente pe care noi le considerăm „civilizate”, a căror origină însă este în natura păcătoasă a omului. Pentru ce avem noi nevoie de legi? Nu oare pentru că nu se poate aştepta ca oamenii în caz de neînţelegeri să se împace în mod cinstit lăsând la o parte egoismul lor? De pildă, între oameni nu ajunge numai o făgăduinţă ci trebuie un contract scris; la casele noastre nu ajung uşile ci avem nevoie de chei şi de zăvoare. Dacă călătoreşti, nu ajunge să plăteşti transportul; trebuie să ai şi un bilet, care poate fi controlat. Nu ajunge numai legea şi ordinea publică. Ea trebuie menţinută de poliţie. Nu putem avea încredere unii în alţii, ne ferim unul de altul. Toate acestea au drept cauză păcatul Domului, şi sunt o teribilă acuzaţie împotriva firii omeneşti, în adevăr tristă situaţie!

Universalitatea păcatului

Autorii Bibliei spun desluşit că păcatul este universal. „Nu este om care să nu păcătuiască”, spune Solomon, în rugăciunea lui pentru dedicarea Templului (1 Împăraţi 8:46). Iar în cartea Eclesiastului (cap. 7, v. 20) scrie că „pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”. Mulţi dintre psalmi sunt ca nişte plângeri împotriva universalităţii păcatului omenesc. Psalmul 14, de pildă, vorbind despre omul bun, care refuză pe Dumnezeu, face o descriere foarte tristă a răutăţii omului; (v. 1-3) „S-au stricat oamenii, fac fapte urâte; nu este nici unul care să facă binele. Domnul se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar”. Psalmistul recunoaşte că dacă Dumnezeu ar vrea să intre în judecată cu omul, nici unul n-ar scăpa de condamnare. „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare? (Psalm 130:3) De aceea el se roagă: „Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta” (Psalm 143:2). Profeţii insistă şi ei tot atâta ca şi psalmiştii, când vorbesc de starea generală de păcat a omului. O declaraţie mai hotărâtă decât al lui Isaia cu greu mai putem găsi: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui” (Isaia 53:6). Şi ceva mai departe: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6).

Dar aceasta nu este o născocire a scriitorilor Vechiului Testament. Iată că şi apostolul Pavel îşi deschide Epistola către Romani cu un lung raţionament logic, care se întinde asupra celor trei dintâi capitole, dovedind că toţi oamenii fără distincţie, fie iudei, fie „neamuri” (adică păgâni) sunt păcătoşi în ochii lui Dumnezeu. El descrie morala decăzută a lumii păgâne, şi apoi spune că nici iudeul nu este mai bun, deoarece el, având sfântă Lege a lui Dumnezeu, şi învăţând-o şi altora, este vinovat căci el o calcă. După ce a citat pe psalmişti şi câţiva proroci ca să ilustreze această demonstraţie, apostolul încheie: „Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:22-23). Iar apostolul Ioan, în întâia lui epistolă, e şi mai explicit: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8). Şi apoi: „Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos” (adică pe Dumnezeu, v. 10).

Atunci, ce este păcatul? Răspândirea lui în lume este absolut sigură. Care este natura lui? Biblia întrebuinţează mai mulţi termeni pentru a-l descrie: unii sunt negativi, iar alţii pozitivi. Din punct de vedere negativ, păcatul este o insuficienţă. Un termen îl descrie ca o eroare, o îndepărtare, o poticnire. Un altul ca ceva, care nu-şi ajunge scopul precum o săgeată ratează ţinta. Un alt cuvânt îl traduce ca pe o slăbiciune interioară, o incapacitate de a face binele. Din punct de vedere pozitiv, păcatul e numit călcare a legii, transgresiune; termen care poate fi tradus prin – violarea unui teritoriu -; în altă parte este numit „fărădelege” sau un act împotriva justiţiei. Ambele categorii de termeni presupun existenţa unei legi morale, care este în acelaşi timp pentru noi, fie un ideal pe care nu-l putem atinge, fie un ansamblu de porunci pe care le-am călcat. „Cine ştie să facă bine şi nu-l face, săvârşeşte un păcat” spune Iacov în epistola lui (cap 4, v. 17). Acesta este aspectul negativ .al păcatului. Iată aspectul pozitiv: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4).

Biblia recunoaşte că oamenii au diferite norme după care se conduc. Evreii au legea lui Moise, păgânii, legea conştiinţei. Dar toţi oamenii au călcat legea pe care o au. Nici unul n-a atins ţinta, ci toţi s-au lăsat abătuţi de la ea. Acelaşi lucru se întâmplă cu fiecare dintre noi. Care este regula noastră de viaţă? Care este codul nostru etic? Poate legea lui Moise? Sau poate a lui Isus? Sau ce se cade, ce e cuviincios sau conform convenţiilor sociale? Poate cele opt trepte ale nobilei cărări budiste, sau cei cinci stâlpi pe care se bazează comportarea musulmană? Puţin importă despre care cod este vorba, căci oricare ar fi noi nu reuşim să-l îndeplinim. Iată-ne cu toţii condamnaţi de către codul pe care l-am adoptat. Poate că unii oamenii, având un ideal sincer, se vor mira de o asemenea afirmaţie, socotind că într-o măsură oarecare l-au atins; dar ei nu sunt introspectivi, ei nu-şi fac autocritică. Conştienţi de câteva greşeli ocazionale, de câteva cusururi de caracter, ei nu sunt în chip special îngrijoraţi, ci se consideră că nu sunt mai răi decât alţii. Acest fel de a judeca pare foarte legitim, până în momentul în care realizăm două lucruri: mai întâi că noi uităm că sensibilitatea noastră faţă de păcat este în funcţie de calitatea moralei noastre. E uşor să te crezi campion la săritură în înălţime atât timp cât nu se ridică bara mai sus de 1,20 m. Iar în al doilea rând, să ne aducem aminte că Dumnezeu consideră gândurile noastre, înaintea faptelor. El se preocupă de scopul oricărei acţiuni a noastre. Aceasta este învăţătura dată de Isus, atât de desluşit, în predica de pe munte (Matei cap. 5-7). Ţinând seama de cele de mai sus, ar fi bine să facem acum un exerciţiu salutar, privind la cele Zece Porunci din cartea Exodului, cap. 20 ca la etalonul nostru de măsură, şi vom vedea cât de departe este orice om de împlinirea lor.

 Cele zece porunci

 1. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine

Prin această primă poruncă Dumnezeu cere omului să I se închine, Lui singur. Nu numai cei care se închină la soare, la lună şi la stele calcă această poruncă: ci fiecare dintre noi o călcăm când dăm altui lucru sau altei persoane decât Lui Dumnezeu primul loc în gândurile sau în afecţiunile noastre. Adeseori poate fi vorba de un sport, care ne acaparează, sau o ocupaţie care ne pasionează, o ambiţie egoistă, o persoană din care facem un idol… Poate că adorăm un dumnezeu din aur sau din argint, sub forma unui plasament sigur în bancă, sau un dumnezeu din lemn sau din piatră, în formă de proprietăţi şi avuţii, care ne acaparează. Nici unul din aceste lucruri nu este rău prin el însuşi; devine însă rău când noi îi acordăm în viaţa noastră locul care aparţine numai lui Dumnezeu. Rădăcina păcatului constă în faptul de a ne pune în valoare pe noi înşine în detrimentul lui Dumnezeu. Ceea ce se spune despre englez că este un „self-made man”, adică cel ce se adoră pe sine însuşi, este adevărat pentru toţi oamenii. A păzi prima poruncă, după cum a spus Isus, înseamnă „a iubi pe Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău” (Luca 10:27); voia Lui să ne fie călăuză şi gloria Lui, ţintă. El să fie Cel dintâi în gândurile, vorbele şi faptele noastre; în muncă, în timpul nostru liber; în prietenie şi în folosinţa banilor, a timpului şi talentelor noastre. Nici un om n-a ascultat de această poruncă, afară de Isus din Nazaret.

2. Să nu-ţi faci chip cioplit

Prima poruncă priveşte obiectul adoraţiei noastre, a doua se referă la felul de a ne închina. Prima poruncă proclamă că Dumnezeu este unic: a doua că El este duh. În cea dintâi Dumnezeu cere adoraţia noastră exclusivă, în a doua o închinare sinceră şi spirituală. Căci „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Poate că mâinile noastre n-au modelat niciodată vreun chip de idol de metal, dar cât sunt de necurate gândurile ce le purtăm în noi? Apoi deşi această poruncă nu interzice formele exterioare de închinare, ea ne obligă la o totală sinceritate. Poate că mergem la Biserică, dar ne închinăm, cu adevărat? Poate că citim Biblia, dar L-am lăsat oare pe Dumnezeu, să ne vorbească prin ea, şi apoi, am făcut noi ce am promis să facem? Nu foloseşte la nimic să-L cinstim pe Dumnezeu, cu buzele, dacă inimile noastre sunt departe de El (Isaia 29:13 citat în Marcu 7:6). Acesta este păcatul fariseului şi idolatrului. A pune preţ pe riturile exterioare ale religiei fără sinceritate, înseamnă a-ţi bate joc de Dumnezeu.

3. Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău

Numele lui Dumnezeu reprezintă Persoana Lui. În Biblie sunt texte care ne poruncesc să-I cinstim Numele, iar în rugăciunea Lui (Tatăl nostru), Domnul Isus ne învaţă să ne rugăm pentru ca Numele Lui să fie sfinţit (Matei 6:9şi Luca 11:2). Numele Lui cel sfânt poate fi profanat prin uşurătatea limbajului nostru, şi din când în când ar fi bine să ne revizuim vocabularul. Dar a lua în deşert Numele Domnului nu-i numai o problemă de cuvinte, ci aceasta priveşte şi gândurile şi faptele noastre. Ori de câte ori purtarea noastră nu corespunde cu credinţa noastră, şi când fapta contrazice vorba, noi luăm în deşert Numele lui Dumnezeu. A numi pe Dumnezeu „Domnul” şi a nu asculta de El, aceasta înseamnă luarea în deşert al Numelui Său. A chema pe Dumnezeu Tată” şi a fi plin de teamă şi de îndoială, înseamnă a tăgădui Numele Lui. A vorbi într-un fel şi a acţiona invers înseamnă făţărnicie, deci a lua Numele Domnului în deşert.

4. Adu-ţi aminte de ziua de odihna, ca s-o sfinţeşti

Sabatul evreiesc şi Duminica creştină sunt o instituţie divină. A pune deoparte o zi din şapte nu este numai o rânduială omenească, nici o convenţie socială, ci este planul lui Dumnezeu. Isus a subliniat că Dumnezeu a făcut Sabatul pentru om (Marcu 2:27). Dumnezeu ştie că omul are nevoie de odihnă şi destindere pentru trup, — iar sufletul are trebuinţă de un moment când să se închine, şi să-L adore pe Dumnezeu. De aceea Sabatul, este o zi de odihnă şi de adorare a lui Dumnezeu. Dar câţi dintre noi păstrează astfel Sabatul? Nu numai că noi lucrăm adeseori, în ziua de odihnă, dar alţii sunt obligaţi să lucreze din cauza noastră şi noi le refuzăm atât lor cât şi nouă acest timp de odihnă şi închinare! Această a patra poruncă ne cere să lucrăm şase zile şi a şaptea să ne odihnim! Aşadar, Duminica este o zi „sfântă”, adică pusă deoparte pentru Dumnezeu. E ziua Domnului, nu a noastră. De aceea ea trebuie petrecută pentru slava Lui şi nu pentru plăcerea noastră egoistă.

 5. Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta

Aceasta a cincea poruncă cuprinsă în prima parte a celor 10 porunci priveşte tot îndatoririle noastre către Dumnezeu, către părinţii noştri, cel puţin atât timp cât suntem copii, ea reprezintă pentru noi, autoritatea lui Dumnezeu. Ori unii tineri, tocmai ei se poartă adeseori, faţă de părinţii lor cu mult egoism şi neglijenţă. Chiar ajunşi la vârstă matură suntem ingraţi, nepăsători, neglijăm să dăm părinţilor noştri cinstea şi dragostea pe care le o datorăm. Oare ne gândim noi adeseori la ei, să le facem o bucurie şi să le scriem? Ne ducem să-i vedem? Îl ajutăm noi când au nevoie de asistenţă medicală?

6. Să nu ucizi

În această poruncă nu este vorba numai de interzicerea de o omorî. Dacă privirile ar putea ucide, mulţi oameni ar putea fi socotiţi ucigaşi! Dacă s-ar deveni ucigaş, pronunţând cuvinte care rănesc, câţi oameni ar fi. vinovaţi! A se mânia pe cineva fără pricină, a-l jigni e tot atât de grav ca şi o crimă. Ioan trage o concluzie logică când scrie: „Cine urăşte pe fratele său este un ucigaş” (1 Ioan 3:15). Orice mânie, orice explozie de pasiune neînfrânată, ura, dorinţa de răzbunare, toate acestea sunt ucideri. Putem ucide prin limba noastră rea, sau prin neglijenţa noastră conştientă. Putem omorî din dispreţ şi gelozie. Fiecare dintre noi simţim vinovaţi în acest domeniu.

7. Să nu preacurveşti

Şi această poruncă la rândul ei implică un sens mult mai larg decât cea ce priveşte infidelitatea conjugală. Porunca se referă la orice fel de relaţii sexuale în afara legăturilor conjugale, pentru care ele au fost create. Deci ea include flirtul, experienţele, precum şi practicile sexuale anormale. Ea se aplică de asemenea împotriva tuturor perversiunilor sexuale, căci, chiar dacă omul şi femeia nu poartă răspunderea unui instinct pervers, sunt răspunzători dacă se dedau la ele. Ea include viaţa conjugală şi condamnă toate divorţurile. Porunca se referă şi la lectura lucrărilor pornografice, şi întreţinerea gândurilor necurate. Isus a lămurit în mod clar şi simplu această poruncă când a spus: „Oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:28). Precum a păstra gânduri ucigaşe în inimă, echivalează cu a comite un omor, tot aşa a întreţine gânduri de curvie în cugetul său. Înseamnă a comite adulter. De fapt această poruncă vizează orice abuz şi înjosire faţă de puterea de procreaţie, acest dar sfânt, şi minunat dat de Dumnezeu oamenilor.

8. Să nu furi

A fura înseamnă a lipsi pe cineva de ce este al său sau de ce i se datoreşte. Nu numai furtul de bani sau de alte bunuri înseamnă călcarea acestei porunci. La fel furăm când nu declarăm corect impozitele sau alte plăţi ce avem de făcut. A fura, înseamnă a ne însuşi ceea ce găsim, lumea spune a „şterpeli” dar Dumnezeu numeşte furat. A sili pe alţii să lucreze prea mult, a-i plăti insuficient, e tot furt. Puţini dintre noi, poate nici unul, nu ar putea pretinde să fi fost de o cinste absolută în toate afacerile personale şi comerciale!

Toate aceste porunci negative au şi un aspect pozitiv. Să nu ucizi, lasă să se înţeleagă că trebuie să te străduieşti din toate puterile să ocroteşti sănătatea şi viaţa altora. Nu ajunge să nu comiţi adulterul în fapt, porunca cere o atitudine rezervată, pură şi fără echivoc înspre persoana de sex opus. De asemeni nu înseamnă că eviţi furatul dacă eşti meschin sau zgârcit. Apostolul Pavel nu se mulţumea numai să interzică unui hoţ să fure; el îi cerea să se şi apuce de muncă. Şi nu numai atâta, ci să stăruiască în muncă cinstită, până când „va avea ce să dea celui lipsit” (Efeseni 4:28).

9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău

Cele cinci ultime porunci exprimă respectul datorit drepturilor semenilor noştri. A le călca înseamnă a jefui omul de bunurile cele mai preţioase: viaţa (să nu ucizi”), căminul şi onoarea lui (să nu preacurveşti”), avutul (să nu furi”), şi renumele (să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”), – aceasta arată o nouă poruncă. Ea nu priveşte numai martorii chemaţi în instanţă ci include jurământul strâmb, şi orice fel de scandal, de calomnie şi de bârfeală, toate minciunile şi exagerările spuse dinadins şi toate distorsiunile de la adevăr. Putem să „mărturisim strâmb” ascultând zvonurile răuvoitoare sau răspândindu-le, precum şi făcând glume pe socoteala altora, necorectând afirmările greşite, prin tăcerea ca şi prin vorbirea noastră.

10. Să nu pofteşti

A zecea poruncă este cea mai revelatoare dintre toate. Ea transformă Decalogul dintr-un cod de legi exterioare, într-un etalon de etică morală. Pofta face parte din viaţa noastră interioară; ea se ascunde în inima şi mintea omului. Lucrurile pe care nu trebuie să le poftim şi care sunt menţionate în chip special în această poruncă sunt uimitor de actuale: în timpuri de lipsă de locuinţe se pofteşte peste tot „casa aproapelui”. Dacă, bărbaţii n-ar pofti nevasta aproapelui, n-ar fi atâtea divorţuri, care umplu tribunalele. „Pofta… este o idolatrie” scrie Pavel în Coloseni 3:5 (traducerea româna, scrie lăcomia”, nota trad.), iar, drept contrast tot Pavel menţionează: „Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1 Timotei 6:6).

Enumerând aceste porunci, am pus în lumină un teribil inventar al păcatului. Atâtea fapte rele şi urâte se petrec în adâncul vieţii noastre, în ascunsul minţilor noastre, – ce nu se văd la suprafaţă! şi noi reuşim adeseori să le ascundem chiar şi de noi înşine. Dar Dumnezeu vede aceste lucruri. Ochiul Său pătrunde până în străfundul inimilor noastre: „Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face” (Evrei 4:13). El ne vede aşa cum suntem noi cu adevărat, şi Legea Lui arată păcatele noastre aşa cum sunt. De fapt, acesta a fost scopul Legii: să scoată păcatul la iveală, căci „prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:20).

C.H. Spurgeon, vestitul predicator din secolul al 19-lea, când avea încă numai 14 ani, a fost cuprins de simţul păcătoşeniei sale. Două adevăruri l-au copleşit: „Maiestatea lui Dumnezeu şi păcătoşenia lui”. El era zdrobit de sentimentul netrebniciei şi nevredniciei lui. „Nu şovăiesc să spun” scrie el,” că cei care ar fi cercetat viaţa mea n-ar fi găsit nici un păcat extraordinar. Dar privind spre mine însumi, eu vedeam cum îl jignesc pe Dumnezeu prin păcatul meu, cu toate că nu eram nici mincinos, nici necinstit, nici blestemător ca alţi băieţi. Dar deodată l-am văzut pe Moise aducând Legea… cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Şi când le-am citit, toate zece împreună parcă mă osândeau în faţa Dumnezeului celui de trei ori Sfânt”.

Aşa se întâmplă şi cu noi. Nimic nu ne convinge că suntem păcătoşi ca Legea cea sfântă şi dreaptă a lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 6  Urmările păcatului

Am examinat în capitolul precedent universalitatea păcatului omenesc, şi am descris natura lui în lumina celor zece porunci. Cu toată tendinţa noastră firească de a lăsa deoparte acest subiect neplăcut, pentru a trece numaidecât la vestea cea bună a salvării prin Isus Cristos, trebuie mai întâi să ne oprim, spre a cerceta urmările păcatului. Numai atunci vom putea preţui ce a făcut Dumnezeu pentru noi, când ni L-a dat pe Cristos Isus. Păcatul este o realitate, dar este el oare un lucru atât de grav? Spre a pricepe consecinţele păcatului, noi le vom studia în raport cu Dumnezeu, cu noi înşine, şi apoi cu semenii noştri.

1. Păcatul ne desparte de Dumnezeu.

Chiar dacă noi nu ne dăm seama, în clipa de faţă, cel mai îngrozitor rezultat al păcatului este faptul că el ne desparte de Dumnezeu. Destinul cel mai măreţ al omului este să-L cunoască pe Dumnezeu, şi să aibă părtăşie personală cu El. Cea mai nobilă trăsătură a firii omeneşti este că ea a fost creată după chipul lui Dumnezeu şi de aceea este capabilă să-L cunoască. Dar acest Dumnezeu, ce suntem destinaţi să-L cunoaştem, este o Fiinţă dreaptă, infinită în desăvârşirea Sa morală. Scriptura pune foarte des accentul asupra acestui adevăr: „Aşa vorbeşte Cel Prea înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt (Isaia 57:15). „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor… locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii (1 Timotei 6:15-16). „Dumnezeul nostru este ‚un foc mistuitor’ (Evrei 12:29, citat din Deuteronom 1:5-6). „Cine din voi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine din voi va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice?” (Isaia 33:14). „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu pot să priveşti nelegiuirea” (Habacuc 1:13).

În faţa manifestării slavei lui Dumnezeu, oamenii lui Dumnezeu din istoria Bibliei au rămas încremeniţi, şi au tremurat de groază în faţa propriei lor stări de păcătoşenie.

Moise, căruia Dumnezeu i-a apărut în rugul aprins care nu se mistuia, „şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească pe Dumnezeu” (Exod 3:1-6).

Iov, căruia Dumnezeu i-a vorbit „din mijlocul furtunii” cu cuvinte care exprimau maiestatea Sa transcendentă, a strigat: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut! De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42:5-6).

Isaia, profetul a avut o vedenie în Templu: L-a văzut pe Dumnezeu, „şezând pe un scaun de domnie foarte înalt” şi înconjurat de îngeri care cântau sfinţenia şi slava Lui, şi el strigă: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe împăratul, Domnul oştirilor!” (Isaia 6:1-5).

Cât despre Ezechiel când a avut vedenia slavei lui Dumnezeu, el a văzut dobitoace ciudate, înaripate, pe roate fulgerătoare, iar deasupra lor un scaun de domnie pe care şedea „un chip de om, …înconjurat cu o lumină strălucitoare ca înfăţişarea curcubeului”, a recunoscut aceasta ca fiind „arătarea slavei Domnului” şi adaugă: „Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ” (Ezechiel 1:26-28).

Saul din Tars, călătorind spre Damasc, plin de mânie împotriva creştinilor, la un moment dat, a căzut la pământ, orbit de o lumină mai strălucitoare decât soarele la amiază. El a scris mai târziu despre această întâlnire cu Cristos cel înviat: „Mi s-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8, Faptele apostolilor 9:1-9).

Iar bătrânul apostolul Ioan, exilat pe insula Patmos, descrie cu de-amănuntul vedenia, şi-L arată pe Isus, înviat şi proslăvit: „Ochii Lui erau ca para focului… şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui”. Şi apoi-mai scrie; „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort”. (Apocalipsa 1:9-17).

Dacă vălul care înveleşte inexprimabila maiestate a lui Dumnezeu ar putea fi dat la o parte numai câteva clipe, nici noi n-am fi în stare să suportăm vederea Lui. Viziunea noastră actuală oricât de slabă şi nedesăvârşită ar fi, ne permite totuşi să întrezărim câte ceva din puritatea şi splendoarea slavei Dumnezeului Cel Atotputernic. Ştim însă destul ca să ne dăm seama că omul păcătos nu se poate apropia de Dumnezeul Cel Sfânt, câtă vreme rămâne în păcatul lui. O prăpastie adâncă desparte pe Dumnezeu de omul păcătos. „Ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” scrie Pavel (1 Corinteni 6:14).

Vechiul Testament prezintă această despărţire a omului păcătos, de Dumnezeu, prin felul cum a fost construit „Cortul întâlnirii” şi apoi clădirea Templului. Amândouă au fost constituite din două părţi; cea dintâi, mai mare, fiind numită ”Locul Sfânt”, iar următoarea, mai mică, „Locul Prea Sfânt” . În acest sanctuar interior se găsea „chivotul” (pe evreieşte „Shekinah”), simbolul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu. Între cele două părţi era întinsă „Măhrama”, o perdea groasă, care împiedica accesul la locaşul Prea Sfânt. Nimeni nu avea voie să intre în prezenţa lui Dumnezeu, afară de Marele Preot, şi chiar el nu intra decât odată pe an, în ziua Ispăşirii, şi încă atunci trebuia să ia cu el sânge din jertfele aduse pentru păcatele poporului. Această practică este o demonstraţie a învăţăturii Vechiului şi Noului Testament despre păcat, care aduce despărţirea inevitabilă de Dumnezeu. Această despărţire de Dumnezeu se numeşte „moarte”, moarte spirituală, adică îndepărtare de Dumnezeu, singurul izvor de viaţă. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). De altfel, dacă în lumea aceasta, noi de bunăvoie îl respingem pe Isus Cristos, Singurul prin care putem căpăta viaţa veşnică, vom suporta consecinţele în lumea de dincolo. Iadul este o crudă şi îngrozitoare realitate. Nimeni să nu vă înşele: Însuşi Isus a vorbit despre el. L-a numit „întunericul de afară” (Matei 25:30), pentru că el este despărţirea totală de Dumnezeu, care este lumină, în Bibliei se mai zice „Moartea a doua” sau „Iazul de foc” (Apocalipsa 20:14), cuvinte care descriu simbolic pierderea vieţii veşnice şi setea intensă a sufletului în urma izgonirii departe de prezenţa lui Dumnezeu pentru totdeauna (Luca 16:19-31).

Despărţirea de Dumnezeu cauzată de păcat, nu numai că este arătată în Biblie, ci este şi confirmată prin experienţa omenească. Îmi aduc aminte şi astăzi de nedumerirea mea, când eram încă un copil şi mă rugam, încercând să ajung în prezenţa lui Dumnezeu. Nu puteam să pricep de ce Dumnezeu părea învăluit în ceaţă, iar eu nu puteam să mă apropii de El. Părea atât de îndepărtat şi de înălţat! Acuma ştiu de ce. Prorocul Isaia mi-a dat răspunsul: „Iată, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru: Păcatele voastre vă ascund Faţa Lui, şi-L împiedică să vă asculte!” (Isaia 59:1-2). Suntem ispitiţi să-l spunem lui Dumnezeu, ca în Plângerile lui Ieremia (3:44): „Te-ai învăluit într-un nor, ca să nu străbată la Tine rugăciunea noastră.” Dar de fapt noi suntem responsabili de acest nor. Păcatele noastre ascund Faţa lui Dumnezeu de vederea noastră, aşa cum norul ascunde soarele.

Mulţi oameni mi-au spus că şi ei au făcut această tristă experienţă. Uneori, în momentul de primejdie, sau de bucurie sau când privim frumuseţea naturii, Dumnezeu pare aproape; dar de cele mai multe ori ne simţim departe de El, părăsiţi. Da, lucrul acesta este o realitate, până ce păcatele noastre nu au fost iertate, noi suntem nişte exilaţi, departe de adevăratul nostru cămin. N-avem părtăşie cu Dumnezeu, în limbaj biblic, suntem „pierduţi”, sau „morţi în greşelile şi în păcatele” pe care le-am săvârşit (Efeseni 2:1).

Oare nu astfel este explicată neliniştea omului modern? Există o foame în inima omului, care nu poate fi săturată cu nimic altceva, un gol care poate fi umplut numai cu Dumnezeu însuşi. Senzaţii tari, filme şi romane negre, precum şi epidemia de drog, beţie, sex şi violenţă, toate acestea sunt simptome ale nesatisfacţiei inimii omeneşti. Ele dau de gol această sete nepotolită după Dumnezeu, şi depărtarea de El. Sf. Augustin avea dreptate când zicea, în vestitele lui „Confesiuni”: „Pentru Tine însuţi ne-ai creat Tu, iar inimile noastre sunt neliniştite, până nu se odihnesc în Tine”. Această situaţie este nespus de tragică: omul a eşuat destinului pentru care Dumnezeu l-a creat.

Păcatul ne duce în robie

Nu numai că păcatul ne înstrăinează de Dumnezeu ci ne face şi sclavi; ne depărtează de Dumnezeu şi ne duce în robie. Să cercetăm acum aspectul lăuntric al păcatului. El este mai puternic decât un fapt exterior, sau un obicei; este o corupţie adânc instalată în noi. De fapt, păcatele pe care le săvârşim nu sunt decât simptome vizibile a unei boli morale nevăzute. Pentru a ilustra aceasta, Isus a comparat acţiunile noastre cu roadele unui pom (Luca 6:43); calitatea roadei (de pildă, El vorbeşte de smochine şi struguri) depinde de natura şi de sănătatea pomului. Astfel, găsim scris în Matei 12:32-35: „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura”…

În această privinţă, Isus nu se împacă cu mulţi reformatori sociali şi nici cu unii revoluţionari ai zilelor noastre. Desigur, noi suntem influenţaţi, spre bine sau spre rău, de educaţia primită şi de mediul înconjurător, precum şi de sistemul economic şi social în care trăim. Negreşit, trebuie să căutăm dreptatea, libertatea şi bunăstarea tuturor oamenilor. Totuşi, Isus nu a atribuit necazurile societăţii umane lipsei tuturor acestor lucruri, ci ele provin din însuşi firea omenească, „inima” cum o numea El. Iată propriile Lui cuvinte: „Dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23).

Încă din Vechiul Testament se găseşte această învăţătură. „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” scrie Ieremia (17:9). Biblia ne vorbeşte mereu de această corupţie a firii omeneşti; „păcatul originar”, care este o tendinţă generală spre egoism, pe care o moştenim, care este înrădăcinată în fundul personalităţii noastre, şi care se arată în mii de feluri hidoase. Pavel o numea „carnea”, şi descrie astfel „faptele” sau „roadele” ei: „Faptele firii pământeşti (literal: cărnii, nota trad.) sunt cunoscute, şi sunt acestea; preacurvia, curvia, necurăţenia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5:19-21).

 Pentru că păcatul este o corupţie lăuntrică a naturii omeneşti, noi devenim robii lui nu atât din pricina anumitelor fapte nici a unor obiceiuri, ci din cauza acestui rău care a prins rădăcină în noi. Acest termen se găseşte deseori în Noul Testament. Nu ne place, dar este adevărat. Isus a stârnit mânia Fariseilor când le-a spus: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi”. Dar ei I-au răspuns: „Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost niciodată robii nimănui: cum zici Tu: ‚Veţi fi slobozi?’” „Adevărat, adevărat vă spun, le-a răspuns Isus, că oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului” (Ioan 8:32-34). Apostolul Pavel, în epistolele lui, descrie de mai multe ori această stare de robie umilitoare: „Aţi fost robi ai păcatului” (Romani 6:17).” „Noi toţi odinioară… trăiam în poftele pământeşti, când făceam voile firii noastre pământeşti (sau; cărnii) şi ale gândurilor noastre” (Efeseni 2:3). „Şi noi eram odată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri” (Tit 3:3). Apostolul Iacov vede în dificultatea pe care o avem de a ne înfrâna limba, dovada că noi nu suntem stăpâni pe noi înşine. În capitolul 3, din epistola sa, el scrie că „Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit, şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul”. „Limba”, urmează el, „este un mădular mic, şi se făleşte de lucruri mari”. Influenţa ei se împrăştie ca focul, este „o lume de nelegiuiri, „plină de o otravă de moarte”. Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc, şi au fost îmblânzite de neamul omenesc”, adaugă el, „dar limba, nici un om n-o poate îmblânzi” (Iacov 3:1-12).

Noi am făcut experienţa că avem un ideal înalt, dar voinţa noastră este slabă. Vrem să trăim o viaţă bună, dar suntem înlănţuiţi de egoismul nostru. Oricât ne-am făli că suntem liberi, rămânem totuşi sclavi. Noi trebuie să venim la Dumnezeu şi să-I spunem ceea ce altă dată a exprimat atât de bine Racine, unul din poeţii clasicismului: „În luptă cu mine însumi, unde aş putea găsi pacea? Eu vreau, dar nu pot. Eu nu fac binele pe care-l iubesc, ci răul pe care-l urăsc. O Doamne, Tu rază salvatoare, vino în ajutorul meu, fă din eul meu care-Ţi stă împotrivă, robul Tău de bună voie!”

La ce bun să ne impunem legi de conduită dacă noi nu putem să le ţinem? Chiar dacă însuşi Dumnezeu zice: „Să nu faci” cutare sau cutare lucru, noi tot îl facem. Noi nu avem nevoie de sfaturi, ci avem nevoie de un Mântuitor. Educaţia minţii nu e suficientă fără să ni se schimbe şi inima. Omul nu încetează de a progresa în domeniul material, descoperirile lui în fizica atomică şi în deosebi a forţei nucleare, înspăimântă omenirea; dar pe plan moral şi spiritual el este în căutarea acestui „Supliment de suflet”, cum spunea un scriitor creştin (Bernanos). Omului îi trebuie o forţă spirituală la înălţimea forţei pe care o posedă în domeniul ştiinţific, ca să fie eliberat de sine însuşi, şi să se poată stăpâni pe sine.

Conflictul cu alţii

Noi am văzut deja, că prin păcat, firea noastră este coruptă şi personalitatea noastră robită. Am constatat că păcatul este un rău adânc înrădăcinat în noi, adică în partea cea mai profundă a personalităţii noastre. El stăpâneşte peste „eul” nostru. De fapt, păcatul este însuşi acest „eu” (ego). Toate păcatele pe care noi le săvârşim sunt afirmările acestui eu, fie împotriva lui Dumnezeu, fie împotriva celorlalţi oameni. Cele zece porunci, cu toate că în mare parte sunt formulate negativ, ca nişte interziceri, afirmă îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu şi oameni. Sumarul acestei datorii e dat în mod pozitiv de Isus Însuşi, când a pus alături un text din Levitic (cartea a treia a lui Moise 16:18) cu unul din cartea a cincea a aceluiaşi autor Deuteronom 6:5): „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a două, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aceste două porunci cuprind toată Legea şi Prorocii (Matei 22:37-40). E important să observăm că prima poruncă priveşte datoria noastră către Dumnezeu. Noi trebuie să-L iubim mai întâi pe Dumnezeu; apoi să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Astfel este rânduială lui Dumnezeu: să-L iubim mai întâi pe El, apoi pe ceilalţi oameni, iar în cele din urmă pe noi înşine. Păcatul este inversarea acestei rânduieli căci el ne împinge să ne punem pe noi mai întâi, apoi pe aproapele nostru, şi abia apoi pe Dumnezeu departe, undeva în umbră. A fost odată un om care şi-a intitulat autobiografia astfel: „Dragă Eu”. El a exprimat astfel gândul comun al tuturor oamenilor. Când împărţim prăjituri unui grup de copii cu ocazia unei sărbători, toţi strigă împreună: „Mie! Dă-mi mie mai întâi!” Crescând, cu toţi, am învăţat că nu se cade a exterioriza această dorinţă de întâietate, dar în realitate tot astfel gândim. Un autor a descris păcatul originar cu o frază care ilustrează foarte bine acest adevăr: „Eu sunt centrul lumii văzute de mine. Linia de orizont depinde de locul unde mă aflu eu… Educaţia poate să-mi micşoreze egoismul, lărgind interesele mele; este ca şi cum, urcând spre vârful unui turn, orizontul se îndepărtează, dar centrul şi singurul punct de referinţă rămâne mereu persoana mea”.

 Egocentrismul nostru influenţează toată purtarea noastră. Nu ne este uşor să ne adaptăm unii altora. Avem tendinţa, sau să-i dispreţuim, sau să-i invidiem pe semenii noştri cu alte cuvinte, fie sentimente de superioritate, fie de inferioritate. Căci rareori avem despre noi înşine acele „simţiri cumpătate” pe care le sfătuia Pavel cititorilor săi în Romani 12:3. Câteodată ne este milă de noi înşine, alteori suntem plini de trufie, autoritari, iubitori de sine. Din această cauză se încurcă toate relaţiile omeneşti: între părinţi şi copii, între soţ şi soţie, între patron şi salariat. Delincvenţa tinerilor, provenind din nenumărate cauze şi mai ales din lipsa unui cămin stabil, reprezintă o revoltă împotriva societăţii din motive adeseori îndreptăţite. Sute de divorţuri s-ar putea evita dacă fiecare din cei interesaţi ar recunoaşte vina lui şi nu numai a celuilalt.

 Cele mai multe certuri sunt datorite unor neînţelegeri; acestea din urmă ivindu-se din neputinţa noastră de a înţelege punctul de vedere al celuilalt. Noi mai degrabă vorbim în loc să ascultăm, ne împotrivim mai lesne decât să ne supunem. Aceste dificultăţi le găsim pe plan profesional, ca şi pe plan familial. Multe conflicte s-ar rezolva dacă fiecare s-ar examina pe sine în mod critic, şi ar examina apoi şi cealaltă parte cu înţelegere. Dar noi procedăm tocmai invers; suntem plini de milă cu noi înşine şi critici cu ceilalţi. Acelaşi lucru se poate spune despre tensiunea internaţională, oricât ar fi de complexă. Tensiunile actuale se datoresc în cea mai mare parte egoismului şi fricii pe scară naţională. Vedem doar cu un ochi. Exagerăm virtutea noastră proprie şi defectele altuia.

 Desigur este uşor să condamnăm relaţiile sociale actuale. Singurul nostru motiv care ne mână să facem lucrul acesta este ca să arătăm că rădăcina tuturor necazurilor este păcatul omului, şi atitudinea lui egocentrică. Ea ne ridică împotriva altuia. Dacă am putea să înlocuim acest spirit de afirmare de sine printr-un spirit de jertfire de sine, conflictele noastre ar înceta. Această jertfire de sine este ceea ce Biblia numeşte „dragoste”. Păcatul este posesiv, dragostea este dăruitoare. Caracterul păcatului este dorinţa de a căpăta; dragostea însă caută întotdeauna să dăruiască. „Dragostea dă întotdeauna, iartă, este îndelung răbdătoare şi plină de bunătate. Ce-i trebuie omului este o schimbare lăuntrică radicală a firii lui, pentru a trece de la egoism la dăruirea de sine până la uitare totală. Omul nu poate să o realizeze în sine, cu singura lui putere, nu poate să se opereze singur, de aceea el are nevoie de un Mântuitor. Acesta de altfel este singurul scop al acestei expuneri: de a ne convinge cu toţii că avem nevoie de Isus Cristos, şi a ne pregăti să pricepem şi să primim ceea ce ne oferă El. Dar atâta vreme cât nu ne dăm seama de starea noastră de păcat, nu ne putem încrede în Isus Cristos. El însuşi a spus: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Luca 5:31-32).

Numai atunci când ne vom da seama de gravitatea răului din noi, vom admite că avem nevoie să fim tămăduiţi, şi pentru aceasta vom apela la Medicul cel Mare: Isus.

 CAPITOLUL 7  Moartea lui Cristos

Creştinismul este o religie a mântuirii. Ea ne învaţă că Dumnezeu a luat hotărârea să ne scape de păcatele noastre prin Isus Cristos. Aceasta este tema principală a Bibliei, „Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele lor” (Matei 1:21).

 „Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10).

 „Adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (1 Timotei 1:15).

 „Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:14).

Precum am văzut mai sus păcatul are trei consecinţe, „mântuirea” care cuprinde eliberarea omului de toate aceste consecinţe. Şi anume: prin Isus Cristos, Mântuitorul, noi putem să fim aduşi înapoi din exil şi împăcaţi cu Dumnezeu: putem să ne naştem din nou, să primim o fire nouă şi să scăpăm de robia noastră morală; iar vechile noastre neînţelegeri pot să fie înlocuite prin relaţii de iubire. Prima din aceste izbăviri, Cristos a împlinit-o prin suferinţa şi moartea Lui pe Cruce; a doua, prin dăruirea Duhului Sfânt; a treia, prin zidirea Bisericii Sale. Întâiul aspect îl vom trata în acest capitol; al doilea şi al treilea în capitolul 8.

Apostolul Pavel descrie lucrarea sa ca „slujba împăcării” (2 Corinteni 5:8), iar Evanghelia lui ca „o veste de împăcare” (v. 19. „propovăduirea acestei împăcări”). El spune foarte clar de unde vine această împăcare: Dumnezeu este autorul ei, şi Cristos executantul acestei împăcări, scrie Pavel. Toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos” (2 Corinteni 5:18). Şi iarăşi: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine” (v. 19). Lucrarea săvârşită prin moartea lui Isus pe Cruce îşi trage originea din planul Dumnezeului celui veşnic. A explica altfel crucea înseamnă a contrazice învăţătura Bibliei.

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

 În epistola lui către Coloseni 1:19-20 Pavel scrie că „Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui”.

Dar ce înseamnă „împăcarea”? Acelaşi cuvânt este tradus în epistola către Romani 5:11 prin „ispăşire” (în versiunea română însă, tot prin „împăcare”, nota trad.) Acest cuvânt înseamnă, fie că doi protivnici au ajuns să fie de acord, fie că această regăsire este recunoscută şi exprimată. În ceea ce priveşte împăcarea cu Dumnezeu nu noi am realizat-o singuri prin eforturile noastre, ci am primit-o în dar de la Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. Păcatul ne-a înstrăinat de Dumnezeu; crucea ne împacă cu El. Acolo unde păcatul a săpat o prăpastie între om şi Dumnezeu; crucea este puntea de legătură. Acolo unde păcatul a săpat o prăpastie între om şi Dumnezeu, crucea a stabilit o punte, a refăcut părtăşia. Pavel scriind romanilor a exprimat acelaşi adevăr însă prin alte cuvinte (cap. 6:23): „Plata păcatului este moartea; dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru”. Dar de ce a fost necesară Crucea pentru salvarea noastră? Este ea cu adevărat vitală pentru creştinism? Ce a împlinit ea de fapt? Semnificaţia şi poziţia centrală a Crucii va fi acum tema pe care o vom studia.

Importanţa primordială a Crucii

Pentru înţelegerea locului pe care-l ocupă moartea lui Isus ca jertfă pentru păcatele omenirii, trebuie să ne întoarcem mai întâi spre Vechiul Testament. Religia, în Vechiul Testament, încă de la început este îndreptată spre jertfe. „Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă… din turma lui… (şi) Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui” (Geneza 4:4). Toţi cei care se închinau lui Dumnezeu în Vechiul Testament, aduceau jertfe, ca semn de adoraţie. S-au zidit altare, s-au junghiat animale şi s-a vărsat sânge cu mult înainte de legea lui Moise. Pe vremea Lui Moise însă, când s-a făcut legământul între Dumnezeu şi poporul Israel pe Muntele Sinai, ceea ce până atunci se făcuse la întâmplare, din acel moment, a fost orânduit prin porunci divine. Marii profeţi din secolele 8 şi 7 î.Cr. s-au ridicat împotriva închinătorilor formalişti şi imorali şi i-au mustrat. Sistemul jertfelor însă a continuat până la distrugerea Templului, în anul 70 al erei noastre. Fiecare iudeu era obişnuit cu ritualul arderilor de tot, al jertfelor pentru ispăşire şi al jertfelor de mulţumire, şi ştia la ce epocă a anului trebuia să fie aduse: unele în fiecare zi altele odată pe săptămână, pe lună sau pe an sau la anumite ocazii. Nu exista nici un iudeu care să nu fi învăţat noţiunile fundamentale ale acestui procedeu de închinare adusă lui Dumnezeu prin jertfe… Levitic 17:11 afirmă că „viaţa trupului este în sânge”, iar în Evrei 9:22 scrie că „fără vărsare de sânge, nu este iertare”. Jertfele din Vechiul Testament nu sunt singurele a prefigura jertfa lui Isus Cristos. Profeţii şi psalmiştii au prevestit această jertfă ce va fi adusă pentru mântuirea oamenilor. Noi putem discerne în anumiţi psalmi victima persecutată dar inocentă, care preînchipuie pe Isus şi suferinţa Lui. Printre proroci, Zaharia, de exemplu (cap 13:7, citat în Marcu 14:27), vorbeşte de Păstorul lovit, ale cărui oi vor fi risipite. Daniel scrie despre un Cârmuitor („Unsul” sau „Mesia”) care va fi „stârpit”, distrus (Daniel 9:25-26). Dar mai ales în ultima parte a cărţii lui Isaia, Îl putem găsi, pe „Robul lui Dumnezeu” cel suferind, „Omul durerii”, dispreţuit, zdrobit pentru fărădelegile noastre, mânat ca un miel la măcelărie, purtând păcatele multora (Isaia 53). În adevăr, „aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Cristos”, scrie Luca (24:46).

Isus ştia că Scripturile mărturiseau despre El, şi că în El trebuia să se împlinească aşteptarea lor. Această mărturie a Scripturilor este foarte clară, mai ales în ce priveşte suferinţele lui Isus. Mărturia făcută de Simon Petru, în Cezarea lui Filip, cum că Isus este Cristosul, marchează o răscruce în lucrarea lui Isus. Este scris că „atunci a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult” (Marcu 8:31). Acest „trebuie” revine mereu în învăţătura Lui Isus ca un fel de obligaţie, care revela voia Tatălui despre care El vorbea adeseori: „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat” zice El în Luca 12:50, „şi cât de mult doresc să se îndeplinească!”De mai multe ori, în cursul propovăduirii Sale, Isus a vorbit de „ceasul”, care trebuie să vină, dar care „nu sosise încă”. Apoi, tocmai câteva ore înainte de a fi arestat, a putut zice, Tată, a sosit ceasul” (Ioan 17:1). Perspectiva osândirii care stătea în faţa Lui îl umplea de un teribil presentiment de spaimă. „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău! (Ioan 12:27-28). Iar când a fost arestat, şi Petru ca să-L apere şi-a scos sabia şi i-a tăiat urechea slujitorului Marelui Preot, Isus l-a mustrat pe Petru, zicând: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul, pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Ioan 18:11). Ba a mai adăugat, după Matei 26:53-54: „Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple?”.

Autorii Noului Testament recunosc pe deplin importanţa supremă a Crucii, prevestită de proroci şi subliniată de Isus Însuşi. Cei patru evanghelişti insistă asupra patimilor lui Isus, şi dau un loc foarte mare evenimentelor petrecute între intrarea lui Isus în Ierusalim şi înălţarea Lui la cer. Ne izbeşte acest lucru în special în evanghelia lui Ioan, pe care unii o împart în doua părţi, numindu-le; prima parte – „Cartea semnelor”, şi a doua – „Cartea pătimirii”.

Importanţa crucii, subliniată de evanghelii este exprimată clar şi desluşit în epistole, mai ales de către Pavel. Apostolul nu a obosit niciodată de a îndemna pe cititorii săi spre Isus şi cruce. El însuşi simţea marea datorie pe care o avea către Mântuitorul care murise pentru el. „Fiul lui Dumnezeu… m-a iubit” a putut scrie el, „şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”, şi de aceea, „departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu Crucea Domnului nostru Isus Cristos” (Galateni 2:20 şi 6:14). Prima epistola a lui Pavel către corinteni, reflectă importanţa primordială pe care o dădea în predicile lui mesajelor Crucii. Apostolul le scrie corintenilor, care erau în primejdie să fie amăgiţi şi antrenaţi de filozofia subtilă a grecilor: „Iudeii, într-adevăr, cer minuni şi grecii caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:22-24). Acesta de fapt a fost mesajul, pe care l-a propovăduit Pavel, în cursul celei de a doua călători, a lui misionare după reîntoarcerea lui de la Atena: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2). Şi mai departe spune: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Corinteni 15:3).

În tot Noul Testament se găseşte acelaşi accent pus pe Cruce. Vom studia mai târziu şi ceea ce a vorbit şi scris apostolul Petru în legătura cu crucea şi patimile lui Isus. În Epistola către evrei găsim afirmaţia fără echivoc că „acum, la sfârşitul veacurilor, (Cristos) s-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evrei 9:26). Iar când ajungem la cartea misterioasă şi minunată a Apocalipsei, adică a Descoperirii, ea ni-L prezintă pe Isus proslăvit în ceruri, nu numai ca „Leul din seminţia lui Iuda”, ci şi ca „un Miel, stând în picioare… (care) părea junghiat” (Apocalipsa 5:5-6). Auzim cetele de sfinţi şi de îngeri cântând şi închinându-I-se cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda” (Apocalipsa 5:12). Aşadar din primele capitole ale Genezei până la sfârşitul Apocalipsei putem observa un fel de fir conducător, ca cel al Arianei care ne permite să ne croim o cale în labirintul Scripturilor. Această învăţătură a Bibliei despre locul central ţinut de Cruce este recunoscută de Biserica creştină. Multe biserici ne marchează cu semnul crucii la botez şi ridică o cruce pe mormântul nostru. Multe biserici sunt zidite în formă de cruce, pe când mulţi creştini poartă ca bijuterie o cruce. Toate aceste obiceiuri nu sunt gratuite. Crucea este simbolul credinţei noastre. Credinţa creştină este credinţa în Cristos cel răstignit” (1 Corinteni 2:2). Ceea ce se povesteşte că împăratul Constantin a văzut pe cer, noi putem vedea în Biblie: „In hoc signo vinces” (prin acest semn vei birui). Nu există biruinţă fără Cruce. Nu există creştinism fără Cruce. Dar din ce cauză? Ce înseamnă ea de fapt?

 Însemnătatea Crucii

 De la început trebuie să mărturisim că suntem departe de a înţelege întreaga semnificaţie a Crucii! Creştinii cred că Crucea este evenimentul central al istoriei. Nu-i surprinzător că minţile noastre limitate nu pot să cuprindă toată însemnătatea ei. Într-o zi vălul va fi ridicat şi când îl vom vedea pe Cristos toate enigmele vor fi rezolvate, Îl vom vedea aşa cum este şi-L vom adora toată veşnicia pentru tot ceea ce a făcut. „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13:12). Dacă apostolul Pavel, cu inteligenţa lui profundă, şi cu toate revelaţiile pe care le avusese, se exprimă astfel, cu atât mai justificată ar fi mărturia noastră în acelaşi sens!

Noi ne vom limita la ceea ce scrie apostolul Petru în întâia lui epistolă despre moartea lui Cristos. Sunt trei motive pentru care ne îndreptăm spre Petru:

1. Mai întâi, Petru făcea parte dintre apostolii cei mai intimi ai lui Cristos. Cei trei apostoli „Petru, Iacov şi Ioan”, alcătuiau un fel de trio care s-au bucurat de o intimitate mai mare cu Isus decât restul „celor doisprezece”. Deci Petru era în calitate de a şti mai bine decât oricine altcineva ceea ce Isus învăţa şi gândea despre moartea Lui. De fapt, găsim în întâia lui epistolă reminiscenţe desluşite ale învăţăturii Stăpânului său.

 2. În al doilea rând, judecata lui Petru trebuie să ne inspire cu atât mai multă încredere, întrucât la început el însuşi a şovăit să accepte necesitatea suferinţelor lui Cristos. După ce a fost primul care a recunoscut divinitatea lui Isus, tot el a fost cel dintâi care a negat necesitatea morţii Lui. Petru, care spusese „Tu eşti Cristosul!” a strigat „Nu, Doamne”, când Isus a început să-i înveţe că Cristosul trebuia să sufere. Şi tot timpul care i-a rămas lui Isus să-Şi termine lucrarea până la cruce, Petru s-a opus cu încăpăţânare afirmaţiei că Cristos avea să moară. A încercat să-L apere în grădina Ghetsimani iar când arestarea a fost un fapt împlinit, Petru L-a urmat de departe. Dezamăgit şi nedumerit, el s-a lepădat de trei ori de Isus, în curtea Sinedriului, iar lacrimile amare pe care le-a vărsat au fost şi din remuşcare şi din disperare. Numai după înviere, când Isus i-a învăţat pe apostoli că după Scriptură, „trebuia ca Cristosul să sufere toate acestea şi să intre în slavă, de-abia atunci, a început Simon Petru să înţeleagă şi să creadă. În câteva săptămâni şi-a însuşit atât de bine acest adevăr, încât a ţinut o cuvântare poporului în pridvorul Templului, zicând: Dumnezeu a împlinit… ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui; că adică, Cristosul Său va patimi” (Faptele Apostolilor 3:18). Iar întâia lui epistolă conţine mai multe aluzii referitoare la „suferinţele şi slava lui Cristos (1:11, 4:13, 5:1). Nici noi poate nu admitem atât de uşor necesitatea Crucii, nici nu pricepem lesne însemnătatea ei: dar dacă e cineva care poate să ne ajute să înţelegem şi să ne convingă, e tocmai Simon Petru.

 3. În al treilea rând, aluziile din întâia epistolă a lui Petru despre cruce, ocupă în gândirea lui doar al doilea plan. Dacă demonstrarea necesităţii absolute a Crucii ar fi tema Epistolei lui, am putea să-l bănuim pe Petru de a fi tendenţios. Dimpotrivă aluziile lui sunt naturale şi fără artificii. El îndeamnă foarte simplu pe cititorii lui să trăiască viaţa lor creştină în mod consecvent, să-şi poarte suferinţele lor cu răbdare şi apoi citează crucea ca o inspiraţie şi exemplu pentru ei.

 Cristos a murit, lăsându-ne o pildă

Epistola lui Petru a fost scrisă în timpul prigoanei primilor creştini, împăratul Nero era un înverşunat vrăjmaş al Bisericii creştine, şi mulţi creştini îşi pierdeau inima de frică. Mai multe acţiuni de violenţă izbucniseră deja şi altele mai groaznice aveau să vină. Sfatul apostolului Petru este foarte clar şi direct, în ceea ce priveşte robii creştini (2 Petru 2:18-25) în slujba stăpânilor păgâni; şi anume cum trebuia ei să se comporte dacă erau maltrataţi! Pentru a răspunde la aceste întrebări, a scris Petru în mare parte epistola lui creştinilor risipiţi în provinciile romane din Asia mică. Sfatul lui este următorul: creştinii trebuie să fie atenţi să nu merite pedeapsa magistratului, căci nu este o glorie să suferi cu răbdare, să fii pălmuit, când ai făcut răul; dar când suferi pentru dreptate şi pentru Numele lui Cristos, trebuie să fii gată să accepţi mustrarea. Nu trebuie opusă rezistenţă, nici să te răzbuni, ci să fii supus. Căci a suferi pe nedrept cu răbdare înseamnă a avea aprobarea lui Dumnezeu. Şi iată că deodată gândurile lui Petru se întorc spre Cruce. Suferinţa pe nedrept, nu face ea parte din vocaţia creştinului? Şi el afirmă: „Fiindcă şi Cristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug. Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător” (v. 23).

Cristos ne-a lăsat o pildă. Cuvântul grec întrebuinţat aici de Petru este unic în tot Noul Testament, şi sugerează un model de scriere trasat de învăţător, un alfabet perfect pe care elevul se străduieşte să-l reproducă când învaţă să scrie. Deci, dacă vrem să ne însuşim abecedarul iubirii creştine, trebuie să ne trasăm slovele vieţii noastre după modelul lui Isus: „Să călcăm pe urmele Lui”. Aceste cuvinte sunt cu atât mai elocvente sub condeiul lui Petru cu cât el se fălise că va merge pe urmele lui Isus, în temniţă şi la moarte, dar când a sosit ceasul „el L-a urmat de departe” (Marcu 14:54). Mai târziu pe malul lacului din Galileea, Isus i-a reînnoit chemarea cu aceste cuvinte: „Vino după Mine” (Ioan 21:19). De aceea Petru îşi îndeamnă cititorii să urmeze împreună cu el Stăpânul cu şi mai multă supunere şi ascultare.

Sfidarea Crucii este tot atât de intolerabilă în secolul al 20-lea precum era în secolul întâi şi ea ne interpelează tot atât de puternic. Probabil că nimic nu e mai opus instinctelor noastre naturale decât această poruncă de a ne supune, a suferi pe nedrept şi de a birui răul prin bine. Crucea însă ne îndeamnă să acceptăm nedreptatea, să ne iubim duşmanii şi să lăsăm cauza noastră în mâna lui Dumnezeu.

Moartea lui Isus este însă ceva mai mult decât un exemplu sublim. Dacă ar fi numai atât, multe lucruri din istorisirile Evangheliei n-ar putea fi explicate. De pildă, de mai multe ori Îl găsim pe Isus spunând că are „să-Şi dea viaţă ca răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45) şi să-Şi verse sângele, „sângele legământului cel nou” (precum l-a numit El), „care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28). O pildă nu aduce răscumpărare, nici un model dat ca exemplu nu poate să ne asigure iertarea păcatelor. Cu alte cuvinte moartea lui Isus, nu a fost numai un spectacol moral de admirat sau un exemplu de urmat. Numai astfel putem înţelege pentru ce Isus era cuprins de fiori, pe măsură ce suferinţa crucii se apropia şi pentru ce în teribila agonie din grădina Ghetsimani s-a rugat, cu lacrimi, strigăte şi sudori: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22:42). Şi apoi, „Tată, dacă nu se poate să se depărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta” (Matei 26:42). Oare „paharul” de care vorbea, care-L îngrozea, era simbolul morţii pe Cruce? Se temea Isus oare de suferinţă şi de moarte? Dacă ar fi fost aşa, El ne-ar fi dat o pildă de supunere şi de răbdare, dar nu tocmai de curaj. Socrate, precum povesteşte Platon, a băut paharul cu otravă „fără să tremure şi cu bucurie”. Era Socrate mai curajos decât Isus? Sau erau „paharele” lor umplute cu otrăvuri diferite? Şi de ce s-a făcut întuneric? De ce a scos Isus un strigăt de părăsire? De ce „s-a rupt perdeaua dinlăuntrul Templului de sus până jos” în faţa locului Prea Sfânt (Matei 27:50-51)? Nici una din aceste întâmplări nu-şi găseşte o explicaţie, dacă Isus ar fi murit numai ca să lase o pildă. O mare parte din Evanghelie ar rămâne neînţeleasă, dacă Cristos ar fi murit numai în scopul de a lăsa un exemplu, şi cea mai adâncă problemă a omului ar rămâne fără soluţie. Nouă, ne trebuie mai mult decât o pildă; ne trebuie un Mântuitor. O pildă ne poate stimula imaginaţia, aprinde entuziasmul şi întări hotărârile noastre, dar nu poate să ne şteargă păcatele trecute, să aducă pace conştiinţelor noastre tulburate, şi nici să ne împace cu Dumnezeu.

În orice caz, apostolii nu ne lasă nici o îndoială în legătură cu acest subiect: ei insistă foarte mult asupra legăturii între moartea lui Isus şi păcatele noastre.

„Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Corinteni 15:3).

„Cristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate” (1 Petru 3:18).

„Ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele” (Ioan 3:5).

 Iată deci pe Pavel, Petru şi Ioan, cei trei mari scriitori apostolici ai Noului Testament, unanimi în a asocia moartea lui Isus cu păcatele noastre.

Cristos a murit purtând păcatele noastre

Iată fraza cu care apostolul Petru descrie legătura dintre moartea lui Cristos şi păcatele noastre: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Petru 2:24). Expresia „a purta păcatul” sună cam ciudat în urechile noastre: spre a o înţelege, trebuie să ne întoarcem spre Vechiul Testament. Această noţiune apare deseori în cărţile Leviticului şi a Numerilor. În nenumărate rânduri stă scris despre cel care va călca una din legile revelate de Dumnezeu că „îşi va purta fărădelegea” sau păcatul. De exemplu: „Când va păcătui cineva făcând, fără să ştie, împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuie făcute, şi se va face vinovat, purtându-şi astfel vina” (Levitic 5:17). Această expresie „a purta păcatul” înseamnă a suferi consecinţele, sau pedeapsa pentru păcatul săvârşit. Mai mult chiar, se spune că atunci când este cazul, altcineva poate să-şi asume răspunderea în locul păcătosului. Capitolul 30 al cărţii Numerilor (a patra carte a lui Moise), vorbeşte în legătură cu jurămintele; dacă ele sunt făcute de un bărbat sau de o văduvă, ele sunt valabile, în timp ce un jurământ făcut de o fată sau o femeie măritată, pentru a avea valoare trebuie confirmat de tatăl sau de soţul ei. Dacă în ziua în care bărbatul aude de un jurământ făcut de femeia lui, şi nu-l anulează şi mai târziu se află că acest jurământ este fără sens, stă scris că: „el va purta fărădelegea ei”. Alt exemplu se găseşte la sfârşitul Plângerilor lui Ieremia, când israeliţii exclamă, după distrugerea Ierusalimului: „Părinţii noştri, care au păcătuit, nu mai sunt; iar noi le purtăm păcatele” (Plângerile 5:7).

Această posibilitate de a accepta răspunderea pentru păcatele altuia şi de a suferi urmările lor, o învăţăm şi din jertfele de sânge de care vorbeşte Legea lui Moise, care azi ne apar atât de ciudate. Despre jertfa pentru păcat stă scris: „Domnul v-a dat-o ca să purtaţi nelegiuirea adunării şi să faceţi ispăşire pentru ea înaintea Domnului” (Levitic 10:17), (cuvânt adresat lui Aaron şi fiilor săi, n. trad). Tot astfel, odată pe an, în ziua Ispăşirii, Aaron trebuia să-şi pună mâinile peste capul ţapului ispăşitor, identificându-se astfel pe sine însuşi şi pe poporul său cu el: apoi trebuia să mărturisească păcatele poporului, trecându-le în mod simbolic asupra ţapului, care era apoi izgonit în pustie. Citim în Levitic 16:22: „Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dai drumul”. Deci reiese clar din acest text că „a purta păcatul” altcuiva înseamnă a deveni substitutul lui, a primi pedeapsa păcatului în locul lui, a plăti preţul păcatului pentru un altul.

Cu toate că aceste orânduiri provizorii erau remarcabile, „este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele”, spune Epistola către evrei 10:4. De aceea, „Robul Domnului”, descris în cel mai lung cântec de jale al lui Isaia (cap. 53), suferind pe nedrept, prevesteşte pe Cristos „ca o jertfă”, „ca un miel pe care-l duci la măcelărie”. „N-a deschis gura” (v. 7). „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (v. 6). Deci viaţa Lui Şi-a dat-o „ca jertfă pentru păcat” (v. 10). „Noi toţi rătăceam ca nişte oi” (v. 6), şi El a fost „ca o oaie” (v. 7); „străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (v. 5). Versetele 10 şi 12 ne dau pe scurt însemnătatea simbolurilor din cartea Levitic: Cristos S-a substituit nouă spre a primi pedeapsa păcatelor noastre, adică El ne-a înlocuit „Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat” şi „a purtat păcatele multora” devine o exprimare foarte clară. Când în sfârşit, după secole de pregătire, Însuşi Isus Cristos a venit în lume, Ioan Botezătorul L-a întâmpinat cu cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Tot astfel, mai târziu, când s-a scris Noul Testament, autorii lui recunosc că moartea lui Isus este jertfa finală care împlineşte toate jertfele Vechiului Testament. Acest adevăr alcătuieşte o parte importantă a Epistolei către evrei. Jertfele vechiului legământ constau din animale ca tauri şi ţapi; aceste jertfe trebuia altădată repetate, fără încetare, în timp ce Isus Cristos s-a dat pe Sine Însuşi odată pentru totdeauna. „S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora” (Evrei 9:28). Acest ultim verset ne aminteşte de expresia lui Petru: „El Însuşi a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24). Fiul lui Dumnezeu S-a identificat cu păcatele oamenilor. Nu S-a mulţumit în a lua numai natura noastră, ci a luat şi păcatul nostru asupra Lui. Nu numai că „S-a făcut trup” în pântecele Mariei; ci a fost „făcut păcat” pe Crucea Calvarului (2 Corinteni 5:21). Aceste din urmă cuvinte sunt scrise de Pavel şi sunt cele mai uimitoare din toată învăţătura biblică în ceea ce priveşte ispăşirea. Nu ne putem înşela despre semnificaţia lor. În versetele dinainte, Pavel a declarat că Dumnezeu n-a vrut să ne impute fărădelegile, „neţinându-le (oamenilor) în socoteală păcatele lor” (2 Corinteni 5:19-20). Adică, în iubirea Lui, nemeritată de noi, nu ne-a ţinut ca răspunzători de păcatele noastre. Isus nu ne-a spus, ca atâtora în zilele Vechiului Testament: „şi vor purta păcatele lor”. Ce a făcut El atunci? „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Isus Cristos Cel neprihănit şi fără pată a fost „făcut păcat”, purtând păcatele noastre pe cruce. Noi putem acum contempla Crucea căci începem să înţelegem semnificaţia ei. La amiază „s-a făcut întuneric peste toată ţară” (Luca 23:44), până la ora trei, când a murit Isus. Odată cu întunericul care a căzut, s-a făcut şi tăcere deplină, pentru ca nimeni să nu poată vedea, nici povesti prin ce agonie sufletească trebuie să treacă neprihănitul „Miel al lui Dumnezeu”. Toate păcatele lumii întregi apăsau asupra Lui, şi El s-a învoit să le poarte în Însuşi trupul Său. Astfel a luat El, de buna voie întreaga răspundere asupra Lui. Şi în marea Lui durere trupească şi sufletească, El a strigat: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15:34). Era un citat din Psalmul 22:1. Dar de ce Isus a menţionat tocmai versetul acela? De ce nu unul din versetele triumfătoare care urmează? De ce nu „Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L (v. 23)? sau „A Domnului este Împărăţia” (v. 28)? Să credem noi că a fost un strigăt de slăbiciune şi disperare omenească? Sau Fiul lui Dumnezeu aiura? Nu aceste cuvinte trebuie înţelese în sensul lor literal. El a citat textul acesta, cum le-a citat pe toate celelalte, ştiind că în acel moment El le împlinea. El purta păcatele noastre. Dumnezeu, ai cărui ochi „sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul” (Habacuc 1:13), şi care „nu poate să privească nelegiuirea”, Şi-a întors faţa de la El. Păcatele noastre stăteau între Tatăl şi Fiul. Deci, Domnul Isus Cristos, care era din veşnicie cu Tatăl, El care în toată viaţa Lui pământească se bucurase de o părtăşie neîntreruptă cu Tatăl, la cruce a fost părăsit de Dumnezeu. Păcatele noastre L-au dus pe Cristos în iad. El a suferit chinul unui suflet despărţit de Dumnezeu, purtând păcatele noastre. El a suferit în locul nostru pedeapsa pe care o merităm pentru păcatele noastre, adică despărţirea de Dumnezeu (1 Timotei 2:6).

Apoi deodată izbucneşte din întunericul care se lăsase strigătul biruitor: „S-a săvârşit” (Ioan 19:30) şi „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (citat Psalm 31:5, vezi Luca 23:46). Apoi Isus şi-a dat duhul. Lucrarea pe care venise s-o împlinească era săvârşită. Salvarea pe care venise să o aducă era îndeplinită, împăcarea cu Dumnezeu era la dispoziţia tuturor celor care aveau să se încreadă în acest Mântuitor primindu-L fiecare personal. Apoi mâna nevăzută a lui Dumnezeu a rupt de sus până jos perdeaua dinlăuntrul Templului (Matei 27:51); de acum încolo nu mai era nevoie de ea, prin aceasta Dumnezeu vroia să dea o mărturie publică a acestei împăcări. Drumul spre Sfânta prezenţă a lui Dumnezeu era liber. Cristos deschisese poarta cerului (Evrei 10:19) pentru toţi credincioşii.

Pentru ce dar atunci această afirmaţie atât de simplă şi frumoasă: – Fiul lui Dumnezeu a purtat păcatele noastre -este atât de greu de acceptat în zilele noastre? Că El ne-a purtat păcatele şi a luat pedeapsa noastră asupra Lui, este considerat un lucru prea uşor sau nedrept. Să fim bine înţeleşi; noi n-avem de gând să spunem că nouă nu ne rămâne nimic de făcut. Dimpotrivă, noi trebuie să ne întoarcem „la Păstorul şi Episcopul sufletelor noastre, pentru ca, fiind morţi faţă de păcat, să trăim pentru neprihănire” (aşa urmează Petru în întâia lui epistolă, cap. 2, v. 24 şi 25). Pe deasupra tuturor, să nu uităm că „toate lucrurile acestea vin de la Dumnezeu” (2 Corinteni 5:18), revărsate din harul şi dragostea Lui neţărmurită. El nu a condamnat pe Cristos să sufere pedeapsa pe care El nu vroia s-o poarte, căci „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Noi nu ne putem explica clar ceea ce afirmă Pavel în acest verset, rămâne pentru noi un mister cum s-a putut face ca Dumnezeu să fie în Cristos în momentul când L-a făcut păcat pentru noi. Dar să primim această afirmaţie, cum credem celălalt adevăr de neînţeles, şi anume că: Isus din Nazaret era om şi Dumnezeu, în aceeaşi persoană! Dar chiar dacă nu putem să rezolvăm acest paradox, nici să străpungem taina, noi ar trebui să credem afirmaţia categorică a lui Cristos şi a apostolilor cum că El a purtat păcatele noastre, ceea ce vrea să spună în limbaj biblic, că El a primit pedeapsa pentru păcate în locul nostru.

Din următoarele trei constatări deducem că gândul lui Petru este desluşit în această privinţă: Mai întâi, el spune că „Cristos a purtat pe lemn păcatele noastre (1 Petru 2:24). Nu încape nici o îndoială că Petru întrebuinţează o expresie pe care a folosit-o deja, în primele lui cuvântări. În Faptele Apostolilor, de exemplu în cap. 10:39: „Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn, dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi” (vezi şi Faptele Apostolilor 2:23-24 şi 3:13-18, unde traducerea românească scrie „răstignit” sau „omorât prin mâna celor fărădelege”, nota trad.). Ascultătorilor iudei nu le era greu să înţeleagă această aluzie a lui Petru la textul din Deuteronom, cartea a cincea a lui Moise, cap. 21, v. 23, unde scrie că „cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu”. Faptul că Isus Şi-a sfârşit viaţa pironit în cuie pe un lemn însemna pentru iudei că El era sub blestemul lui Dumnezeu. Apostolii au acceptat această idee, precum vedem din Epistola lui Pavel către galateni, cap. 3, v. 10: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.”. Apoi la v. 13: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”. Explicaţia acestor texte este limpede: prin moartea pe cruce, Isus ne-a eliberat de blestem preluându-l asupra Lui. În al doilea rând, acest pasaj din prima scrisoare a lui Petru conţine cel puţin cinci referinţe clare din Isaia 53:

1 Petru 2 : v. 22: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” v. 23: „Era batjocorit” v. 24: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său” v. 24(b): „Prin rănile Lui aţi fost vindecaţi”   v. 25: „Eraţi ca nişte oi rătăcite”

Isaia 53 : v. 9: ”Nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise vicleşug în gura Lui” v. 3: „Dispreţuit şi părăsit de oameni” v. 12: „A purtat păcatele multora” v. 5: „Prin rănile Lui suntem tămăduiţi” v. 6: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi”

Am văzut deja că acest capitol 53 al profetului Isaia descrie un inocent care suferă pe nedrept, care moare jertfit pentru fărădelegile altora. Isus Însuşi a interpretat misiunea şi moartea Sa în lumina acestui capitol, şi aşa au făcut şi discipolii Lui. De exemplu când famenul etiopian l-a întrebat pe evanghelistul Filip despre cine vorbeşte prorocul în acest capitol, Filip de îndată „i-a propovăduit pe Isus” (Faptele Apostolilor 8:35).

În al treilea rând celelalte aluzii despre cruce, pe care le face Petru în prima lui epistolă confirmă interpretarea dată acestor cuvinte din capitolul 2. El afirmă despre cititorii săi că fiind „răscumpăraţi… cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (cap. 1 v. 18-19), şi vorbeşte chiar de „stropirea cu sângele lui Isus Cristos” (v. 2). Amândouă expresiile aduc aminte de jertfa din ziua întâiului Paşte din vremea Exodului a „Ieşirii” evreilor din Egipt, de care ne vorbeşte a doua carte a lui Moise (Exodul 12:22). Fiecare familie din Israel la porunca dată lui Moise de Dumnezeu a luat câte un miel, l-a înjunghiat şi a stropit pragul şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele mielului. Numai astfel au scăpat de judecata lui Dumnezeu şi au putut ieşi din robia Egiptului. Petru declară cu îndrăzneală (cum o face şi Pavel): „Cristos, Paştele nostru a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7). Sângele Lui s-a vărsat ca să ne răscumpere de judecata lui Dumnezeu şi din robia păcatului. Dacă vrem să beneficiem de el, trebuie să fie „stropit” peste inimile noastre, adică aplicat fiecăruia dintre noi personal.

Cealaltă aluzie, care atrage atenţia noastră asupra Crucii se găseşte în capitolul 3 al aceleiaşi epistole, v. 18, unde Petru scrie: „Cristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”. Păcatul ne despărţise de Dumnezeu; dar Cristos a vrut să ne aducă înapoi la El. De aceea El a trebuit să sufere pentru păcatele noastre. El, Mântuitorul nevinovat, a murit pentru nişte păcătoşi vinovaţi. Şi aceasta s-a făcut „odată pentru totdeauna”, în mod definitiv. Deci ceea ce El a făcut, nu se mai poate în consecinţă, nici ameliora, nici repeta. Cu alte cuvinte, nici practicarea unei religii nici faptele bune, pe care le-am putea face, nu pot să ne câştige iertarea. Multe persoane însă în Occident au căzut în această caricatură de creştinism. Astfel se înţelege de ce ele nu mai fac diferenţa între Evanghelie şi religiile orientale. Ei consideră că orice religie se bazează pe meritele omeneşti. „Dumnezeu ajută pe cel care se ajută singur”, zic ei. Dar nu există o modalitate de a împăca acest principiu cu Crucea lui Cristos. El a murit pentru a ispăşi păcatele noastre, pentru că noi nu ne puteam împăca singuri cu Dumnezeu. Moartea lui Cristos este dovada că noi singuri nu putem să ne împăcăm cu Dumnezeu, nu putem să realizăm „ispăşirea”. De altfel, dacă pretindem că putem câştiga favoarea lui Dumnezeu prin eforturile noastre, ajungem a-L insulta pe Isus Cristos, căci înseamnă să pretindem că ne putem descurca singuri. În acest caz El nu ar fi avut nevoie să moară pe cruce. Aşa spune şi Pavel în Galateni 2:21:„Dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos”.

Mesajul Crucii rămâne, în zilele noastre ca şi pe timpul lui Pavel, „o nebunie pentru cei înţelepţi şi „o piatră de poticnire” pentru cei care cred că sunt neprihăniţi, totuşi prin ea milioane de suflete au găsit pacea. Un predicator al secolului 14, scria în legătură cu Crucea: „Fie că e considerată o nebunie, o frenezie, o furie, puţin importă; pentru noi ea este înţelepciunea şi mângâierea noastră. Noi nu dorim să cunoaştem altceva în această lume decât că omul a păcătuit şi că Dumnezeu a suferit, că Dumnezeu s-a făcut El însuşi păcatul oamenilor şi că oamenii au devenit neprihănirea lui Dumnezeu”.

Orice creştin îşi poate însuşi aceste cuvinte. Noi avem vindecarea prin rănile lui, viaţa prin moartea Lui, iertarea prin durerile Lui, mântuirea prin suferinţele Lui.

 CAPITOLUL 8 Mântuirea prin Cristos

„Mântuirea” este un cuvânt neînchipuit de cuprinzător – este o mare eroare a crede că acest cuvânt este numai sinonim cu iertarea. Dumnezeu se preocupă nu numai să lichideze trecutul nostru, ci mântuirea priveşte deopotrivă prezentul şi viitorul nostru. Cel care ne-a dăruit iertarea şi împăcarea cu El însuşi, ne eliberează treptat de egocentrismul nostru, pentru a ne pune în armonie cu ceilalţi oameni. Iertarea şi împăcarea o datorăm morţii lui Cristos, dar numai prin Duhul Lui putem fi eliberaţi de noi înşine, iar prin Biserica Lui, putem cunoaşte părtăşia cu semenii noştri în dragoste. Acestea sunt aspectele mântuirii aduse de Cristos, pe care le vom considera în studiul nostru.

1. Duhul lui Cristos

Precum am văzut, păcatele noastre nu trebuie privite ca o serie de incidente, ci ca simptomele unei boli morale lăuntrice. Isus a folosit de mai multe ori pilda pomului şi roadelor pentru a ilustra acest fapt apostolilor. Calitatea roadelor, spunea El, depinde de pomul care le poartă: „Orice pom bun face roade bune dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune” (Matei 7:17-18). Aşadar păcatele noastre sunt expresia firii noastre stricate, egocentrice, pe care Isus o numeşte „inima oamenilor” (Marcu 7:21-23). El spune că răul „iese dinlăuntru” din această „inimă”. „Căci dinlăuntru, din inima oamenilor ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23). Tot aşa „din prisosul inimii vorbeşte gura… omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui” (Matei 12:34-35).

Deci, o schimbare a purtării noastre implică o schimbare a firii noastre. În Matei 12:33, Isus spune: „Faceţi pomul bun, şi rodul lui (va fi) bun”. Dar se poate oare schimba natura omenească? O persoană aspră se poate schimba într-o persoană blândă, o persoană mândră într-o persoană umilă, sau o persoană egoistă într-o persoană altruistă? Biblia afirmă hotărât că astfel de minuni pot să se întâmple. Ele fac parte din slava Evangheliei. Isus Cristos poate să schimbe însuşi firea noastră. De aceea El a spus într-o zi lui Nicodim şi astăzi ne spune şi nouă: „Adevărat, adevărat, îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu… Nu te mira că ţi-am zis: ‚Trebuie să vă naşteţi din nou’” (Ioan 3:3,7). Iar în 2 Corinteni 5:17, Pavel exclamă parcă şi mai puternic: „Dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă” (în textul original, pe greceşte, nu e nici un verb în această frază. „Cineva în Cristos – o făptură nouă” ar fi traducerea literală). Iată deci posibilitatea de care vorbeşte Noul Testament: o inimă nouă, o fire nouă, o naştere din nou, o creatură (făptură) nouă.

Această imensă transformare lăuntrică este lucrarea Duhului Sfânt. Naşterea din nou este „de sus”. A se naşte din nou înseamnă a se naşte „din Duh” (Ioan 3:5). Nu vom discuta aici despre doctrina misterioasă a Trinităţii, deocamdată ne ajunge să luăm în consideraţie ce au scris apostolii despre Duhul Sfânt, deoarece învăţătura lor era luminată şi de experienţa lor.

Totuşi, mai întâi trebuie să înţelegem că Duhul cel Sfânt nu Şi-a început existenţa şi activitatea de Rusalii. El este Dumnezeu. De aceea El este veşnic, şi a lucrat de la începutul creaţiunii. În Vechiul Testament se vorbeşte despre Duhul cel Sfânt şi prorocii au vestit mai dinainte de vremea când activitatea Lui se va mări şi se va întinde, când Dumnezeu Îşi va revărsa Duhul peste poporul Său, şi-l va pune în stare să asculte de Legea Lui. Prorocii Ezechiel şi Ieremia, în deosebi, au prezis lucrarea de regenerare a Duhului Sfânt: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36:26-27). În ceea ce priveşte profeţia lui Ieremia, ea conţine aceeaşi făgăduinţă: „Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor” (Ieremia 31:33). În locul celor 10 porunci săpate în piatră şi pe care nu sunt în stare să le păzească, cei credincioşi vor avea legea lui Dumnezeu, scrisă în inima lor prin Duhul Sfânt; Acesta îi va învăţa şi le va da posibilitatea să conformeze viaţa lor, cerinţelor Lui. Ceea ce prorocii Vechiului Testament anunţaseră, Cristos a făgăduit ca o perspectivă imediată. Câteva ore înainte de a muri, găsindu-Se la o parte cu apostolii în odaia de sus, El le-a vorbit de „Mângâietorul” de „Duhul adevărului”, care avea să vină să-L înlocuiască (Ioan 16:13).

Mai mult, Isus a spus că prezenţa Duhului Sfânt va fi mai de preţ pentru ei decât Însăşi prezenţa Lui: „Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (v. 7). Folosul constă mai ales în aceasta: Cristos era doar cu ei; Duhul însă „va fi în voi”, a zis Isus (Ioan 14:17).

Citind evangheliile s-ar putea spune că adeseori Isus s-a lovit de obstacole de neînvins. De multe ori, i-a îndemnat pe ucenicii Săi să devină umili ca un copilaş, dar Simon Petru a rămas mândru, sigur de el însuşi. Deseori le-a spus ucenicilor să se iubească unii pe alţii, dar chiar Ioan pare că şi-a meritat multă vreme porecla de „fiul tunetului” (Marcu 3:17). Cu toate acestea, în epistola întâia a lui Petru găsim numeroase referinţe despre smerenie, în timp ce epistolele lui Ioan sunt pline de dragoste. Cum s-a făcut această transformare în viaţa ucenicilor? Prin Duhul Sfânt. Isus i-a învăţat să fie umili şi să se iubească unul pe altul; dar nici una din aceste calităţi n-a apărut în viaţa lor până ce nu a intervenit Duhul Sfânt în vieţile lor şi-a împlinit lucrarea în ei. În ziua Rusaliilor, ei „s-au umplut de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 2:4). Să nu ne închipuim că aceasta a fost o experienţă specială, rezervată numai apostolilor şi altor sfinţi cunoscuţi. „Fiţi plini de Duh”, este porunca cea nouă adresată oricărui creştin (Efeseni 5:18). Prezenţa lăuntrică a Duhului Sfânt este un drept spiritual pe care-l capătă orice creştin, prin naşterea lui din nou. „Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui”, scrie Pavel în Romani 8:9.

Aceasta este deci învăţătura Noului Testament: când ne punem încrederea în Isus Cristos şi ne predăm Lui, Duhul Sfânt vine să locuiască în noi. El este trimis de Dumnezeu „în inima noastră”. El face din trupul nostru Templul Său (1 Corinteni 6:19, Galateni 4:6). Totuşi aceasta nu înseamnă că de acum încolo noi nu mai suntem ispitiţi să păcătuim. Într-un anumit sens se poate spune că prezenţa Lui agravează problema păcatului, conflictul devine mai intens; dar pe de altă parte ni se deschide calea spre biruinţă. Pavel zugrăveşte această bătălie în epistola către Galateni 5: cele două partide sunt „firea pământească” (traducerea literală: „carnea,” nota trad.), adică numele firii noastre vechi, egocentrice, şi „Duhul”. „Firea pământească”, explică el, „pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti (cărnii): sunt lucruri protivnice unele altora” (Galateni 5:17). Nu e vorba aici de teorii teologice abstracte, ci de experienţa zilnică a oricărui creştin. Noi continuăm să simţim prezenţa dorinţelor vinovate, care ne trag în jos: dar în acelaşi timp simţim şi o altă forţă, care ne ridică sus spre sfinţenie. Dacă i-ar fi lăsată „cărnii” stăpânirea peste noi, ne-ar călca în picioare şi ne-ar precipita spre toate viciile imorale şi egoiste pe care Pavel le înşiră în versetele 19-21 ale aceluiaşi capitol. Acolo unde Duhul Sfânt poate să-şi urmeze calea Lui, rezultatul va fi „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor”. Toate aceste virtuţi sunt numite de Pavel „roada Duhului” (Galateni 5:22-23). Firea noastră pământească este comparată cu o grădină, pe care Duhul Sfânt o cultivă. Dacă Îl lăsăm să cultive pomi buni, şi roada va fi bună.

Cum poate „carnea” să fie stăpânită, astfel încât „roada Duhului” să crească şi să ajungă la maturitate? Răspunsul este atitudinea noastră lăuntrică în faţa acestor două posibilităţi: „Cei ce sunt în Cristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (v. 24). „Umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti (cărnii) v. 16. Faţă de fire, de „carne”, noi trebuie să adoptăm o atitudine de împotrivire şi de respingere atât de energică încât numai cuvântul „răstignire” (adică moarte pe Cruce) să o poată descrie; iar Duhului Sfânt care locuieşte în noi, să-I predăm fără rezervă stăpânirea asupra vieţii noastre. Cu cât mai mult ne obişnuim să ne eliberăm de „carne” şi să ascultăm de Duhul Sfânt, cu atât vor dispărea roadele rele ale firii şi vor fi înlocuite prin roada plăcută a Duhului.

Acelaşi adevăr îl învaţă Pavel şi pe cei din Corint (2 Corinteni 3:18): „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Doar prin Duhul lui Cristos putem noi să fim transformaţi în chipul lui Cristos, având privirile întoarse hotărât spre El. Deci, şi noi avem partea noastră de împlinit; prin pocăinţă, credinţă şi disciplină, dar sfinţirea este esenţialmente lucrarea Duhului Sfânt.

Orice virtute pe care-o avem

Orice biruinţă dobândită

Orice gând de sfinţire

Ale Tale sunt

Duh de curăţie şi de har

Îndură-Te de slăbiciunea noastră

O, fă din inimile noastre locuinţa Ta

Şi fii preamărit!

Iată secretul vieţii creştine. Un scriitor creştin a ilustrat astfel acţiunea Duhului Sfânt în viaţa noastră: n-are rost să mi se arate o piesă de teatru ca Hamlet sau Regele Lear, şi apoi să mi se spună: „Serie şi tu o astfel de piesă!” Shakespeare putea să o scrie, eu nu. De asemenea, n-are rost să mi se arate o viaţă ca viaţa lui Isus şi să mi se spună să trăiesc şi eu o aceeaşi viaţă: Isus putea să trăiască astfel, eu nu pot. Dar dacă geniul lui Shakespeare ar veni în mine, atunci aş putea să scriu opere asemănătoare a lor lui. La fel, dacă Duhul lui Isus vine să locuiască în mine şi eu pot trăi o viaţă ca a Lui. Acesta este secretul neprihănirii creştine. Adică nu noi ne străduim să trăim cum a trăit Isus, ci El, prin Duhul Său, vine şi trăieşte în noi. Să-L avem ca exemplu nu ajunge; avem nevoie de El ca Mântuitor, care prin moartea Lui ispăşitoare iartă păcatele noastre şi prin Duhului Lui ne izbăveşte de puterea păcatului.

2. Biserica lui Cristos

Tendinţa păcatului este centrifugă: adică să ne alunge tot mai departe pentru a ne separa de Dumnezeu şi sp distrugă buna armonie cu aproapele nostru. Păcatul înstrăinează nu numai de Dumnezeu, Creatorul nostru, ci şi de celelalte făpturi omeneşti. Ştim cu toţii prin experienţă ce grea poate să fie „viaţa de părtăşie” într-o comunitate oarecare, fie la şcoală, spital, fabrică sau un birou, şi ce iad de gelozie, animozitate şi rivalitate poate deveni. Planul lui Dumnezeu însă, constă în a ne împăca unul cu altul, şi nu numai cu Sine. Deci El nu mântuieşte numai indivizi în parte, nu-i lasă izolaţi, ci îşi adună un popor ca să fie al Său.

Aceasta se vede desluşit, chiar din începutul cărţii Facerii (sau Geneza, întâia carte a Bibliei). Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să-şi lase căminul şi rudele în Mesopotamia, şi i-a făgăduit în schimb o ţară drept moştenire şi o seminţie numeroasă ca stelele de pe cer şi nisipul de pe malul mării. Această făgăduinţă că „toate neamurile vor fi binecuvântate în seminţia lui” (Geneza 22:18), Dumnezeu a reînnoit-o fiului acestuia Isaac şi nepotului său Iacov (Geneza 26:24 şi 28:14). Iacov a murit în timpul robiei în Egipt. Dar cei doisprezece fii ai lui au supravieţuit şi au devenit părinţii celor douăsprezece seminţii ai lui „Israel”, nume dat de Dumnezeu lui Iacov. Cu aceşti „copii ai lui Israel”, pe care mai târziu i-a scos din robia Egiptului, Dumnezeu Şi-a reînnoit legământul.

Dar cum aveau să fie binecuvântate „toate familiile pământului”? Au trecut veacuri, de atunci, şi soarta lui Israel se desfăşura, se dezvăluia, dar acest neam părea mai degrabă un blestem decât o binecuvântare pentru restul lumii. Poporul lui Dumnezeu, posteritatea lui Avraam, înconjurat de ziduri înalte, ridicate de el însuşi, pentru a se apăra de contactul necurat cu naţiunile păgâne, nu apărea ca o binecuvântare pentru toate neamurile! Făgăduinţa lui Dumnezeu dată lui Avraam rămânea oare neîmplinită? Nu! Mulţi proroci ştiau după cuvântul lui Dumnezeu că, la venirea lui Mesia, a Prinţului Uns al lui Dumnezeu, vor alerga pelerini din toate extremităţile pământului pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Când după toţi prorocii, Cristos în sfârşit a sosit, El, Isus din Nazaret, a propovăduit mult aşteptata Împărăţie a lui Dumnezeu. „Mulţi au să vină de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov”, a spus El (Matei 8:11). Poporul lui Dumnezeu nu va mai fi un neam aparte, ci o societate a cărei membri vor fi reprezentanţi din toate rasele şi din toate limbile pământului. „Duceţi-vă”, a spus Domnul după înviere urmaşilor Săi, „şi faceţi ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19 şi 16:18); mulţimea ucenicilor Săi, El a numit-o „Biserica Mea”. Deci făgăduinţa făcută lui Avraam, şi înnoită în repetate rânduri lui şi posterităţii lui, se împlineşte azi prin existenţa şi creşterea Bisericii în toată lumea. „Dacă sunteţi ai lui Cristos”, scrie Pavel galatenilor (Galateni 3:29), „sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”.

Dar ce este Biserica? Trupul omenesc este una din cele mai apropiate imagini pe care o întrebuinţează Pavel ca să explice unitatea credincioşilor în Cristos. Biserica, scrie el, este trupul lui Cristos. Fiecare creştin este un membru sau organ al trupului, pe când capul este Însuşi Cristos, care controlează activităţile trupului. Nu toate membrele trupului au aceeaşi funcţie, dar fiecare este necesar pentru sănătatea şi folosinţa trupului (1 Corinteni 12:12-27). La fel, Biserica, trupul lui Cristos este însufleţit de o viaţă comună, prin Duhul Sfânt. Tocmai prezenţa Lui face unitatea trupului. Biserica datorează unitatea şi coerenţa ei Duhului cel Sfânt. Pavel subliniază că „este un singur trup, un singur Duh” (Efeseni 4:3-4). Această unitate a Bisericii este interioară, spirituală şi indisolubilă. Nici diviziunile exterioare ale Bisericii, nu pot distruge această unitate, care este indisolubilă, căci este „o legătură a Duhului” (Filipeni 2:1), „comunitatea Sfântului Duh” (2 Corinteni 13:14). Devenind părtaşi ai vieţii lui Cristos prin Duhul cel Sfânt, noi suntem uniţi adânc, unii cu alţii pentru totdeauna.

Această societate a cărei adunare a membrilor nu poate fi văzută însă coerentă prin unitatea spirituală, care este lucrarea Duhului Sfânt, este adeseori numită „Biserica invizibilă”. Ea este comunitatea credincioşilor adevăraţi din toată lumea şi din toate timpurile. Orice adevărat creştin, oricare ar fi biserica din care face parte, sau eticheta religioasă, aparţine lui Cristos şi prin aceasta Bisericii. Totuşi noi nu putem pentru aceasta să ne mulţumim a fi membrii unei societăţi neîntrupate, căci Biserica invizibilă şi universală se încorporează în grupuri sau comunităţi locale, foarte vizibile. Aparţine creştinului de a face parte din una dintre aceste comunităţi, unde găseşte ocazia şi prilejul să se închine, să-l slujească pe Domnul şi să se bucure de părtăşia creştină. Să nu uităm însă că Biserica se compune şi din oameni păcătoşi şi nu numai din creştini mântuiţi, de aceea nu trebuie s-o evităm căci şi noi suntem la fel de păcătoşi şi supuşi greşelii. Trebuie să recunoaştem un alt fapt; nu toţi membrii unei biserici vizibile sunt neapărat membrii ai Bisericii nevăzute a lui Cristos. Un nume poate fi înscris în registrul unei biserici, fără însă să fie scris în „Cartea Vieţii Mielului”. Aceste nume n-au fost „scrise în ceruri”, cum spune Însuşi Isus în Luca 10:20. Deşi Biblia se referă deseori la faptul acesta, nu nouă ne cade să judecăm: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” (2 Timotei 2:19). Păstorul sau responsabilul unei comunităţi poate primi ca membru, pe acela care mărturiseşte că crede în Cristos, dar numai Dumnezeu ştie cine-I aparţine cu adevărat, căci numai El vede în fundul inimii. Când printr-un adevărat act de credinţă, cineva este născut din nou, prin Duhul cel Sfânt, el devine membru al Bisericii invizibile şi universale a lui Cristos. Dar în nici un caz nu trebuie confundată această realitate spirituală, cu vreun rit oarecare exterior – botez sau altceva care indică adeziunea la o biserică locală şi vizibilă.

Duhul Sfânt este nu numai autorul vieţii în Biserica lui Cristos ci este şi izvorul iubirii care leagă pe membrii ei unii cu alţii. Prima roadă a Duhului este iubirea, însăşi natura Lui este iubire, şi El o dăruieşte aceluia în care locuieşte. Fiecare credincios a făcut această experienţă remarcabilă, de a fi atras cu uşurinţă de alte persoane creştine, cu care de-abia a făcut cunoştinţă, deşi poate vin din medii diferite şi au orizonturi foarte distincte. Dragostea frăţească care uneşte copiii lui Dumnezeu este mai adâncă şi mai frumoasă decât multe legături de familie. Este semnul de a aparţine familiei lui Dumnezeu. „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi”, scrie apostolul Ioan în întâia lui epistolă (3:14), şi aşa este. Nu este o dragoste sentimentală, superficială sau egoistă. Inspirată de un spirit de sacrificiu, ea se manifestă prin dorinţa de a servi, de a ajuta şi de a îmbogăţi pe ceilalţi oameni. Prin iubire se poate învinge forţa centrifugă a păcatului, unind ceea ce păcatul a dezbinat. Păcatul desparte, pe când iubirea împacă pe oameni între ei.

Negreşit, în istoria Bisericii găsim pagini negre, pătate de fapte nedemne, de egoism şi de neascultarea de învăţătura lui Cristos. Chiar în zilele noastre unele biserici apar ca şi moarte sau mai degrabă grav bolnave, altele sfâşiate între ele prin certuri şi distruse din lipsă de iubire. N-avem încotro, trebuie să admitem că nu toţi cei care se numesc creştini manifestă iubirea şi viaţa lui Isus Cristos. Totuşi, locul creştinului este în comunitatea creştină locală, oricât de imperfectă ar fi ea, spre a căuta o calitate nouă a relaţiilor pe care Cristos le dăruieşte poporului Său. El se va asocia fraţilor săi, într-o aceeaşi părtăşie pentru a se închina lui Dumnezeu, pentru a sluji şi depune mărturie despre Isus Cristos în lume.

CAPITOLUL 9   Preţul trebuie bine calculat

 Până acum am cercetat câteva din dovezile divinităţii lui Isus din Nazaret; apoi care sunt profundele nevoi ale omului păcătos, înstrăinat de Dumnezeu, închis în sine însuşi şi fără adevărată părtăşie cu aproapele lui. Am văzut în sfârşit aspectele principale ale mântuirii oferite de Cristos. Acum a venit ceasul să punem şi noi personal lui Isus Cristos întrebarea lui Saul din Tars pe drumul Damascului: „Doamne, ce vrei să fac?” (Faptele Apostolilor 9:6). Aceeaşi întrebare o găsim şi în gura temnicerului din Filipi: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Faptele Apostolilor 16:30). Este clar că trebuie să facem ceva. Creştinismul nu constă numai în a aproba câteva afirmaţii, chiar dacă sunt adevărate. Dacă recunoaştem starea noastră de păcate, şi necesitatea mântuirii, nu înseamnă că am devenit creştini. Trebuie să-I răspundem lui Isus Cristos pozitiv şi personal, să ne încredem în El şi să-Il fim supuşi ca unui Mântuitor şi Domn. Pasul acesta îl vom studia mai cu de-amănuntul în următorul capitol. Deocamdată ne vom ocupa cu câteva din consecinţele lui practice.

Isus n-a ascuns niciodată faptul că dacă El dăruieşte mult, cere în aceeaşi măsură. El oferă oamenilor mântuirea, dar tot El le cere şi supunerea. Isus nu i-a încurajat deloc pe cei care au vrut să-L urmeze, fără să se fi gândit profund înainte. El nu a folosit nici un fel de presiune pentru a-i avea pe ucenicii Lui. Isus a respins pe cei care veneau la El mânaţi de un entuziasm artificial. Evanghelistul Luca ne vorbeşte despre trei oameni, care şi-au propus să-L urmeze pe Isus; dar nici unul până la urmă nu a rămas lângă El. Tot Luca ne vorbeşte şi de tânărul bogat, care era foarte religios, ducea o viaţă morală şi căuta să moştenească viaţa veşnică, dar neputând renunţa la bogăţii, a plecat „întristat de tot”, cu avuţiile neatinse, dar fără să fi găsit viaţa, nici să-L fi înţeles pe Cristos (Luca 18:23).

Cu altă ocazie, vedem cum gloate mari Îl urmau pe Isus pe care-L aclamau cu entuziasm, dar Isus ştia că ei Îl căutau cu superficialitate, de aceea S-a oprit, S-a întors spre ei, şi le-a pus o întrebare, în formă de pildă: „Cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea, să înceapă să râdă de el şi să zică: „Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi” (Luca 14:30).

Istoria creştinilor este plină cu astfel de turnuri neisprăvite, pe jumătate surpate; ruinele celor care au început să zidească şi n-au putut isprăvi. Mii de oameni, astăzi încă, neatenţi la avertismentul lui Cristos, au început a-L urma fără să se oprească mai înainte şi să-şi facă socotelile – adică să calculeze preţul. Rezultatul este dezastrul creştinismului de astăzi; un creştinism cu numele. Acolo unde civilizaţia creştină s-a răspândit, creştinismul nu este pentru mulţi decât o spoială superficială. Oamenii s-au apropiat câte puţin să asculte, au luat câte o învăţătură, atâta cât li s-a părut bine şi cinstit, dar nu prea mult, ca nu cumva să li se ceară ceva. Religia lor este ca o pernă moale, care-i ocroteşte de asprimile vieţii, şi care-şi schimbă forma după placul lor. Deci, nu este de mirare că unii oameni plini de cinism vorbesc de „ipocriţii din biserică” şi nu vor să audă de religie, considerând-o ca o poartă de scăpare faţa de realităţile vieţii!

Învăţătura lui Isus este cu totul diferită. El niciodată nu Şi-a diminuat exigenţele, nici n-a schimbat condiţiile impuse, spre a-Şi face mai atrăgătoare chemarea. El a cerut primilor ucenici o predare totală, şi aşa cere fiecărui ucenic de atunci încoace, de aceea nici noi, nu putem da mai puţin. Isus spunea mulţimilor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Căci oricine vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său? Pentru că oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri” (Marcu 8:34-38).

 Chemarea lui Cristos

Cristos a spus: „Urmează-Mă”. El a cerut bărbaţilor şi femeilor să-L urmeze, să se încreadă în El, să asculte de Cuvântul Lui şi să se identifice cauzei Lui. Dar a urma pe cineva înseamnă că trebuie mai întâi renunţat la alte ataşamente. Când Isus era pe pământ, ucenicul care vroia să-L urmeze, trebuia să părăsească în sens propriu şi casa şi munca lui. Simon şi Andrei „şi-au lăsat mrejele, şi au mers după El” (Marcu 1:18). Iacov şi Ioan „au lăsat pe tatăl lor Zebedei în corabie cu tovarăşii de lucru, şi au mers după El” (v. 20). Matei (Levi), care l-a auzit chemarea pe când „şedea la vamă”, „a lăsat totul, s-a sculat şi a mers după El” (Luca 5:27-28).

Felul chemării Domnului Isus nu s-a schimbat nici astăzi. El tot „Vino după Mine” ne spune, şi adaugă, ca în Luca 14:33: „Oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”. Pentru majoritatea creştinilor, bineînţeles nu înseamnă că trebuie în sens propriu să renunţe la casă sau la munca lor. Mai degrabă este vorba de o cedare lăuntrică, de o renunţare, de refuzul de a permite afecţiunilor familiare sau ambiţiilor lumii să ocupe primul loc în viaţa noastră.

Dar la ce anume trebuie renunţat pentru a urma pe Isus? Mai întâi, trebuie să renunţăm la păcat. Aceasta, într-un cuvânt, se cheamă pocăinţă, adică prima parte a conversiunii creştine. Nu se poate să o trecem cu vederea, căci pocăinţa şi credinţa sunt nedespărţite. Nu putem să-L urmăm pe Cristos fără a ne lăsa de păcat. Pocăinţa constă în a refuza orice gând, orice vorbă, faptă sau obicei care ştim că sunt rele. Nu ajunge să simţim remuşcări, nici să ne cerem scuze de la Dumnezeu. Pocăinţa nu este o problemă de emoţii, sau de cuvinte, ci o schimbare lăuntrică a minţii şi a atitudinii faţă de păcat, care aduce şi o schimbare în purtare. Aici nu încape nici un fel de compromisuri. Se poate că în viaţa noastră apare câte un păcat de care nu ne putem lăsa; dar când strigăm la Dumnezeu pentru izbăvire, trebuie să şi voim să renunţăm la el. Când eşti într-o situaţie de îndoială, întrebându-te ce e rău şi ce e bine, ce să iei şi ce să laşi, nu te lăsa prea mult influenţat de obiceiurile şi tradiţiile altor creştini pe care poate îi cunoşti, înaintează în viaţă, după învăţătura Bibliei şi îndemnurile conştiinţei, iar Cristos te va duce treptat-treptat mai departe pe cărarea neprihănirii. Când El ne arată ceva rău în noi să renunţăm la acest lucru. Poate este vorba de o prietenie, de o atitudine de mândrie, de gelozie sau de ranchiună.

 Isus a spus ucenicilor Săi că este de preferat a pierde un ochi sau o mână, decât a cădea în păcat. Desigur, nu e vorba să luăm acest cuvânt literal şi să ne mutilăm trupul. Este un exemplu despre felul intransigent de a trata diversele ispite. Acolo unde păcatul răneşte sau pricinuieşte o pagubă aproapelui nostru, adevărata pocăinţă trebuie să aducă şi „o reparaţie” în măsura posibilităţii. Aceasta înseamnă că trebuie să ne punem în ordine cu cei din jur, pe care poate i-am jignit. Toate păcatele noastre Îl mâhnesc pe Dumnezeu şi nimic din ceea ce putem noi face nu poate vindeca această rană. Dar când păcatele noastre au rănit pe alţi oameni, uneori putem să reparăm răul făcut, şi când putem, trebuie neapărat să-l facem. Zacheu, vameşul necinstit, nu numai că a plătit banii pe care-i furase de la clienţi, dar a spus că va da jumătate din averea sa pentru sărăci. Fără îndoială că a procedat astfel pentru a compensa furturile care nu mai puteau fi restituite. Trebuie să urmăm pilda lui. Poate că avem de dat înapoi bani sau timp, vorbe pe care le-am răspândit pe nedrept, (ban de restituit) scuze de cerut, sau de restabilit relaţii rupte.

Datoria de a repara pagubele rămâne o realitate şi trebuie să o facem cu toată seriozitatea cuvenită. Am cunoscut o studentă care s-a dus să mărturisească că a trişat la un examen; altcineva a înapoiat cărţi furate dintr-o librărie. Un ofiţer a trimis autorităţilor militare o listă de lucrurile ce neglijase să facă. Dacă cu adevărat ne-am pocăit, vom face tot ce ne e posibil ca să reparăm trecutul, căci nu putem să ne bucurăm mai departe de roadele păcatului pentru care cerem iertare.

Îl al doilea rând, trebuie să ne lepădăm de noi înşine. Pentru a-L urma pe Cristos, trebuie, nu numai să ne lăsăm de anumite păcate, ci şi să renunţăm la voinţa noastră proprie care este rădăcina tuturor faptelor noastre rele. A urma pe Cristos înseamnă a-I preda orice drept asupra vieţii noastre; înseamnă a-I preda inima noastră, să-I fim supuşi pe deplin. Isus descrie această renunţare în trei expresii foarte izbitoare:

A se lepăda de sine: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine” (Luca 9:23). Aici este folosit acelaşi verb care s-a întrebuinţat şi în întâmplarea cu lepădarea lui Petru în curtea marelui preot. Este vorba de o renunţare la Eul nostru, tot atât de absolută, cum s-a lepădat Petru de Isus: „Nu cunosc pe omul acesta” (Marcu 14:71). A se lepăda de sine nu înseamnă numai a renunţa la anumite lucruri, ţigări sau dulciuri într-o zi de post, ci a se lepăda de sine spre a-L recunoaşte pe Cristos ca centrul vieţii.

Apoi Isus vorbeşte despre „a-ţi lua crucea”. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Marcu 8:34). Dacă am fi trăit în Palestina şi am fi văzut un om cu o cruce în spate, numaidecât am fi recunoscut că e un deţinut condamnat şi dus la moarte. Într-adevăr, Palestina de atunci era o ţară ocupată, şi astfel procedau romanii cu criminalii condamnaţi la moarte. Deci, „a-şi lua crucea”, scrie un comentator, „înseamnă a se pune în situaţia unui om osândit, pe drumul care duce la execuţie”. Cu alte cuvinte, atitudinea noastră faţă de noi înşine trebuie să fie răstignirea eului nostru. Pavel întrebuinţează aceeaşi pildă scriind că „cei ce sunt ai lui Cristos şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:34). În Evanghelia după Luca (9:23) mai este adăugat un cuvânt: „în fiecare zi” (literal: zilnic). Creştinul trebuie să moară în fiecare zi. Zilnic trebuie să se lase de propria lui voinţă, zilnic să-şi reînnoiască predarea fără condiţie lui Isus Cristos.

A treia expresie pe care Isus a folosit-o ca să descrie lepădarea de sine este ”a-şi pierde viaţa”. Oricine îşi pierde viaţa… o va mântui” (Marcu 8:35). Cuvântul „viaţă” nu înseamnă aici existenţa noastră fizică, nici inima noastră, ci voinţa, „eul” nostru, partea din personalitatea noastră care cugetă, simte, face planuri şi opţiuni. În Evanghelia după Luca, într-o frază asemănătoare, Isus vorbeşte de un om care „se leapădă de sine însuşi”. Deci cel ce se predă lui Cristos „se pierde pe sine însuşi”. Aceasta nu înseamnă însă că îşi pierde personalitatea. Voinţa lui, ce-i drept, este supusă voinţei lui Cristos, dar personalitatea lui nu este absorbită în personalitatea lui Cristos. Dimpotrivă, precum vom vedea ceva mai departe, când creştinul „se pierde pe sine însuşi”, atunci se regăseşte, îşi descopere identitatea cea adevărată.

Deci, spre a-L urma pe Cristos, noi trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne răstignim, să ne pierdem pe noi înşine. Chemarea lui Cristos este acum clară. El nu ne cheamă la o viaţă de credinţă călduţă ci să ne predăm Lui pe deplin, şi să-L recunoaştem ca pe Stăpânul nostru.

O idee ciudată circulă astăzi în anumite cercuri; cum că noi am putea să beneficiem de mântuirea adusă de Cristos fără să acceptăm exigenţele stăpânirii Lui asupra noastră. O astfel de noţiune absurdă nu se găseşte nicăieri în Noul Testament. „Isus este Domnul” este întâia formulă cunoscută de „Crezul” creştin. În timpul imperiului Roman, când se cerea cetăţenilor să spună „Cezar este Domn”: a-L mărturisi pe Isus Cristos ca Domn era foarte primejdios. Creştinii însă nu şovăiau. Ei nu puteau să dea Cezarului ascultarea lor absolută, pentru că o dăduseră mai întâi lui „Isus Regele Regilor”. Dumnezeu a înălţat pe Fiul Său mai pe sus decât orice autoritate sau putere, şi l-a dat rangul care e mai pe sus de toate rangurile, pentru ca „la Numele lui Isus, să se plece orice genunchi… şi orice limbă sa mărturisească… că Cristos este Domnul” (Filipeni 2:10-11). A-L face pe Cristos Domn înseamnă a-I supune viaţa noastră publică şi personală, inclusiv cariera noastră căci Dumnezeu are un plan pentru fiecare viaţă. Partea noastră constă în a descoperi acest plan, şi a-l îndeplini, chiar dacă este diferit de al nostru sau al părinţilor noştri. Este vorba desigur de o hotărâre de primă importanţă care nu va fi luată la repezeală sau fără chibzuinţă. Dacă Cristos este Domnul nostru, trebuie să fim gata de a accepta schimbarea pe care El o vrea în viaţa noastră. Ceea ce este sigur, este că Dumnezeu cheamă pe fiecare credincios în parte să îndeplinească o misiune, adică a-L servi pe El şi a sluji altora în numele dragostei pentru Cristos. Nici un creştin nu mai poate trăi pentru sine însuşi. Nu este posibil de a spune dinainte, care va fi misiunea creştinului, pentru unii va fi o slujbă pastorală sau misionară, aici sau în altă parte. Dar este o mare greşeală să presupunem că fiecare creştin are o astfel de chemare, căci sunt şi alte forme de slujire cărora li se potriveşte tot aşa de bine numele de „lucrare creştină”. De pildă, chemarea multor fete să devină neveste, mame, să însufleţească un cămin creştin, este o „slujbă creştină în deplinul sens al acestui cuvânt, căci prin aceasta ele slujesc pe Domnul, familia şi comunitatea lor. La fel este cu orice muncă: medicină, cercetările ştiinţifice, dreptul, învăţământul, serviciile sociale, industria, comerţul, dacă cel care efectuează lucrul respectiv se consideră cooperând cu Dumnezeu în slujba omului.

Să nu fim prea grăbiţi să descoperim voia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte vieţile noastre. Dacă suntem gata s-o împlinim şi s-o aşteptăm în supunere, El o va arăta la timpul cuvenit. Oricare ar fi ea, creştinul nu va rămâne fără activitate în slujba lui Cristos. Fie că este muncitor sau patron pe propriul lui cont, el are un Stăpân ceresc. El va învăţa să sesizeze scopul lui Dumnezeu în lucrul lui, şi se va strădui din toată inima să-l îndeplinească, „ca pentru Domnul, nu pentru oameni” (Coloseni 3:23). În viaţa noastră mai este şi un alt domeniu, care trece şi el sub stăpânirea lui Isus Cristos, şi anume căsătoria şi căminul. Isus a spus odată: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ: n-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34), şi apoi a vorbit despre dezbinarea care se poate produce în sânul familiei, când unul din membrii ei începe să-L urmeze. Şi astăzi sunt astfel de conflicte. Creştinul nu le caută, căci ştie că datoria lui este de a iubi şi de a cinsti pe părinţii lui şi pe ceilalţi membri ai familiei lui. El este chemat să fie un împăciuitor (Matei 5:9), deci va face concesii în măsura posibilului fără să-şi compromită datoria către Dumnezeu. Totuşi el ia aminte la cuvintele lui Cristos: „Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă…, ori pe fiu, ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37).

Apoi, un creştin e liber să se căsătorească numai cu alt creştin. Biblia o spune desluşit: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (2 Corinteni 6:14). Această poruncă poate să aducă suferinţe grele unora, care sunt deja logodiţi sau aproape să se logodească, dar realitatea trebuie privită în faţă. Căsătoria nu este numai un obicei social onorabil, ci ea a fost orânduită de Dumnezeu. Relaţia conjugală este cea mai intimă legătură posibilă între două fiinţe omeneşti. Dorinţa lui Dumnezeu este ca această legătură să se realizeze tot atât de bine pe plan spiritual, ca pe plan fizic, afectiv, mintal şi social. A se căsători cu cineva necredincios, cu care unirea nu poate fi deplină, înseamnă pentru creştin nu numai o neascultare de Dumnezeu, ci şi a se lipsi de unirea desăvârşita pe care ar dori-o el. Aceasta aduce cu sine şi o primejdie pentru copii, care sunt puşi în faţa conflictelor religioase în propriul lor cămin, încât educaţia creştină pe care ei ar trebui să o primească de la amândoi părinţi nu e posibilă.

Într-adevăr, pocăinţa aduce o transformare atât de radicală încât poate schimba toată atitudinea noastră faţă de căsătorie şi de relaţiile sexuale. Vom începe să privim sexualitatea – adică diferenţa între bărbat şi femeie, şi atracţia lor mutuală – ca fiind şi ea creată de Dumnezeu. Atunci sexul, adică expresia fizică a sexualităţii – nu mai iese din rolul lui, nu mai exprimă egoismul nerăspunzător, întâmplător şi impersonal, ci devine ceva bun şi drept, expresia iubirii, o plinătate a scopului divin şi a personalităţii umane, precum l-a dorit Dumnezeu.

Şi în alte domenii din viaţa noastră personală, Isus Cristos devine Stăpânul nostru, dacă ne predăm Lui, şi anume în ceea ce priveşte banii şi timpul nostru. Isus a vorbit destul de des şi într-un mod deosebit despre primejdia bogăţiilor. Uneori, parcă ar fi vrut ca ucenicii Lui să-şi transforme toată averea în bani pe care să-i împartă săracilor. Nu încape îndoială, Isus şi astăzi cere acest lucru de la anumite persoane. Dar cei mai mulţi sunt chemaţi mai degrabă la o lepădare spirituală faţă de bogăţiile materiale decât la o renunţare de fapt. Noul Testament nu spune că posesiunea de bunuri materiale reprezintă un păcat. Ceea ce este clar, este că Cristos doreşte să ocupe primul loc în inimile noastre mai presus decât bunurile materiale, precum şi legăturile noastre familiare. Nu putem sluji „lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6:24, Luca 16:13). Apoi, trebuie să fim conştiincioşi şi generoşi în folosirea banilor, căci din clipa pocăinţei ei nu mai sunt ai noştri, ci ne sunt încredinţaţi de Dumnezeu numai spre a-i administra. În epoca noastră, când prăpastia între prosperitate şi mizerie se face tot mai vizibilă în toată lumea şi când lucrarea pentru Dumnezeu e restrânsă din lipsă de bani, noi ar trebui să fim generoşi şi disciplinaţi cu privire la cheltuielile pe care le facem.

Cât priveşte folosirea timpului, în zilele noastre, problema este generală; creştinul, după pocăinţa lui, va trebui să revizuiască lista preferinţelor sale. Dacă e student, studiile vor ocupa primul loc. Creştinii ar trebui să fie cunoscuţi pentru munca lor serioasă şi cinstită. Totuşi, creştinul îşi va găsi timp şi pentru alte preocupări, oricât de încărcat ar fi programul lui zilnic. El va păstra în fiecare zi un moment pentru rugăciune şi citirea Bibliei, iar Duminica, fiind rânduită de Dumnezeu ca zi de închinare şi de odihnă, el va căuta comuniunea cu alţi creştini, va citi literatura creştină şi va căuta să fie în slujba bisericii şi membri lor comunităţi. Toate acestea implică renunţarea la păcat şi a fi gata a-L urma pe Cristos.

 Chemarea de a-L mărturisi pe Cristos

Noi suntem chemaţi nu numai să-L urmăm pe Cristos în viaţa noastră personală, dar să-L mărturisim şi public. Nu e suficient să ne lepădăm de noi înşine în ascuns, dacă pe faţă ne lepădăm de El înaintea oamenilor. El a spus: „De oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri” (Marcu 8:38). „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10:32-33).

Isus ştia că vom fi ispitiţi să ne ruşinăm de El – de aceea a vorbit astfel; iar faptul că adaugă „în neamul acesta preacurvar şi păcătos” dovedeşte cât de grea va fi mărturia. El a prevăzut că Biserica Lui va fi o minoritate în lume; apoi desigur va fi nevoie de mult curaj, ca să fie printre cei puţini împotriva celor mulţi, mai ales când cei puţini, vor fi totdeauna nepopulari, şi nu vor prezenta un punct de atracţie. Totuşi această mărturie publică nu poate fi evitată. Pavel a afirmat, că ea este o condiţie a mântuirii. Pentru a fi mântuiţi, Pavel declară că trebuie nu numai să credem în inima noastră, ci să şi mărturisim cu buzele noastre pe Isus ca Domn, „căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10:9-10). Este probabil că apostolul Pavel să facă aici o aluzie la botez. El recomandă noului convertit de a trece prin botez: pe de o parte spre a primi simbolul apei, semnul vizibil şi pecetea purificării lăuntrice, iar pe de altă parte ca să mărturisească în mod public încrederea pe care şi-a pus-o în Isus Cristos ca Mântuitor şi Stăpân. Mărturia creştină însă nu se mărgineşte numai la botez. Credinciosul va căuta să facă cunoscut familiei şi prietenilor săi că a devenit creştin, atât prin viaţa pe care o duce cât şi vorbire, atunci, când se vor ivi prilejuri favorabile. Desigur el va face tot posibilul ca să se poarte discret în această privinţă, şi cu tactul cuvenit mai ales când e vorba de viaţa particulară a altora. În acelaşi timp se va identifica cu alţi creştini, în biserică, la facultate sau la servici, fără frică de a mărturisi când e întrebat de cineva că aparţine lui Cristos. El va căuta, prin rugăciune, exemplu şi mărturie să câştige prietenii lui, pentru Cristos.

Îmbărbătarea

Dacă Cristos cere mult de la noi, El este gata în acelaşi timp, să vină în ajutorul nostru prin diferite încurajări şi îmbărbătări. El are multe motive pentru aceasta.

Primul motiv ne priveşte direct: „Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:35-37). Mulţi se tem să-şi predea viaţa lui Isus, crezând că prin aceasta vor pierde prea multe lucruri. Uităm că Isus a venit în lume ca „să avem viaţă, şi s-o avem din belşug” (Ioan 10:10). Scopul Lui este să ne îmbogăţească, nu să ne sărăcească. Numai în slujba Lui se găseşte libertatea desăvârşită.

Ce-i drept, când te predai lui Cristos, trebuie să suporţi unele pierderi. Am vorbit deja despre păcat şi despre egoismul care trebuie să dispară. Se poate că vom pierde şi unii prieteni. Dar în compensaţie vom obţine bogăţii atât de satisfăcătoare încât balanţa nu rămâne deficitară. Învăţătura lui Cristos ca şi experienţa creştină sunt de acord asupra faptului, că dacă ne „pierdem” pe noi înşine, spre a-L urma pe Cristos, în realitate vom constata că abia atunci începem să ne regăsim. Lepădarea de sine este adevărata descoperire de sine. A trăi pentru sine este o nebunie şi sinucidere; a trăi pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi este adevărată înţelepciune şi viaţă. Când acceptăm să ne pierdem pe noi înşine, în slujba lui Cristos şi a aproapelui nostru, numai atunci vom începe să ne regăsim pe noi înşine. Ca să ilustreze acest fapt, Isus a pus în contrast lumea întreagă şi sufletul unui singur om. El întreabă un om de afaceri asupra profitului şi pierderilor lui; presupunând că poţi câştiga lumea întreagă şi să te pierzi pe tine însuţi, care ar fi folosul? Socotind valoarea minimă a profitului personal, Isus a explicat că a merge după El înseamnă a ne angaja într-o afacere avantajoasă, căci a-L urma pe El înseamnă să ne regăsim pe noi înşine, pe când a ne sluji pe noi şi a-L refuza pe El înseamnă să ne pierdem şi să ne lipsim de destinul veşnic, oricâte bunuri materiale am câştiga între timp. De ce lucrurile se prezintă astfel? Mai întâi pentru că nu am putea niciodată câştiga toată lumea. Şi apoi, chiar dacă am reuşi, n-ar dăinui! În al treilea rând, chiar dacă ar dura, nu ne-ar satisface. „Ce poate da un om în schimbul sufletului său?” Nimic nu ar putea avea suficientă valoare pentru o astfel de ofertă. Desigur costă să fii creştin. Dar a nu fi creştin costă şi mai mult; înseamnă a te pierde pe tine însuţi.

A doua consideraţie care încurajează predarea vieţii noastre lui Cristos este cu privire la ceilalţi oameni. Noi suntem chemaţi să ne supunem lui Cristos în vederea slujirii pe care o vom putea aduce. „Oricine îşi va pierde viaţa sa pentru buna vestire a Evangheliei, o va scăpa”. Creştinul se preocupă să aducă şi altora vestea bună a Evangheliei. Am văzut deja îndemnul care ni s-a dat de a nu ne ruşina nici de Cristos şi nici de cuvintele Sale. Privilegiul nostru este de a ne făli cu persoana Lui Isus şi a dori să răspândim vestea cea bună (sensul cuvântului „Evanghelie” nota trad.) şi altora.

Mulţi dintre noi ne simţim apăsaţi când vedem tragedia şi haosul lumii în care trăim şi în care chiar supravieţuirea noastră este pusă în cauză. Omul se simte deseori ca un bob de nisip în lume, sau o parte anonimă a maşini uriaşe, care se numeşte societatea modernă. Dar creştinul nu-şi pierde inima în deznădejde: Domnul Isus Cristos Şi-a descris ucenicii ca fiind „sarea pământului” şi „lumina lumii (Matei 5:13 şi 14). Înainte de a fi fost inventată congelarea, sarea era folosită într-un scop negativ, ca să oprească stricarea alimentelor, mai ales a cărnii şi a peştelui. În acelaşi fel ar trebui creştinii să păzească lumea de deteriorare, menţinând valorile morale, influenţând opinia publică şi legislaţia. Creştinii fiind lumina lumii, ei trebuie să permită ca această lumină să strălucească. Ei au găsit în Isus Cristos secretul păcii, al dragostei, al îmbunătăţirii relaţiilor între oameni, o viaţă transformată, ei vor trebui să împartă acest secret cu alţii. Cea mai bună contribuţie pe care o poate aduce cineva spre a răspunde nevoilor umanităţii este să trăiască o viaţă creştină, să întemeieze un cămin creştin şi să facă să strălucească prin toate mijloacele lumina Evangheliei lui Isus Cristos.

Cea mai mare încurajare a chemării, însă este pentru Isus Cristos Însuşi. „Oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea… o va mântui”. Graba noastră de a îndeplini o sarcină dificilă depinde în mare parte de persoane care ne-a cerut-o s-o îndeplinim. Dacă cererea vine de la cineva care are multă influenţă asupra noastră, de la cineva căruia îi datorăm mult, facem orice cu plăcere. Isus are toate drepturile asupra noastră, de aceea Îi suntem datori. Din cauza aceasta chemarea lui Isus este atât de elocventă şi de convingătoare. El ne cere să renunţăm la noi înşine, să ne luăm crucea şi să-L urmăm pentru Numele Lui. El care a purtat crucea înaintea noastră nu ne cere mai mult decât ne-a dat. Noi ar trebui, nu să socotim ce vom primi şi ce vom da, ci să-L urmăm, căci Isus S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, şi cu ce preţ! A părăsit slava Tatălui, cerul şi îngerii care I se închinau. S-a umilit pe El Însuşi, acceptând să ia chip omenesc, să Se nască într-un staul şi să fie culcat în iesle, apoi să lucreze ca tâmplar, având ca prieteni nişte simpli pescari; în cele din urmă să moară pe o cruce de lemn, pentru a purta păcatele lumii întregi. Numai o privire spre cruce ne face să cuprindem adâncimea unei astfel de dragoste, care a îndurat suferinţa şi ruşinea, pentru noi, care meritam judecata. Înţelegem că nu ne mai rămâne decât un lucru de făcut; să-L urmăm pe Isus! Cum să respingem o dragoste aşa de mare?

Şi acum un sfat: dacă te afli în stare de anemie morală, ţine-te departe de creştinism! Dacă-ţi place să duci o viaţă uşoară, satisfăcută de tine însuţi, nu deveni creştin! Dar dacă cauţi descoperirea firii tale însăţi, într-o viaţă care să satisfacă din plin, firea dăruită de Dumnezeu, dacă doreşti o viaţă de aventuri pasionante, în care vei avea prilejul de a-L sluji pe Dumnezeu, şi pe semeni tăi, dacă vrei să exprimi oricât de puţin din recunoştinţa, pe care începi s-o simţi, pentru Cel care a murit pentru tine, atunci te îndemn să te predai fără şovăire şi întârziere, lui Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul tău.

Glasul lui Isus mă-mbie

Crucea-ţi ia, vino cu Mine

Eu răspund cu bucurie

Toată viaţa mea Ţi-o-nchin!

 Să-ţi urmez vreau totdeauna

Crucea mea purtând mereu:

Dar pe cale-ntinde-mi mâna

Luminează drumul meu.

Vreau deci tot să las de-acuma

Luându-mi crucea, să-Ţi urmez

Cu iubire-ntotdeauna

În iubirea-Ţi să mă-încrez.

Ştiu, e strâmt drumul Golgotei

Şi sunt slab, şi sunt fricos;

Este-un drum al suferinţei,

Plin de colţuri şi stâncos.

Îmi dau viaţa-ntreagă Ţie,

Fă din mine ce voieşti;

Am drept scumpă avuţie

Că Tu, Doamne, mă iubeşti.

 CAPITOLUL 10   A lua o hotărâre

Numeroase sunt persoanele cărora li se pare ciudat când aud că trebuie să ia o hotărâre personală pentru a deveni creştin. Unii cred că dacă te-ai născut într-o ţară creştină, eşti de acum creştin. „Nefiind nici evrei, nici mahomedani, nici budişti, probabil că suntem creştini!”, spun ei. Alţii îşi închipuie că, primind o educaţie creştină, învăţând să accepte crezul creştin şi normele de purtare creştine, nu li se mai cere şi altceva. Dar lucrurile nu se prezintă astfel. Oricum ne-am fi născut şi am fost educaţi, fiecare om e răspunzător de hotărârea lui pentru sau împotriva lui Cristos. Nu putem să rămânem neutri. Este imposibil să ne îndreptăm spre creştinism fără să ne decidem, nici să lăsăm pe altul să ia hotărârea în locul nostru; noi înşine trebuie să hotărâm.

Chiar dacă suntem de acord cu ceea ce scrie în această carte până la pagina de faţă, nu ajunge. Chiar dacă admitem că divinitatea lui Isus e posibilă, poate chiar dovedită, şi că El era de fapt Fiul lui Dumnezeu; că El a venit şi a murit ca să fie Mântuitorul lumii; chiar dacă admitem că noi suntem păcătoşi şi că avem nevoie de un Mântuitor, toate acestea nu ajung. Nici unul din aceste fapte, nici toate împreună, nu ne fac creştini. Desigur că trebuie mai întâi să credem anumite fapte despre persoana şi lucrarea lui Cristos, dar adevărata credinţă va transforma acest asentiment mintal într-un act decisiv de încredere. Convingerea intelectuală este un lucru, dar hotărârea morală este altceva. Şi eu însumi gândeam altă dată că, deoarece Isus a murit pe Cruce, lumea întreagă era pusă în mod automat în ordine cu Dumnezeu. Îmi aduc aminte cât de nedumerit, ba chiar cât de indignat, am fost când mi s-a spus că aveam nevoie să mi-L însuşesc pe Isus şi mântuirea Lui pentru mine personal. Mulţumesc lui Dumnezeu că, mai târziu, El mi-a deschis ochii, şi am înţeles că nu era suficient numai faptul să recunosc că Isus este Mântuitorul lumii ci trebuia să-L accept personal ca pe Mântuitorul meu. Da, al meu! În adevăr adjectivul posesiv la persoana întâia, are un loc deosebit în Biblie. „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic” (Psalm 23:1); „Domnul este lumina şi mântuirea mea” (Psalm 27:1) „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu” (Psalm 63:1).”Preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos, Domnul meu”(Filipeni 3:8). Există un verset în Biblie care a ajutat pe mulţi căutători ai adevărului (şi pe mine!) să înţelegem pasul credinţei pe care-l avem de făcut, şi care conţine cuvintele lui Cristos, care spun: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Există o pictură vestită din anul 1853 care ilustrează această „lumină a lumii”. Pictura originală se află în capela din Keble College la Oxford, şi o copie pe care a pictat-o acelaşi artist după 40 de ani, se găseşte în Catedrala St. Paul. Deşi stilul acestei picturi s-a cam demodat, simbolul ei rămâne viu, precum l-a descris J. Ruskin: „În partea stângă a tabloului se vede această uşă care reprezintă sufletul omenesc, încuiată şi baricadată cu lacăte şi cuie ruginite. Iedera a crescut peste balamalele nedeschise de multă vreme… Pragul e acoperit cu buruieni, iar Cristos se apropie pe înnoptate… „El poartă coroana de spini şi haina de purpură împărătească, ţine o lampă în mâna stângă (lumina lumii) şi cu mâna dreaptă bate la uşă.”

Acest tablou simbolizează sufletul omenesc comparat cu o casă închisă cu o uşă care o izolează din exterior. Fiecare dintre noi avem propria noastră viaţă pe care dorim s-o trăim. Uşa acestei case e bine închisă, nimeni nu poate intra. În faţa uşii de la casa personalităţii noastre, se găseşte Isus Cristos. El vrea să intre în ea, de aceea bate la uşă. Hotărârea pe care avem s-o luăm este foarte simplă: Îi vom permite noi lui Isus să intre sau Îl vom lăsa afară?

Să ne punem câteva întrebări pentru a lămuri această hotărâre, pe care o avem de luat. Mai întâi de toate cine locuieşte această casă? Această casă reprezintă inima omenească şi cel ce o ocupă, este fiecare dintre noi în parte. Dar cine suntem noi şi de ce Isus vine să ne viziteze? Noi suntem păcătoşi şi El vine la uşa noastră tocmai pentru că avem nevoie de El.

Cel de al doilea şi al treilea capitol din cartea Apocalipsei sunt compuse din scrisori dictate apostolului Ioan de Cristos Cel proslăvit şi destinate la şapte din principalele biserici din Asia Mică. Versetul despre care vom vorbi, este concluzia ultimei scrisori, adresată bisericii din Laodicea, care se găsea în ţinutul unde acum se află Turcia de astăzi. Laodicea era o cetate bogată şi prosperă în vremurile acelea, vestită în special prin manufacturile ei de ţesături, şcoala ei de medicină unde se fabrica vestita doctorie frigiană pentru ochi, şi pentru băncile ei renumite. Prosperitatea materială adusese acestei cetăţi un spirit de trufie care molipsea până şi biserica creştină. În această biserică se găseau creştini cu numele, dar care nu erau adevăraţi creştini. Interesul lor religios era numai superficial şi sporadic. Ca şi apa adusă prin viaductele din Hierapolis (care se mai pot vedea şi astăzi), ei erau „călduţi”, spune Isus, adică nici în clocot nici reci. „Călduţi” din punct de vedere spiritual consecinţă a mândriei şi iluziilor, în care se complăceau. „Zici: sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”; şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol” (Apocalipsa 3:17).

Ce portret a mândrei şi prosperei biserici din Laodicea! Membrii ei erau goi cu toate fabricile lor de îmbrăcăminte, orbi cu toate doctoriile lor pentru ochi, cerşetori cu toate băncile lor bogate! Noi astăzi nu suntem diferiţi de ei. Poate că şi noi spunem, ca ei: „N-am nevoie de nimic”. Nu există cuvinte mai primejdioase ca acestea din punct de vedere spiritual. Nu oare independenţa şi încrederea noastră în noi înşine ne împiedică de a ne preda lui Cristos? Desigur că avem nevoie de El! Fără El suntem goi înaintea lui Dumnezeu, adică lipsiţi de îmbrăcămintea morală cuvenită pentru a ne înfăţişa înaintea Lui; orbi în ceea ce priveşte adevărurile spirituale; cerşetori, neavând nimic cu care să ne putem cumpăra favorurile cerului. Dar Cristos poate să ne îmbrace cu dreptatea Lui, să ne deschidă ochii, şi să ne îmbogăţească duhovniceşte. În afară de El, adică până nu-l deschidem uşa, şi-L lăsăm să intre, rămânem cerşetori orbi şi goi, pierduţi pentru totdeauna. „Iată Eu stau la uşa şi bat” spune El. Nu e vorba de o nălucă, nici de o figură dintr-un roman religios. Ci Cel care stă la uşa şi bate este Isus, Omul din Nazaret: care pin faptele, caracterul şi învierea Lui garantează că El este Fiul lui Dumnezeu. El este Mântuitorul cel răstignit. Mână care bate la uşă poartă semnul cuielor. Picioarele care stau pe prag la fel. El este Cel care a murit pentru păcatele noastre pe cruce. El este Cristosul cel înviat. Ioan Îl descrie deja în capitolul întâi al Apocalipsei, cum L-a văzut într-o vedenie simbolică ca Mântuitorul proslăvit: „Ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari… Faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui” (Apocalipsa 1:13-17). Nu e mirare că Ioan, când L-a văzut, a căzut la picioarele Lui. Este greu de înţeles cum Domnul slavei se pleacă spre cerşetorii orbi şi goi care suntem noi. Ce face Isus Cristos? El stă la uşă, aşteptând şi bătând. Isus stă cu răbdare în faţa uşii. El este lângă ea. Şi totuşi această casă Îi aparţine! El este arhitectul. El este ziditorul, El este proprietarul; El a plătit-o cu Sângele Lui. Casa Îi aparţine de drept; cât despre noi, suntem numai locatarii ei. El ar putea să ne poruncească să-I deschidem uşa . În loc să procedeze astfel, ne roagă frumos să-L primim. Nu intră cu sila în viaţa nimănui, ci spune (Apocalipsa 3:18): „Te sfătuiesc…” Ar avea dreptul să rostească porunci, să dea ordine, dar se mulţumeşte cu sfaturi. Aşa de mare este smerenia Lui. Ce mare libertate ne lasă Isus!

Dar de ce vrea Isus Cristos să intre la noi? Noi am văzut deja motivele. El vrea să ne fie în acelaşi timp şi Mântuitor şi Stăpân. Ca să devină Mântuitorul nostru, El a murit pentru păcatele noastre. Dacă Îl primim, El ne dăruieşte fiecăruia în parte toate binefacerile aduse de moartea Lui. Odată intrat, El renovează, zugrăveşte casa şi o mobilează din nou. Cu alte cuvinte, El ne iartă, ştergând trecutul şi curăţindu-ne. Apoi ne promite că va cina cu noi şi noi cu El. Această frază descrie bucuria părtăşiei cu El. Nu numai că ni se dă El Însuşi nouă, ci ne cere să ne dăm şi noi Lui. Am fost nişte străini; acum devenim prieteni. Era între noi o uşă închisă; acum ne aşezăm la aceeaşi masă.

Isus Cristos vrea să intre la noi şi ca Domn şi ca Stăpân. Viaţa noastră, asemănată aici cu o casă, va intra în stăpânirea Lui; dar nu are rost să-I deschidem uşa dacă nu suntem gata să ne supunem Lui. Când trece pragul, noi trebuie să-I încredinţăm toată trusa cu chei, garantându-I accesul liber în toate camerele. Un student spunea odată: „În loc să-I dau lui Cristos o mulţime de chei pentru toate camerele casei, I-am dat un paspartu care le deschide pe toate”.

O astfel de dăruire lui Isus Cristos se traduce prin pocăinţă, întoarcere de la tot ce ştim că nu-I place Lui. Nu că devenim mai buni ca înainte de a-L pofti înăuntru. Dimpotrivă! Tocmai pentru că noi din fire nu putem singuri să ne transformăm şi nici să ne îmbunătăţim, de aceea avem nevoie de intervenţia Lui. Dar atunci trebuie să ne şi învoim cu schimbările pe care El va socoti că trebuie să le facă când a intrat în inima noastră. Nu mai încape nici împotrivire, nici discuţie, ci mai degrabă o supunere fără condiţii stăpânirii Lui. Isus ne cere să ne lepădăm de rău, şi să-L urmăm pe El, chiar dacă nu ştim în amănunt unde ne va duce toate acestea.

Şovăieşti? Ţi se pare nechibzuit de a te preda aşa orbeşte lui Cristos? Desigur nu ai dreptate. Ai mult mai mult de chibzuit decât la o căsătorie. Prin căsătorie, un bărbat şi o femeie se predau unul altuia fără condiţie, neştiind ce le rezervă viitorul. Ei însă se iubesc şi au încredere unul în altul, şi promit să rămână uniţi din acel moment, „la bine şi la rău, în sărăcie sau în bogăţie, în stare de boală şi sănătate, să se iubească unul pe altul până ce moartea îi va desparte”. Dacă fiinţe omeneşti pot să se încreadă astfel una alteia, oare nu putem noi să ne încredem în Fiul lui Dumnezeu? De fapt, e mai rezonabil să te încredinţezi lui Cristos, care este Dumnezeu, decât unui om, cât de bun ar fi el. Isus nu ne va înşela niciodată nici nu va dezamăgi încrederea noastră.

Ce vom face, deci? Mai întâi, să ascultăm glasul Lui. Din nefericire este posibil să facem pe surzii şi să înăbuşim murmurul constant al chemării Lui. Căci vocea Lui se face auzită în diferite feluri; uneori în tulburările conştiinţei noastre, alteori prin problemele puse minţii; sau după o bătălie morală pierdută; când viaţa ne apare goală, fără rost. Câteodată printr-o foame spirituală nelămurită, sau prin boală, doliu, durere, sau teamă, ne dăm seama că Cristos stă afară la uşă şi ne vorbeşte. Sau poate că chemarea Lui ne vine printr-un prieten, prin vocea unui predicator sau printr-o carte. Când o auzim, trebuie să ascultăm. „Cine are urechi, să asculte”, spune Duhul Sfânt (Apocalipsa 2:7,11,17,29, 3:6, 13, 22).

Apoi, trebuie să-I deschidem uşa. Dacă am auzit că bate, trebuie ca răspuns să-L lăsăm să intre. Aceasta este o imagine, o descriere prin pildă a unui act de credinţă, prin care credem în Isus Cristos, Mântuitorul, şi ne supunem Lui ca Stăpân.

Această faptă de credinţă este un act concret. Verbul grec folosit în text exprimă un act precis. Nu e vorba de o uşă care se deschide singură, nici care ar fi întredeschisă. Uşa este închisă, deci trebuie să fie deschisă dinăuntru. Cristos nu poate s-o deschidă din afară. Un renumit tablou al pictorului Holman Hunt, Îl reprezintă pe Isus, care stă în faţa unei uşi închise şi bate, dar uşa nu are zăvor pe din afară, se spune că dinadins l-a omis, ca să arate că noi trebuie să deschidem uşa, deoarece clanţa se află numai în interior.

Primirea lui Isus este un act individual. Într-adevăr, acest mesaj a fost adresat unei biserici – anume celei din Laodicea, o biserică considerată în text „călduţă”. Vocea însă îndeamnă pe fiecare. Stă scris „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el”. Fiecare om trebuie să se hotărască pentru sine şi să facă pasul acesta singur. Nimeni nu-l poate face pentru tine. Părinţi creştini, învăţători, pastori şi prieteni te pot îndruma, dar numai mâna ta poate răsuci cheia şi deschide broasca.

Este un act făcut odată pentru totdeauna; numai odată poţi face acest pas. Când intră Cristos, El închide uşa şi încuie pe dinăuntru. Păcatul Îl poate izgoni într-un colţ sau altul, dar casa în care a intrat El nu o mai părăseşte niciodată. „Nu te voi lăsa nici nu te voi părăsi”, spune El (Iosua 1:5, citat în Evrei 13:5).

Aceasta nu înseamnă că printr-o astfel de experienţă devii ca un înger! Nici că într-o clipă devii desăvârşit. Poţi deveni creştin într-o clipă, dar trebuie timp pentru a atinge maturitatea. Cristos poate să intre, să ne cureţe şi să ne ierte în câteva secunde, dar e nevoie de mult mai mult timp ca să ne transforme caracterul după voia Lui. Tot astfel cum nu-i nevoie decât de un scurt moment ca să se căsătorească doi tineri, dar câţi ani le trebuie ca să se unifice cele două caractere diferite!

Deci, clipa când Îl primim pe Cristos spre a ne preda Lui e urmată de o viaţă întreagă de adaptare.

Deschiderea uşii depinde de voinţa noastră. Nu-i nevoie să aştepţi vreo lumină supranaturală, nici vreo senzaţie specială. Nu! Cristos a venit în lume, să moară pentru păcatele noastre. Acum a sosit la uşa casei tale, la uşa vieţii tale, stă afară şi bate. Mai mult nu poate face. Noi trebuie să deschidem.

Este un act urgent. Să nu aşteptăm mai mult decât trebuie. Timpul trece, cine ştie ce aduce viitorul? Poate că o astfel de ocazie nu se mai iveşte niciodată (Proverbe 27:1): „Nu te făli cu ziua de mâine, căci nu ştii ce poate aduce o zi”. Duhul Sfânt zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evrei 3:7-8, citat din Psalmul 95:8). Nu amâna să deschizi în speranţa de a deveni demn de a-L lăsa să intre pe Cristos, şi nici ca să rezolvi mai întâi singur problemele tale.

Dacă crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi că a murit ca să fie Mântuitorul tău, este de ajuns. Toate vor veni pe deasupra la vremea lor. Desigur că e primejdioasă o hotărâre luată în grabă şi pe negândite; dar şi şovăiala este tot atât de periculoasă. Dacă în străfundul tău ştii că trebuie să acţionezi, atunci nu mai amâna!

A deschide inima lui Isus este un act indispensabil. Desigur că viaţa creştină înseamnă mult mai mult decât numai să deschizi uşa. Precum vom vedea în capitolul următor, ea include intrarea într-o comunitate de creştini, deosebirea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, creşterea în har şi în cunoştinţă, efortul de a sluji pe Dumnezeu şi pe om. Dar nimic nu poate înlocui acest prim pas. Poţi să crezi cu mintea ta în Cristos şi să-L admiri; poţi să-I adresezi rugăciuni prin gaura cheii (aşa am făcut şi eu, ani de zile!); poţi să-i dai câţiva bani pe sub pragul uşii ca să-L faci să tacă; poţi să fii moral, cumsecade, drept şi bun; poţi să fii religios, botezat şi confirmat; să fii învăţat, să cunoşti filozofia religiei, să studiezi teologia, ba chiar să fii preot sau pastor consacrat şi totuşi încă să nu-I fi deschis lui Cristos uşa inimii tale. Nu există nici un alt mijloc care conduce la Cristos; tot restul e fără valoare.

Un profesor universitar povesteşte în autobiografia sa (intitulată „Cum m-a surprins bucuria”

 CAPITOLUL 11   A fi creştin

Acest ultim capitol este adresat celor ce au deschis uşa vieţii lor lui Isus Cristos. Ei s-au predat Lui. Deci au pornit în viaţa creştină. A deveni creştin este un lucru, dar a fi creştin este altceva. Care sunt consecinţele vieţii creştine? Iată de ceea ce ne vom ocupa acum.

Ai făcut primul pas, invitându-L pe Cristos să devină Mântuitorul şi Stăpânul tău. De îndată s-a petrecut o minune; Dumnezeu – fără al cărui har n-ai fi putut să te pocăieşti nici să crezi – ţi-a dăruit o viaţă nouă. Te-ai „născut din nou” (Ioan 3:1-21). Deci ai devenit un copil al lui Dumnezeu, ai intrat în familia Lui. Precum la naşterea trupească nu ţi-ai dat seama de ce s-a petrecut cu tine, poate că nici acum n-ai înţeles ce s-a petrecut cu tine, n-ai simţit nimic extraordinar. De fapt, a lua conştiinţă de sine însuşi, a descoperi cine şi ce suntem, face parte din dezvoltarea personalităţii. Totuşi, aşa cum prin naşterea ta s-a ivit o nouă persoană independentă în lume, tot aşa când te-ai născut din nou ai devenit o făptură nouă în Cristos.

Dar, poate te vei întreba, nu este Dumnezeu oare Tatăl tuturor oamenilor? Nu sunt ei toţi copiii Lui? Dumnezeu este cu adevărat Creatorul tuturor oamenilor, în sensul că „îşi trag cu toţii obârşia din El”, cum scrie, de pildă, în Faptele Apostolilor 17:28. Biblia însă face o distincţie netă între această relaţie generală a lui Dumnezeu cu tot neamul omenesc, relaţie de Creator faţă de creatura sa, şi relaţia specială de Tată faţă de copil, care o are El cu cei care devin o nouă făptură prin Isus Cristos. Ioan lămureşte această legătură în prologul evangheliei sale unde scrie: „El, (adică Isus) a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi… din Dumnezeu” (Ioan 1:11-13). „Celor ce… L-au primit”, „celor ce cred,… născuţi.”..”din Dumnezeu”. Toate aceste cuvinte se referă la aceeaşi oameni, adică „copiii lui Dumnezeu”, care au primit pe Cristos în viaţa lor.

Pentru a înţelege ce înseamnă după Biblie a fi „un copil al lui Dumnezeu”, trebuie să înţelegem privilegiile şi responsabilităţile copilului lui Dumnezeu. Să vedem care sunt ele:

Privilegiile creştine

Primul drept pe care-l are cel care s-a născut din nou, şi care a intrat astfel în familia lui Dumnezeu este contactul cu Dumnezeu. Să analizăm această relaţie.

a) Părtăşia cu Dumnezeu

Am văzut că păcatele noastre ne-au îndepărtat de Dumnezeu, punând între El şi noi o barieră. Cu alte cuvinte eram sub condamnarea dreptului Judecător al întregii lumi. Dar acum, prin Isus Cristos, care a purtat osânda noastră, şi cu care am fost uniţi prin credinţă, suntem „îndreptăţiţi”, deci acceptaţi de Dumnezeu şi declaraţi neprihăniţi. Judecătorul nostru a devenit Tatăl nostru. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem”, scrie Ioan în prima lui epistolă (cap. 3:1). „Tatăl” şi „Fiul” sunt titlurile distincte pe care Isus le dădea lui Dumnezeu şi Lui Însuşi, şi aceste Nume ne dă voie şi nouă să le folosim. Legătura noastră cu El ne îngăduie să avem parte de însăşi părtăşia Lui cu Tatăl. Ciprian, episcopul Cartaginei în mijlocul secolului al treilea al erei noastre, exprimă foarte bine acest privilegiu în tratatul lui cu privire la rugăciunea Domnului Isus, Tatăl nostru: „Ce mare este îndurarea Domnului! Cu câtă bunătate Se apleacă El spre noi şi doreşte să-I zicem Tatăl nostru! Când ne rugăm, El care ne numeşte fii de Dumnezeu precum şi Cristos este Fiul lui Dumnezeu! Nici unul dintre noi n-ar îndrăzni să pronunţe acest Nume în rugăciune, dacă nu ne-ar fi învăţat El”.

Iată de ce acum putem rosti Tatăl nostru fără făţărnicie. Cuvintele nu mai sună a gol ca altădată, ele acum sunt pline de rezonanţă, căci Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru care este în cer, El ştie de ce avem nevoie chiar înainte de a-I cere ceva, şi nici unul dintre copiii Săi nu vor duce lipsă de lucruri bune (Matei 6:7-13, 24-34 şi 7:7-12). Uneori poate că trebuie să primim din mâna Lui şi câte o mustrare, „căci Dumnezeu pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evrei 12:3-11). Dar aşa făcând, Se poartă cu noi ca şi cu nişte fii şi ne pedepseşte spre binele nostru. Având un astfel de Tată, iubitor, înţelept şi puternic, putem să fim izbăviţi de toate temerile noastre.

 b) Siguranţa

Nu numai că creştinul Îl cunoaşte pe Dumnezeu ca un fiu pe tatăl său, dar această legătură este sigură, de neclintit. Câţi oameni nădăjduiesc fără speranţă! Cu Dumnezeu însă poţi să fii sigur. Voia lui Dumnezeu pe care ne-a descoperit-o nouă este să fim siguri că avem siguranţa mântuirii noastre, nu numai pentru pacea şi liniştea noastră lăuntrică, şi pentru a ajutora pe alţii, ci pentru a şti că aceasta este voia lui Dumnezeu pentru noi. Apostolul Ioan scrie categoric, că aceasta era ţinta primei lui epistole: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică” (1 Ioan 5:13).

Totuşi, trebuie să facem o deosebire între a fi sigur şi a se simţi sigur. Mulţi tineri creştini în viaţa lor cu Cristos greşesc în această privinţă; ei se bizuiesc prea mult pe sentimentele lor superficiale. Într-o zi se simt aproape de Dumnezeu; a doua zi iată-i simţindu-se din nou îndepărtaţi de El. Şi pentru că ei cred sincer că sentimentele lor oglindesc cu adevărat starea lor spirituală, iată-i copleşiţi de îndoieli. Viaţa lor creştină, adeseori când se înalţă în exaltare, când coboară în adâncimi de depresiune. Să evităm o astfel de stare cu orice preţ. O astfel de cale în sus şi în jos pentru copiii Săi nu este după voia lui Dumnezeu. Trebuie să învăţăm să nu ne încredem simţurilor noastre, care sunt foarte variabile şi deseori n-au nici un fel de raport cu progresele noastre spirituale.

Temelia siguranţei noastre, se bazează nu pe simţurile noastre, ci pe ceea ce ne-a spus El. Deci testul pe care trebuie să ni-l aplicăm nu este subiectiv, ci obiectiv: nu trebuie să scormonim înăuntrul nostru ca să căutăm dovezi de viaţă spirituală, ci să privim în sus la Dumnezeu şi la Cuvântul Lui. Dar unde vom găsi acest cuvânt a lui Dumnezeu care ne asigură că suntem copiii Lui?

Mai întâi, Dumnezeu făgăduieşte în Biblie, adică în Cuvântul Lui scris, să dea viaţa veşnică celor care Îl primesc pe Cristos. „Mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5:11-12). Deci nu e un lucru pretenţios să crezi cu umilinţă că ai viaţa veşnică. Dimpotrivă; a crede Cuvântul lui Dumnezeu este smerenie, nu trufie, este înţelepciune, şi nu pretenţie. Nebunia şi păcatul ar fi tocmai să te îndoieşti, căci „cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea, pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său” (v. 10). Toată Biblia este plină de făgăduinţele lui Dumnezeu. Creştinul chibzuit începe cât se poate de devreme să şi le întipărească în memorie. În continuare dacă i se întâmplă să cadă în prăpastia depresiunii şi a îndoielii, aceste făgăduinţe ale lui Dumnezeu sunt ca frânghiile alpinistului, pe care acesta le foloseşte spre a ieşi de acolo. Iată câteva din textele de memorat. Fiecare conţine o făgăduinţă:

 Cristos nu izgoneşte pe cel ce vine la El: (Ioan 6:37)

În El avem viaţa veşnică: (Ioan 10:28)

El este totdeauna cu noi: (Evrei 13:5-6)

Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre: (1 Corinteni 10:13)

Dacă le mărturisim, El ne va ierta păcatele: (1 Ioan 1:9)

Ne va da înţelepciunea de care avem nevoie, dacă I-o cerem: (Iacov 1:5)

În al doilea rând, Dumnezeu vorbeşte sufletelor noastre. Ascultaţi următoarele afirmaţii: „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (1 Ioan 5:11-12) şi când strigăm: „Ava! adică: Tată!, Însuşi Duhul adevereşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 5:5 şi 8:15-16). Fiecare creştin ştie ce înseamnă aceasta. Mărturia Duhului Sfânt din Scriptură e adeverită de mărturia aceluiaşi Duh Sfânt în inima noastră în experienţa zilnică. Nu e vorba aici de sentimentele noastre nestabile şi schimbătoare, ci mai degrabă de o convingere de origină divină în inima noastră, când Duhul Sfânt ne asigură El Însuşi de dragostea lui Dumnezeu pentru noi, şi ne îndeamnă să strigăm „Tată!” atunci când căutăm faţa lui Dumnezeu în rugăciune.

În al treilea rând, Duhul cel Sfânt confirmă mărturia înfierii noastre prin felul nostru de a trăi şi a ne purta. Din clipa când ne-am născut din nou şi ne-am integrat în familia lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. De fapt, acesta este unul din privilegiile principale ale copiilor lui Dumnezeu: Duhul Sfânt care locuieşte în inima lor: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14). Şi iarăşi: „Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui”. Duhul cel Sfânt nu poate locui în noi fără să înceapă imediat să lucreze şi să ne schimbe felul de a trăi. Apostolul Ioan, în prima lui epistolă, repetă fără cruţare, acest test aplicat celor care „îşi spun” creştini: oricine persistă în neascultare de poruncile lui Dumnezeu, neglijându-şi datoriile către fraţii săi în credinţă, scrie el, nu e creştin, orice ar mărturisi el. Dreptatea şi dragostea sunt caracteristicile indispensabile ale copiilor lui Dumnezeu.

c) O legătură sigură

Odată ce am devenit copii ai lui Dumnezeu, oare este sigură legătura noastră cu Dumnezeu? Sau putem noi să fim născuţi în familia lui Dumnezeu astăzi, iar mâine excluşi din mijlocul ei? Biblia spune că această relaţie este o legătură permanentă. „Dacă suntem copii, suntem şi moştenitori”, scrie Pavel, „moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Cristos” (Romani 8:17).

Poate că-ţi pui întrebarea: „Dar ce se întâmplă dacă păcătuiesc? Când păcătuiesc, voi pierde titlul de copil al lui Dumnezeu? Încetez eu de a face parte din casa Tatălui ceresc? Nicidecum! Gândeşte-te la ce se întâmplă într-o familie. Un băiat se poartă urât cu părinţii săi. Un nor se coboară peste căminul acesta, atmosfera este grea, tatăl şi fiul nu se mai înţeleg. Băiatul acesta nu mai este el fiul casei? Ba da. Legătura nu s-a schimbat; părtăşia însă s-a rupt. Legătura de familie depinde de naştere; părtăşia, de comportare. Îndată ce fiul şi-a cerut scuze, el este iertat, şi părtăşia este restabilită. Legătura de familie însă a rămas aceeaşi. Băiatul poate să fi fost, pentru o vreme, neascultător, ba chiar un fiu netrebnic, dar nu a încetat de a fi rămas fiul familiei. Acelaşi lucru se întâmplă cu copiii lui Dumnezeu. Când păcătuim, noi nu ne pierdem înfierea, adică legătura dintre copil şi tată, deşi părtăşia cu Dumnezeu rămâne întreruptă până ne mărturisim păcatul şi-l părăsim. Îndată ce „ne mărturisim păcatul, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Căci „dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre (Ioan 2:1-2). Deci, nu aştepta până seara, cu atât mai puţin până duminica viitoare, ca să îndrepţi ceea ce astăzi nu ai făcut bine. Dimpotrivă, când ai căzut în păcat sau ispită, îngenunchează, pocăieşte-te şi caută cu umilinţă numaidecât iertarea Tatălui tău. Străduieşte-te să-ţi păstrezi conştiinţa limpede şi nepătată.

Cu alte cuvinte, noi nu putem fi îndreptăţiţi decât o singură dată pentru totdeauna; dar în fiecare zi avem nevoie de iertare. Când Isus le-a spălat picioarele ucenicilor Săi, El le-a dat o pildă în această privinţă. Petru L-a rugat să-i spele „nu numai picioarele, dar mâinile şi capul”. Domnul însă a răspuns: „Cine s-a scăldat, n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot” (Ioan 13:9-10). Pe vremea Domnului Isus era obiceiul în Palestina, ca un om poftit la un prânz să facă baie înainte de a pleca. Când sosea la casa prietenului său, el avea picioarele prăfuite, de aceea o slugă îl întâmpina la uşă şi-i spăla picioarele. Tot aşa, când venim la Cristos întâia dată prin pocăinţă (convertire) primim un fel de „baie”, adică suntem „scăldaţi” în dreptatea Sa, – botezul fiind simbolul îndreptăţirii. Dar umblând zilnic pe drumurile prăfuite ale acestei lumi, avem nevoie „să ni se spele picioarele” (adică să primim zilnic iertarea şi curăţirea).

Responsabilităţile copilului lui Dumnezeu

Este un lucru minunat să fii copil a lui Dumnezeu. Dar aceasta implică şi obligaţi precise. Petru scrie: „Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire” (1 Petru 2:2).

Marele privilegiu al copilului lui Dumnezeu este părtăşia cu Dumnezeu; marea sa răspundere este creşterea spirituală. Fiecăruia ne sunt dragi copiii, dar nici o persoană cu bun simţ nu ar dori să rămână în stadiul de pruncie. Tragedia însă este că mulţi creştini, născuţi din nou în Cristos, nu devin niciodată adulţi. Alţii suferă chiar de regresiune infantilă. Scopul Tatălui nostru ceresc, însă, este ca „pruncii în Cristos” să devină adulţi, „desăvârşiţi în Cristos” (1 Corinteni 3:1, Coloseni 1:28). Naşterea trebuie să fie urmată de creştere. Începutul vieţii creştine, îndreptăţirea, acceptarea lui Dumnezeu, conduce la sfinţire, adică la ceea ce Petru numeşte „a creşte spre mântuire”.

Sunt două domenii principale în care creştinul trebuie să crească. Cel dintâi este cunoştinţa; al doilea; sfinţirea. Când începem viaţa cu Cristos, noi pricepem foarte puţine lucruri, şi de-abia începem să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dar după aceea trebuie să înaintăm în cunoştinţa lui Dumnezeu şi a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Această cunoştinţă este în acelaşi timp intelectuală şi personală. Pe plan intelectual, vă sfătuiesc să studiaţi nu numai Biblia, ci şi cărţi creştine bune. A neglija creşterea în cunoştinţă, înseamnă a merge spre dezastru.

Noi trebuie să creştem de asemenea în sfinţire. Scriitorii Noului Testament vorbesc despre dezvoltarea credinţei noastre în Dumnezeu, despre dragostea noastră pentru „aproapele nostru” (adică pentru oameni) şi de asemănarea noastră cu Cristos. Orice fiu al lui Dumnezeu doreşte să semene tot mai mult în caracter şi în purtarea sa, cu Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Viaţa creştină este o viaţă neprihănită, adică dreaptă. Trebuie să ne străduim să ascultăm de poruncile lui Dumnezeu şi să împlinim voia Lui. De aceea ne-a fost dat Duhul Sfânt. El şi-a făcut din trupurile noastre, templul Său; El locuieşte în noi. Şi dacă noi ne supunem puterii Sale şi urmăm îndemnurile Lui, El va înfrânge dorinţele noastre rele şi va face ca în viaţa noastră să apară roadele Duhului şi anume „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrângerea poftelor” (Galateni 5:16, 22-23). Astfel vom fi în stare să ascultăm de poruncile lui Dumnezeu şi să facem voia Lui.

Dar cum să creştem? Sunt trei domenii esenţiale pentru dezvoltarea spirituală, în care copii lui Dumnezeu au responsabilitatea să se angajeze.

a) Datoria noastră către Dumnezeu

Legătura noastră cu Tatăl nostru ceresc, deşi e sigură, nu e statică. El doreşte arzător ca, copiii Lui să-L cunoască din ce în ce mai de aproape. Generaţii de creştini, una după alta, au descoperit că cel mai bun mijloc de a-L cunoaşte pe Dumnezeu constă în a pune zilnic deoparte un moment pentru citirea Bibliei şi rugăciune. Acest lucru este indispensabil pentru orice creştin care vrea să progreseze. În ziua de astăzi toţi suntem foarte ocupaţi, dar oricum trebuie să ne revedem programul nostru zilnic pentru a găsi timpul necesar de reculegere, de preferinţă dimineaţa. Poate că trebuie să ne impunem o disciplină severă, dar dacă acţionăm astfel, cu o Biblie cu litere lizibile şi cu un ceasornic deşteptător, iată-ne pe drumul biruinţei!

Este de mare importanţă să păstrăm echilibrul între citirea Bibliei şi rugăciune, deoarece prin Scriptură ne vorbeşte Dumnezeu, iar prin rugăciune vorbim noi cu El. Biblia ar trebui citită metodic. Roagă-te înainte de a citi, ca Duhul Sfânt să-ţi deschidă ochii şi să-ţi lumineze mintea. Apoi citeşte rar, cu atenţie şi cugetând. Dacă ai la dispoziţie, întrebuinţează o versiune modernă. Impuneţi să citeşti şi să reciteşti textul, până ţi se descoperă semnificaţia lui. O carte de comentarii îţi poate fi şi ea de un mare ajutor. Apoi cugetă asupra învăţăturilor pe care poţi să ţi le aplici ţie însuţi pentru viaţa de fiecare zi, din versetele citite. Caută făgăduinţele pe care să te sprijini, poruncile de îndeplinit, pildele de urmat, şi păcatele de care să te fereşti. Dacă e posibil notează într-un carnet tot ce ai învăţat. Mai presus de toate caută-L pe Isus Cristos, căci El este tema principală a Bibliei. Nu numai că Isus s-a descoperit prin ea, dar pe El Îl găsim în fiecare din paginile ei. Citirea şi meditarea Cuvântului este însoţită de rugăciune. Învaţă să vorbeşti cu Dumnezeu, despre subiectul asupra căruia El ţi s-a adresat. Nu schimba discuţia! Dacă ţi-a vorbit despre El Însuşi şi despre slava Lui, închină-te Lui. Dacă ţi-a vorbit de tine, de păcatele tale, mărturiseşte-le. Mulţumeşte-l pentru orice binecuvântare descoperită ţie prin textul citit, şi roagă-te pentru ca tu şi prietenii tăi să profitaţi de învăţăturile date de aceste texte. Când ai terminat cu rugăciunea cu privire la textul respectiv, vei avea alte subiecte de rugăciune. Dacă Biblia te ajută în rugăciune, caietul de notiţe îţi va fi şi el de ajutor. Dacă ai notat în el, încă de dimineaţă, toate amănuntele zilei respective, seara, recapitulează-ţi ziua, mărturiseşte păcatele comise, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite şi roagă-te pentru cei pe care i-ai întâlnit. Dumnezeu este Tatăl tău. Fii dar natural, încrezător şi îndrăzneşte. El se interesează de fiecare amănunt al vieţii tale. Curând vei vedea necesitatea să alcătuieşti o listă de rugăciune în care să înscrii rudele şi prietenii pentru care te simţi răspunzător. E de preferat să faci o listă uşor de completat, unde să poţi adăuga sau sustrage diferitele nume.

b) Datoria noastră către Biserică

Viaţa creştină nu se trăieşte numai pentru sine; ea nu este numai o problemă personală. Dacă ne-am născut din nou, am devenit membri ai familiei lui Dumnezeu; nu numai că El a devenit Tatăl nostru, dar orice creştin ne-a devenit frate sau soră, din orice neam sau denominaţie creştină ar fi. În Noul Testament, când se vorbeşte despre creştini, se foloseşte foarte des cuvântul „fraţii”. Nu e suficient numai să ne mulţumim să fim membri ai Bisericii universale, ci trebuie să exprimăm practic această realitate; făcând parte dintr-o comunitate a ei. Locul fiecărui creştin este într-o biserică locală, luând parte la toate slujbele divine, la părtăşia şi mărturia pe care o aduce ea. Poate că te vei întreba: unde să mă duc, cărei comunităţi să mă alătur? Dacă eşti deja legat de o biserică, fie prin educaţie, fie printr-o frecventare, de mai multă vreme, nu este nevoie să rupi această părtăşie fără motive serioase. Dacă însă ai de ales biserica unde vei deveni membru, iată câteva sfaturi, unul cu privire la responsabilul bisericii şi altul privitor la adunarea însăşi. Câteva întrebări te vor ajuta să te lămureşti: predicatorul sau pastorul este el supus autorităţii Scripturii, căutând s-o explice în predicile lui şi să o pună în raport cu viaţa noastră zilnică? Iar comunitatea reprezintă ea cel puţin un grup de credincioşi, care iubesc pe Dumnezeu, iubindu-se unii pe alţii şi pe ceilalţi oameni?

Botezul marchează în general intrarea într-o comunitate creştină vizibilă, cu toate că semnificaţia lui este mult mai adâncă. Dacă n-ai fost botezat încă, întreabă-l pe responsabilul bisericii cum să te pregăteşti pentru acest act. Apoi, chiar dacă la început multe lucruri îţi par încă neînţelese şi ciudate, nu sta în prag, ci intră hotărât în comuniunea creştină. A merge regulat la ora de cult într-o adunare (sau biserică) în fiecare duminică este o datorie creştină importantă. Mai ales cina Domnului cunoscută şi sub numele de frângerea pâinii, comuniune, sau împărtăşanie are importanţă esenţială. Aproape toate denominaţiile creştine sunt de acord a recunoaşte în comuniunea noastră unii cu alţii comemorarea morţii Mântuitorului nostru Isus Cristos. Dar părtăşia creştină este mult mai mult decât bucuria să întâlnirii duminica între „fraţi”. În mijlocul dragostei frăţeşti, tânărul creştin va descoperi adâncimea, adevăratei dragoste creştine. Acolo el va găsi o prietenie şi o dăruire mutuală deplină, cu fel de fel de oameni de vârstă şi de origină diferită. Desigur că cei mai buni prieteni ai creştinului vor fi creştini; iar nevastă sau bărbat îţi vei căuta numai printre credincioşi (vezi, de pildă, 2 Corinteni 6:14).

c) Datoria noastră către lume

Am văzut mai sus că viaţa creştină e o problemă de familie, în care copiii se bucură de legătura cu Tatăl lor şi de părtăşia unii cu alţii. Dar nici o clipă să nu ne închipuim că aici responsabilităţile creştine se opresc! Creştinii nu alcătuiesc o grupare de egoişti care s-ar interesa numai de ei înşişi. Dimpotrivă, orice creştin trebuie să fie adânc preocupat de toţi semenii lui, care-l înconjoară. Şi o parte foarte importantă din chemarea lui constă în a se interesa de cei ce sunt în afara Bisericii. Biserica creştină are la activul ei multe opere filantropice în toată lumea, în favoarea celor oropsiţi, părăsiţi, sărăci, flămânzi, bolnavi, victime ale opresiunii şi nedreptăţii, orfani, prizonieri şi declasaţi. Încă şi astăzi se află în toată lumea ucenici ai lui Cristos care se străduiesc să uşureze suferinţele şi strâmtorarea altora. Totuşi, cât de mult lucru mai rămâne de făcut! Uneori, trebuie să mărturisim că ne este ruşine să vedem cum alţii, care nu fac caz de creştinismul lor, arată mai multă mărinimie decât noi care pretindem că-L cunoaştem pe Cristos cu adevărat.

O altă răspundere a Bisericii către lume – adică, după Biblie, către cei ce se ţin în afară de Cristos şi de Biserica Lui – este evanghelizarea. „A evangheliza” înseamnă literal a răspândi vestea cea bună a lui Isus Cristos. În lumea întreagă există încă milioane de suflete, care nu au auzit vorbindu-se de El. Biserica nu a fost totdeauna la înălţimea chemării ei şi a mântuirii pe care o aduce El. Suntem noi oare generaţia de creştini care se va scula să câştige lumea pentru Cristos? Poate că Mântuitorul are în vedere o misiune specială pentru tine ca slujitor al Evangheliei. Trebuie să fim gata a descoperi voia lui Dumnezeu pentru noi şi s-o acceptăm. Deşi nu toţi creştinii sunt chemaţi să fie pastori, predicatori sau misionari, Dumnezeu cere oricărui creştin să fie un martor al lui Isus Cristos. În căminul său, printre prietenii săi, la şcoală sau la serviciu, el e răspunzător să ducă o viaţă umilă, cinstită, plină de dragoste; o viaţă care seamănă cu a lui Cristos, şi să caute să câştige şi pe alţii pentru El. Pentru aceasta creştinul va trebui să rămână smerit şi respectos dar hotărât.

 În primul rând, începe cu rugăciunea. Cere lui Dumnezeu să-ţi pună pe inimă mântuirea unuia sau a doi prieteni. De obicei e mai înţelept să începi cu prietenii de acelaşi sex şi de aceeaşi vârstă. Apoi roagă-te regulat şi într-un mod precis pentru mântuirea lor. Întreţine-ţi prietenia cu ei din dragoste pentru ei, ia-ţi timp să-i vezi, iubeşte-i aşa cum sunt. Curând se va ivi un prilej să-i duci la biserică sau la o adunare unde se vesteşte Evanghelia, să le dai ceva literatură creştină de citit, sau să le spui foarte simplu ce înseamnă Isus Cristos pentru tine şi cum L-ai găsit. Nici nu mai este nevoie să adaug că mărturiile cele mai elocvente vor fi fără efect dacă purtarea noastră le contrazice, pe când nimic nu are mai mare eficacitate, decât o viaţă în care se vede cum lucrează Cristos.

Aceasta sunt dar privilegiile şi răspunderile copilului lui Dumnezeu. Născut de curând în familia Lui, el se bucură de o legătură intimă şi sigură cu Tatăl ceresc. Deci el caută să fie disciplinat în ceea ce priveşte citirea zilnică a Bibliei şi în rugăciune, să fie un membru fidel al Bisericii, şi în acelaşi timp să lucreze activ, pentru Cristosul pe care-L mărturiseşte.

Această expunere a vieţii creştine ne arată în ce măsură orice creştin este supus unei tensiuni continue; el este, de fapt, cetăţean a două împărăţii, una pământească şi alta cerească. Cele două cetăţenii ne impun datorii, faţă de care nu putem să ne sustragem. Pe de o parte, unii din scriitorii Noului Testament pun deseori accentul pe obligaţiile noastre faţă de stat, de stăpânire, de familie şi de societate în general. Biblia nu ne permite să ne eschivăm de la responsabilităţile noastre practice, refugiindu-ne în misticism sau într-o mănăstire, nici chiar într-o comunitate creştină care ar fi izolată în afară de lume.

 Pe de altă parte tot unii din scriitorii Noului Testament ne reamintesc că suntem „străini şi călători” pe pământ, că „cetăţenia noastră este în ceruri” şi că suntem în drum spre locaşul veşnic (vezi de pildă 1 Petru 2:11, Filipeni 3:20, 2 Corinteni 4:16-18). Prin urmare, nu ne vom strânge ”comori pe pământ” (Matei 6:19), nici nu ne vom pasiona pentru ambiţii pur egoiste; nu trebuie să ne judecăm după criteriile acestei lumi şi nici să ne pierdem inima când suntem copleşiţi de grijile vieţii prezente. Putem foarte uşor să biruim această viaţă de tensiune, fie retrăgându-ne în Cristos neglijând lumea, fie angajându-ne atât de puternic în lume că-L uităm pe Cristos. Nici una însă din aceste soluţii nu este cu adevărat creştină, deoarece amândouă implică o lepădare de una din datoriile noastre creştine. Creştinul cumpătat care ia Scriptura drept călăuză, va căuta să trăiască în acelaşi timp „în Cristos” şi „în lume”. Nu poate alege exclusiv una sau alta.

Aceasta este viaţa de ucenic la care ne cheamă Cristos. De aceea a murit El şi a înviat: ca să avem „o viaţă nouă”. El ne-a dat Duhul Său, astfel încât să putem trăi această viaţă în lume. Acum El ne cheamă să-L urmăm, consacrându-ne Lui pe de-a întregul şi fără rezervă.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:   http://www.theophilos.3x.ro