Notă introductivă la
Fragmentele din Papias
[70 – 155 d. Cr.] Pare
nedrept faţă de acest om sfânt, din a cărui contribuţie extinsă la literatura
creştină timpurie s-au păstrat numai asemenea relicve, ca ele să fie prezentate
în asemenea versiuni, fără a fi însoţite de adnotările bogate ale lui Dr.
Routh. Deşi chiar aceste fărâmituri de la masa lui nu sunt lipsite de valoare
practică, în ce priveşte Canonul şi alte chestiuni, putem da crezare mărturiei
(deşi disputată) lui Eusebius, că a fost un om învăţat şi priceput în privinţa
Sfintei Scripturi. Toţi cei care îl numesc modest pe Papias, fac la fel
şi cu calificarea apologetică a acestui istoric, potrivit căruia avea o
capacitate limitată. Nimeni din cei care îi atribuie lui plăsmuirile despre
mileniu, cu privire la care el a fost doar naratorul, ca şi cum acestea ar fi
mai degrabă caracteristicile decât neajunsurile lucrărilor sale, nu poate să nu
accepte această estimare despre autor. Mai multe se pot spune când vine vorba
de marele nume al lui Irineu, care se face răspunzător de aceste aprecieri.
Se apreciază că Papias a
fost asociat cu Policarp, prin prietenia Sfântului Ioan însuşi şi „a altora
care Îl văzuseră pe Domnul.” Se spune despre el că a fost episcop în
Hierapolis, în Frigia, şi că a murit cam în aceeaşi vreme în care a suferit
Policarp; însă şi aceste lucruri sunt îndoielnice. Cunoaştem atât de puţin
despre unul ale cărui cărţi pierdute, dacă ar putea fi recuperate, ar putea
răsturna judecata anterioară şi ar stabili pretenţia lui la o contribuţie
disputată, care face să se spună despre el, ca şi despre Apolo, că „avea darul
vorbirii şi era tare în Scripturi.”
În continuare urmează
nota introductivă originală:
Informaţiile principale
cu privire la Papias provin din pasajele cuprinse în fragmentele din lucrările
lui Irineu şi Eusebiu. A fost episcop al bisericii din Hierapolis, un oraş din
Frigia, în prima jumătate a secolului al doilea. Scriitorii de mai târziu
afirmă că el a suferit martirajul în jurul anului 163 d. Cr.; unii spun că
Roma, iar alţii că Pergamul a fost scena morţii sale. El a fost unul din cei
care l-au auzit pe apostolul Ioan şi a avut relaţii strânse cu mulţi din aceia
care Îl cunoscuseră pe Domnul sau pe apostoli. De aici a adunat el tradiţia
orală cu privire la spusele Domului şi a ţesut-o într-o lucrare împărţită în
patru părţi. Această lucrare nu pare să fi fost limitată la cele spuse de
Cristos, ci a conţinut multe informaţii istorice.
Eusebiu 288 vorbeşte
despre Papias ca despre un om învăţat în toate lucrurile şi bine familiarizat
cu Scripturile. În alt pasaj, îl descrie ca având o capacitate scăzută.
Fragmentele din Papias sunt traduse după textul din „Reliquiae Sacrae”, de
Routh, vol. I.
Fragmente din Papias
I.
Din Expunerea Profeţiilor Domnului.
[Scrierile lui Papias
aflate în circulaţie sunt cinci la număr şi sunt numite o Expunere a
Profeţiilor Domnului. Irineu le menţionează ca fiind singurele lucrări scris de
el, în următoarele cuvinte: „Aceste lucruri sunt atestate de scrierile lui
Papias, un om din vechime, care a fost un ascultător al lui Ioan şi prieten al
lui Policarp, în cea de-a patra din cărţile sale; căci el a alcătuit numai
cinci cărţi.” Astfel a scris Irineu. Mai mult, Papias însuşi, în introducerea
cărţilor sale, arată că el nu a fost un ascultător sau un martor ocular al
sfinţilor apostoli; însă el ne spune că a primit adevărul religiei
noastre de la cei care îi cunoşteau pe ei [pe apostoli], în următoarele
cuvinte:]
Nu voi fi lipsit de
dorinţa de a scrie, alături de interpretările mele, toate instrucţiunile
pe care le-am primit, cu grijă, de-a lungul timpului, de la bătrâni şi pe care
le-am înmagazinat atent în memorie, asigurându-vă în acelaşi timp de
veridicitatea lor. Căci eu, spre deosebire de cei mulţi, nu mi-am găsit plăcerea
în cei care vorbeau mult, ci în cei care învăţau adevărul, nici în cei care
relatau porunci neobişnuite, ci în cei care repetau poruncile date de
Domnul, cu credinţă, şi care proveneau din adevărul însuşi. Apoi, dacă
venea vreunul din cei care i-a însoţit pe bătrâni, după cele spuse de ei, îi
întrebam adesea ce a spus Andrei sau Petru, ori ce a spus Filip, Toma, Iacov,
Ioan, Matei sau oricare altul dintre ucenicii Domnului – ce lucruri au
spus Aristion şi prezbiterul Ioan, ucenicii Domnului. Căci mă gândeam că
lucrurile pe care le puteam afla din cărţi nu îmi erau de acelaşi folos ca cele
care veneau din glasul cel viu şi trainic.
II.7
[Creştinii primari] îi
numeau pe cei care trăiau o neprihănire evlavioasă 8 copii, [după cum declară
Papias în prima carte a Expunerilor Domnului şi Clement din Alexandria în
lucrarea sa, Paedagogue].
III.9
Iuda a dat un trist
exemplu de impietate, în această lume; căci, întrucât trupul lui s-a umflat în
aşa măsură încât nu putea încăpea pe acolo pe unde un car ar fi putut trece cu
uşurinţă, a fost zdrobit de un car, aşa încât intestinele i s-au revărsat în
afară.
IV.12
[Bătrânii care l-au văzut
pe Ioan, ucenicul Domnului, şi-au amintit că auziseră de la acesta cum i-a
învăţat Domnul cu privire la acele vremuri şi le-a spus]: „Vor veni zile când
viţa de vie va creşte aşa încât fiecare viţă va avea zece mii de ramuri,
fiecare ramură va avea zece mii de mlădiţe, fiecare mlădiţă adevărată va avea
zece mii de vlăstari, pe fiecare vlăstar vor creşte zece mii de ciorchini, în fiecare
ci ciorchine vor fi zece mii de boabe şi din fiecare boabă de strugure, când va
fi stoarsă, vor ieşi douăzeci şi cinci de galoane de vin. Iar atunci când
oricare dintre sfinţi va pune mâna pe un ciorchine, un altul va striga: „Eu
sunt un ciorchine mai bun, ia-mă pe mine; binecuvântează-L pe Domnul prin
mine.” În acelaşi fel, [El a spus] că un grăunte de grâu va produce zece mii de
spice, fiecare spic va avea zece mii de grăunţe şi fiecare grăunte va da zece
livre de făină pură, curată, bună; merele, seminţele, iarba se vor înmulţi în
aceleaşi proporţii şi toate animalele, hrănindu-se numai cu ceea ce produce
pământul, vor trăi în pace şi armonie, fiind deplin supuse omului.”
[Aceste lucruri sunt întărite în scris de Papias, un om din vechime, care a fost
un ascultător al lui Ioan şi prieten al lui Policarp, în cea de-a patra din
cărţile sale; căci el a alcătuit numai cinci cărţi. Şi el a adăugat, spunând:
„Aceste lucruri sunt demne de crezare pentru credincioşi. Iuda, trădătorul,”
spune el, „întrucât nu a crezut, a întrebat: „Cum va săvârşi Domnul astfel de
creştere?” „Domnul i-a răspuns: „Vor vedea cine va veni la ele.” Acestea sunt
vremurile menţionate de profetul Isaia: „Şi lupul va locui împreună cu mielul,”
etc. (Isa. xi. 6 ff.).”]
V.14
După cum spun
prezbiterii, apoi, cei care sunt consideraţi vrednici de un locaş în
ceruri, vor merge acolo, alţii se vor bucura de plăcerile Paradisului, iar
alţii vor stăpâni splendoarea cetăţii; căci Mântuitorul va fi văzut
pretutindeni, după cum acei oameni vor fi vrednici să-L vadă. Însă există
această deosebire în ce priveşte modul de locuire, între cei care aduc roadă
însutit, cei care aduc de şaizeci de ori mai mult sau de treizeci. Căci primii
vor fi duşi în ceruri, a doua categorie va locui în Paradis, iar a treia în
cetate. Şi pe această bază a spus Domnul: „În casa Tatălui meu sunt multe
locaşuri,” căci toate îi aparţin lui Dumnezeu, care asigură fiecăruia o
locuinţă potrivită, după cum spune chiar cuvântul Său, că Tatăl dă fiecăruia o
parte, după cum fiecare este sau va fi vrednic. Şi acesta este
divanul pe care cei invitaţi la nuntă se vor odihni în timpul ospăţului.
Prezbiterii, ucenicii apostolilor, spun că aceasta este ordinea şi modul de
aranjare a celor mântuiţi şi că ei înaintează prin treptele acestei vieţi; mai
mult, ei se înalţă la Fiul prin Duhul şi la Tatăl prin Fiul; iar la vremea
potrivită, Fiul va preda lucrarea Sa Tatălui, după cum spune apostolul: „Căci
trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele
Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea.” Căci în
vremea împărăţiei, omul neprihănit care va fi pe pământ va uita să moară. „Dar
când spune că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus
totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va
supune Celui care I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în
toţi.”
VI.22
[Papias, pe care îl
menţionăm, afirmă că a primit cele spuse de apostoli de la cei care i-au
însoţit şi, mai mult, pretinde că i-a auzit el însuşi pe Aristion şi pe
prezbiterul Ioan. Ca urmare, el le menţionează frecvent numele şi redă în
scrierile sale tradiţia provenită de la ei. Faptul că observăm aceste
împrejurări nu este inutil. S-ar putea, de asemenea, să merite osteneala să
adăugăm declaraţiilor lui Papias deja arătate, alte pasaje ale acestuia în care
relatează unele fapte miraculoase, afirmând că a dobândit cunoaşterea lor din
tradiţia menţionată. Şederea apostolului Filip şi a fiicelor lui în Hierapolis
a fost amintită mai sus. Trebuie acum să subliniem felul în care Papias, care a
trăit în aceeaşi vreme, povesteşte că a primit o relatare minunată de la
fiicele lui Filip. Căci el spune că un om a fost înviat din morţi în vremea
lui. El mai menţionează un alt miracol în legătură cu Iust, numit
Barsaba, care a înghiţit o otravă de moarte care nu i-a pricinuit nici un rău,
din pricina harului Domnului. În plus, aceeaşi persoană a scris şi alte lucruri
ca parvenindu-i din tradiţia nescrisă, printre care unele pilde neobişnuite,
unele instrucţiuni ale Mântuitorului şi alte lucruri a căror natură aduce a
fabulă. Printre acestea, el spune că, după învierea din morţi va urma
mileniul, când domnia lui Cristos Însuşi va fi stabilită pe acest pământ. În scrierile
sale, el mai transmite şi alte naraţiuni provenind de la anterior menţionatul
Aristion, referitoare la cele spuse de Domnul şi alte tradiţii venind de la
prezbiterul Ioan. Pentru informaţii cu privire la aceste chestiuni, putem numai
să îi îndrumăm pe cititorii noştri spre cărţile acestuia; însă acum, pe lângă
pasajele deja menţionate, vom adăuga, ca fiind de importanţă primară, o
tradiţie privitoare la Marcu, cel care a scris Evanghelia, pe care el [Papias]
o redă în următoarele cuvinte]: „Prezbiterul a spus aceasta: Marcu, devenind
translatorul lui Petru, a notat cu acurateţe tot ceea ce şi-a amintit. Totuşi,
el nu a relatat în ordine exactă cuvintele sau faptele lui Cristos. Căci el
nici nu Îl auzise pe Domnul, nici nu Îl însoţise. Dar mai târziu, după cum am
spus, l-a însoţit pe Petru, care şi-a adaptat instrucţiunile nevoilor
[ascultătorilor săi], însă fără intenţia de a prezenta o naraţiune ordonată a
cuvintelor Domnului. Prin urmare, Marcu nu greşeşte scriind, astfel, unele
lucruri aşa cum şi le-a amintit. Însă unui lucru i-a acordat o atenţie
deosebită – să nu omită nimic din ceea ce auzise şi să nu includă nimic
închipuit în afirmaţiile redate. [Aceasta relatează Papias cu privire la Marcu;
iar în legătură cu Matei, a făcut următoarele afirmaţii]: Matei a strâns
laolaltă profeţiile [Domnului] în limba ebraică şi fiecare le-a interpretat cât
de bine a putut. [Aceeaşi persoană foloseşte dovezi din întâia Epistolă a lui
Ioan şi din Epistola lui Petru, într-un mod asemănător. El mai redă istoria
unei femei, care a fost acuzată înaintea Domnului de multe păcate,
aceasta regăsindu-se în Evanghelia după evrei.
VII.27
Papias spune astfel,
cuvânt cu cuvânt: Unora dintre ei [îngeri] El le-a dat stăpânire peste ordinea
lumii şi i-a însărcinat să îşi exercite bine stăpânirea. Şi, imediat după
aceasta, el spune: dar s-a întâmplat că nu s-a ales nimic de ordinea lor.
VIII.29
Cu privire la inspiraţia
cărţii (Apocalipsa), credem că este de prisos să mai adăugăm vreun cuvânt; căci
binecuvântatul teolog Grigorie şi Cyril şi chiar oameni de mai demult, Papias,
Irineu, Methodius, Hipolit, au adus o mărturie pe deplin satisfăcătoare în ce o
priveşte.
IX.30
Pornind de la ilustrul
Papias din Hierapolis, un ucenic al apostolului care s-a sprijinit pe pieptul
lui Cristos, Clemens şi Pantenus – preotul [bisericii] din Alexandria,
înţeleptul Ammonius, aceşti primi prezentatori au căzut de acord unii cu alţii
şi au înţeles lucrarea celor şase zile ca referindu-se la Cristos şi la
întreaga Biserică.
X.31
(1.) Maria, mama
Domnului; (2.) Maria, soţia lui Cleopa sau Alfeu, care a fost mama episcopului
şi apostolului Iacov, a lui Simon şi a lui Tadeu, precum şi a unuia dintre cei
numiţi Iosif; (3.) Maria Salome, soţia lui Zebedeu, mama evanghelistului Ioan
şi a lui Iacov; (4.) Maria Magdalena. Acestea patru se găsesc în Evanghelie.
Iacov, Iuda şi Iosif erau fiii unei mătuşi (2) a Domnului. Iacov şi Ioan erau
şi ei fiii altei mătuşi (3) a Domnului. Maria, (2) mama lui Iacov cel mic şi a
lui Iosif, soţia lui Alfeu, era sora Mariei, mama Domnului, pe care Ioan o
numeşte Cleopa fie după tatăl ei, fie după numele familiei din seminţia lor,
fie dintr-un alt motiv. Maria Salome (3) este numită Salome fie după soţul ei,
fie după satul ei. Unii afirmă că este aceeaşi cu Maria a lui Cleopa, pentru că
a avut doi soţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu