Plouă
afară… Am ales astăzi
să îmi împrăștii gândurile și să caut, printre atâtea picături de ploaie
care se aud în geam, sub umbrelă pe drum, pe acoperișul clădirii unde mă aflu
acum… ceva ce nu mai funcționează în
mine și care produce un vid de o necunoscută stare. Sau poate am mai
trecut pe acolo, dar nu la fel ca până acuma. Pentru mine parcă e ceva diferite
de data aceasta…
Mohorâta vreme de afară ne influențează starea noastră
interioară. Toți spun că trebuie să trecem peste asta, dar nu spune nimeni
cum. La fiecare pas auzi vești triste,
vești sumbre și, printre altele mai
puțin plăcute, auzi și simți și inima ta care nu mai are nici un strop de
pasiune în ea…
Cam așa am simțit eu azi. Nu mai puteam să resuscitez ființa mea
interioară să gândească mai presus de vremea ploioasă de afară, mai presus de cuvintele care le alungam furios
din mintea mea. Mă luptam cu mine însumi și eram singur copleșit și nu îmi
puteam da seama de ce am ajuns aici, acum, chiar așa de jos și de apăsat.
Mi-am
adus aminte ulterior că și David a
trecut pe acolo.
Suflete al meu, de
ce te mâhnești și de ce gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește
în Dumnezeu, căci din nou Îl voi
lăuda, pe El, Mântuitorul meu și Dumnezeul meu! (Psalmul
42:11, NTR, sublinierile din text îmi aparțin).
Nu că
ar fi fost și el la fel ca mine acum, el măcar nu
scria din mijlocul ploii, dar scria că era mâhnit, că interiorul lui durea, că
o neliniște îi copleșise sufletul.El găsea soluțiile repede pentru că el a
fost de multe ori în vale. A fost instruit de Dumnezeu, atunci când era la oi,
să fie credincios în lucrurile mici încredințate lui, deși fusese uns ca rege,
însă nu a ajuns direct la palat după ce Samuel l-a uns. A trecut printr-un proces care l-a format. A
învățat ce trebuia să învețe. Și apoi a mai călcat greșit, dar s-a întors către
Domnul, și-a recunoscut starea, a confruntat sentimentele și vina sa, gândurile
le-a pus înaintea lui și le-a cântărit și le-a măsurat și a judecat.
Tu ce faci când ți-ai pierdut
pasiunea pentru tot ceea ce ești, ceea ce știi că ai fost chemat, pentru ceea
ce știi că trebuie să realizezi pe acest pământ?
Cred că momentele prin care trecem prin viață cu toții – la fel ca mine, la fel ca tine, la fel ca David și mulți alții
– sunt menite să ne facă să punem multe
întrebări. Punem întrebări să găsim răspunsuri și soluții. Nu sunt
întrebări nebunești. Sunt justificate. De confruntare și de răscolire. Ceva
care să ne ajute să degajăm din jurul nostru norii și mohorâta ploaie de afară
și să găsim soarele, să vedem cum răsare iar și lumina lui ne încălzește. E
acel moment de răscruce în care căutăm, prin reflecții interne, direcția spre
care ne-am îndreptat înainte, dar acum parcă am pierdut semnalul…
Avem nevoie și de ploaie uneori. Zilele trecute mergeam la muncă și ploua destul de tare
afară. Ascultam ceva muzică în căști și, una
după alta, piesele erau toate despre ploaie. De parcă le-ar fi programat
ceva sau cineva. Am tot dat să sar peste piesă și apoi a urmat un capitol din
Scriptură – am descărcat Biblia în
format mp3 și ascult în drum spre lucru capitole, e mai ușor decât să citesc în
autobuzul aglomerat dintr-o Biblie tipărită – care vorbea tot despre
ploaie. Nu era ceva circumstanțial. Am
lăsat capitolul să fie citit. Nu mai rețin de unde era citit, dar, dacă nu
greșesc eu, vorbea despre o promisiune din Scriptură:
Atunci El vă
va trimite ploaie pe pământ la timpul potrivit, ploaie timpurie
și ploaie târzie, ca să puteți strânge
grânele, mustul și untdelemnul (Deuteronom 11:14, NTR,
sublinierile din text îmi aparțin)
Mă
minunam cum de s-au putut coordona toate laolaltă în această ordine. Dumnezeu coordonează toate lucrurile din jur,
deși noi ne-am imagina că vremea ploioasă de afară este ”controlată”
de om și de dezvoltarea tehnologică din secolul prezent. Dumnezeu este suveran chiar și în starea mohorâtă de afară –
cu ploaie – și chiar și în starea mea
interioară – cu multele întrebări, cu pasiunea care parcă nu mai este…
cu tot vidul care parcă s-a creat și au început, în loc, să apară întrebări
care nu mi le-am pus până acum. Toate
lucrurile au rostul lor și vremea lor. Nimic nu vine în viața mea – și
a ta – fără ca acel ceva să nu aibă un scop.
Mai
apoi am ajuns la lucru și înainte să pășesc în birou, am
chemat numele Domnului peste mine. Am declarat că El este în control. Că
starea prin care trec eu acum și în acel moment nu este de lungă durată, că în
curând El îmi va schimba starea mea și că mă va revitaliza. M-am conectat la El și la vocea Lui. Am
ciulit urechile să aud ce ar vrea să-mi spună; vocea Lui ar fi acoperit cu mult
mai mult întrebările mele interioare și ar fi disipat ceața creată de vremea
mohorâtă de afară în furtuna din sufletul meu.
Eram – și încă sunt – vulnerabil. Îmi simțeam inima cum bate și că
ceea ce simțeam că am pierdut, de fapt era învăluit de emoțiile și de starea
mea. Am dictat circumstanțelor să nu mai
mă influențeze. Am spus celor din jur că Isus este Domn și că eu mă închin doar
Lui și pe El am ales să-l slujesc, cu puțină sau cu mai multă pasiune. Cu
ce mai aveam în mine atunci. Că am avut o dată mai multă și acum simțeam că nu
mai am de loc… alegerea mea este alegerea mea. Eu am ales să las ploaia să cadă
peste mine, în sufletul meu… ca să pot strânge apoi grânele care se vor
produce. În vreme de jale sau în vreme de veselie; în vreme de tăcere sau în
vreme de râset; când e cald sau când e frig; când plouă sau când e furtună;
când e soare sau când nu mai am apă. Domnul
este Dumnezeu indiferent de circumstanțele care sunt în sufletul meu!
S-a mai liniștit ploaia, dar nu mă
mai interesează. În suflet tot simt, câtuși de puțin, că mai sunt mohorât, că
sunt destrămat, distrus, abandonat, uitat, ignorat de cei din jur… dar merg înainte. Merg prin ploaie cu umbrelă
sau fără. Merg și calc în picioare tot ceea ce mă temeam că mă va afecta. O voi afecta eu! O voi neliniști eu de data
aceasta! Nu eu sunt în control acum,
ci Cel care m-a creat. Și mă întind spre mâna Lui de Tată și îl chem în ajutor.
Să îmi reaprindă pasiunea din inimă. Să mă refacă în sufletul meu. Să
simt din nou bucuria cerului în viața și sfera de influență din jurul meu. Să
pot să râd și să dansez din nou. Să
nu-mi pese de ceea ce este în jur decât de ceea ce îi pasă și Lui. Pentru
că toate lucrurile au rostul lor și începutul lor. Și toate lucrurile au
sfârșitul lor. Numai dragostea Tatălui ceresc nu are început și nici sfârșit.
Pentru că El este Dragoste. Și dragostea Lui m-a scos din cenușă. Prin
dragostea Lui sunt ceea ce sunt. Prin dragostea Lui eu pășesc peste ape. Prin
dragostea Lui biruiesc orice gând nesătul.
Să tot ploaie acum cu dragostea cerului peste mine. Să pot să ud
și pe alții pe drum. Să mă întorc și să aud că și ceilalți… sunt udați, că
pasiunea lor moartă reînvie și astăzi, că mâinile lor nu-s lăsate în jos
obosite, ci spre ceruri stau ridicate să adore pe Cel ce e Domn și Împărat al
tuturor: Isus Hristos!
Ridicați-vă
mâinile spre Lăcașul cel sfânt și binecuvântați-L pe Domnul! (Psalmii
134:2, NTR)
Uneori
trebuie să realizăm că momentele de tristețe care le simțim în viața noastră
precum ploaia grea de afară… sunt pentru a ne forma caracterul nostru și pentru
a putea forma în noi acel teren pe care să-l poată binecuvânta Dumnezeu. Și mai
sus am citat ceva despre ploaie din Vechiul Testament, însă și Noul Testament
vorbește despre aceasta, și e bine să știm – și eu, și tu și ceilalți – că
atunci ”când
pământul absoarbe ploaia care, deseori, cade pe el și dă plante
care sunt folositoare celor pentru care este cultivat, el primește binecuvântarea de la Dumnezeu”
(Evrei 6:7, NTR). Ferice
de cei care caută pe Cel care aduce ploaia. Ferice de cei care
caută pe Cel a cărui mână binecuvintează! Ferice de cei care caută fața Lui,
mai presus de binecuvântările mâinii Lui! Ferice de cei
care văd că li s-a dus pasiunea din suflet, dar mai caută stropii din ceruri să
cadă, din nou, peste ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu