APOLO - Philippe Laügt

Apolo Philippe Laügt

Apolo venea din Alexandria. În acest oraş, „cuvintele lui Dumnezeu” (Rom. 3:2) fuseseră traduse în limba greacă (este vorba de versiunea grecească a Vechiului Testament, numită Septuaginta.). Atunci nu exista decât Vechiul Testament. Ceea ce se poate spicui referitor la Apolo se găseşte în cap. 18 al Faptelor Apostolilor. Se vorbeşte uneori despre el ca fiind marele rival al apostolului Pavel. Dar, în adunarea din Corint, cei doi slujitori sunt consideraţi, fără voia lor, ca şefi de grupări (1. Corinteni 1:12), o practică mereu obişnuită în această lume. Pavel, din contră, pune accent pe complementaritatea lor. El scrie: „Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt totuna” (1Cor. 3:8). Adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu refuză să se lase înşelaţi atunci când se încearcă provocarea unei rivalităţi între ei. Cuvântul lui Dumnezeu pune în evidenţă mai multe trăsături de caracter ale lui Apolo. El are uşurinţa de a se exprima, este un bun orator, este elocvent (Fapte 18:24). Corintenii lasă să se înţeleagă că Pavel, dimpotrivă, nu era aşa. În ochii lor, acesta era un motiv serios ca să se îndoiască de valoarea învăţăturii sale (2. Cor. 10:10). Totodată, dacă elocvenţa nu amplifică darul, atunci nici nu-l diminuează. Este folositor să vorbeşti clar (Neemia 8:8), dar „elocvenţa nu poate să se substituie acţiunii Duhului, puterii care rezultă din prezenţa acestui Duh în om” (J.N. Darby). Când Pavel s-a dus la corinteni, nu s-a dus „cu o vorbire sau înţelepciune strălucită”, ci în slăbiciune. Totuşi, acolo, ca şi în alte părţi, predicarea lui a fost într-o „dovadă dată de Duhul şi de putere” (2. Cor. 2:1-4). Credinţa se sprijină pe puterea lui Dumnezeu, este fundamentul sigur pentru sufletul nostru. Este periculos să mergi într-o adunare cu intenţia de a-l asculta pe unul sau pe altul dintre fraţi. Inconştient te legi de instrument, de noutate, de un „cântăreţ plăcut cu un glas frumos şi iscusit la cântare pe corzi” (Ezechiel 33:32). Dacă vorbeşte cineva, el este chemat s-o facă din „cuvintele lui Dumnezeu”. Ca un bun administrator al harului felurit al lui Dumnezeu, el doreşte zidirea sufletelor şi nu caută să-şi facă ucenici după el. (1. Pet. 4:10-11). Fraţii n-au primit toţi de la Dumnezeu capacitatea de a-I vesti Cuvântul în public. A pretinde că toţi pot învăţa în Adunare este în contradicţie cu Scriptura. De asemenea, nu se poate afirma că un om a primit toate darurile. Cel ce vorbeşte în Adunare trebuie să se cerceteze sub conducerea Duhului Sfânt, să prezinte cu claritate „cuvintele adevărului” (Eclesiastul 12:10). Dumnezeu este suveran în alegerea Sa. Când Moise a fost chemat, el a protestat: „Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară; şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbeşti Tu robului Tău; căci vorba şi limba-mi este încurcată.” (Exodul 4:10). După 40 de ani petrecuţi ca păstor în pustie, el nu mai are încredere în el însuşi. Este starea fericită pentru a sluji. Dar trebuie să înveţi să te sprijini doar pe Dumnezeu, apreciind abilităţile pe care ni le dă. Acest echilibru ne lipseşte de cele mai multe ori. Dumnezeu îi răspunde lui Moise: „Cine a făcut gura omului?” (Exodul 4:10-11). El Îşi cheamă slujitorii unde şi când consideră oportun. N-are importanţă originea lor: Daniel era dintr-o familie princiară, Amos era păstor. Căsătorit sau celibatar, rangul social, neamul, toate acestea au puţină importanţă pentru a-L sluji. În Antiohia (Fapte 13:1) majoritatea „prorocilor” sau „învăţătorilor” sunt evrei. Dar unul dintre ei era foarte probabil african, iar altul, de origine europeană. Pavel le reaminteşte că el a fost crescut la picioarele lui Gamaliel, reputat învăţător al Legii (Fapte 5:34; 22:3). Dar, după convertirea lui, la fel ca Moise, el va trebui mai degrabă să uite multe lucruri. Fără îndoială, acesta este motivul şederii sale îndelungate în pustiul Arabiei (Galateni 1:17). Alţii, consideraţi „oameni necărturari şi de rând” (Fapte 4:13), ca Petru şi Ioan, sunt la fel de utili în slujba pe care le-o încredinţează Domnul. Ei au fost cu Isus, L-au urmat din loc în loc. Au fost martori oculari ai binelui pe care-l făcea şi ai măririi Lui pe muntele sfânt (Fapte 10:38; 2. Petru 1:16). Apolo este „tare în Scripturi” (Fapte 18:24). Doar Vechiul Testament exista atunci. Ca şi Ieremia, el îi pricepea întreaga valoare (Ieremia 15:16), dar înţelegerea sfaturilor divine îi era încă limitată. Şi Timotei, din copilărie, ştia „Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire” (2. Tim. 3:15- 17). Cuvântul, plinătatea Cuvântului trebuie să locuiască în noi din belşug (Coloseni 3:16). Dar trebuie râvnă pentru a-l citi cu folos, pentru a medita la el. Pentru a cunoaşte gândul lui Dumnezeu trebuie să ştii să asculţi. Un studiu serios, cu rugăciune, ne ajută să descoperim comori în el. Să facem ca cei din Bereea: ei cercetau Scripturile în fiecare zi (Fapte 17:11). Psalmistul medita la el zi şi noapte (Ps. 1:2). Pentru Iov, Cuvântul are mai mare preţ decât vorbele inimii (Iov 23:12). Fapte 18:25 ne atrage atenţia asupra duhului înfocat al lui Apolo (Rom. 11:12). El este în clocot, foarte zelos. În aceste condiţii, predicarea Cuvântului nu poate fi rece şi monotonă, cum se întâmplă uneori. Acest slujitor are aceleaşi disponibilităţi ca şi fiii lui Core care exclamă: „Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă şi zic: «Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!” Ca pana unui scriitor iscusit sămi fie limba!»” (Ps. 45:1) Numeroşi slujitori au aceeaşi fervoare. De exemplu, Ioan Botezătorul. Domnul îl compară cu „lumina care este aprinsă şi luminează”(Ioan 5:35); prezenţa sa radioasă aduce bucurie. În mijlocul lui Israel, ajuns fără rod pentru Dumnezeu, înainte-mergătorul pregăteşte cu înflăcărare calea Domnului. El vrea să fie cunoscut doar ca „glasul care strigă în pustie”. În mijlocul unei aşa de mari pierzanii, el strigă fără încetare „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat. 3:2-3). Apostolul Pavel dă mărturie despre marea lucrare de inimă a unui alt slujitor. La Roma, Epafra este despărţit de coloseni, de faţa lor, dar nu de inimă. El nu-i uită, luptă mereu pentru ei în rugăciune şi-şi arată afecţiunea vie prin stăruinţa lui (Coloseni 4:12-13). Astfel de oameni se arată prea puţin ca Slujitorul perfect. Despre El este scris profetic: „Căci râvna Casei Tale mă mistuie„. Ucenicii îşi amintesc aceste cuvinte atunci când, cu un bici, Domnul purifică Templul, devenit o peşteră de tâlhari (Ioan 2:17). Întreaga Sa viaţă este o mărturie adusă acestui devotament perfect: El este mereu preocupat de treburile Tatălui Său. Din contră, se întâmplă, vai, copiii lui Dumnezeu să caute înainte de toate o cale uşoară, foloasele proprii (Filipeni 2:21). O adunare întreagă se poate găsi, astfel, puţin câte puţin cuprinsă de formalism. Domnul spune Bisericii din Laodiceea: „tu nu eşti nici rece, nici în clocot”. El nu suportă această stare căldicică: „am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3:16-17). Şi totuşi, neînduplecată, Laodiceea se gândea că nu are nevoie de nimic! Apolo predică din toată inima Cuvântul. El „învăţa amănunţit pe oameni despre Isus” (Fapte 18:25). Instruit în „Calea Domnului”, el a auzit vorbindu-se, cel puţin parţial despre viaţa Sa şi învăţătura Sa. Prin Ioan Botezătorul, el cunoştea botezul pocăinţei, necesar pentru a pregăti inimile pentru venirea apropiată a Împărăţiei cerurilor – o Împărăţie care la sfârşit va fi condusă de Fiul omului (Daniel 7:14). Dar Ioan Botezătorul nu ştia forma pe care va trebui s-o ia această împărăţie după respingerea lui Mesia. Apolo are nevoie să fie lămurit asupra tuturor efectelor binecuvântate ale lucrării Domnului la cruce. Uneori, un entuziasm necontrolat poate duce la neglijenţă, chiar în ceea ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu. Dar Apolo nu este în pericol în această privinţă. El este dispus în totalitate să prindă, în umilinţă, ocazia de a învăţa cât mai exact Calea lui Dumnezeu (Fapte 18:26). Cuvântul lui Dumnezeu pune în evidenţă şi alte trăsături ale acestui slujitor. Când Apolo vorbeşte în sinagogă, o face cu îndrăzneala celui „neprihănit (care) îndrăzneşte ca un leu tânăr” (Prov. 28:1). Întradevăr, adesea, pentru a arăta Adevărul trebuie virtute. Nu toţi cei care-l ascultau erau de acord cu el! (Fapte 22:22). Când Ieremia caută să-I reziste Celui care-l cheamă, Dumnezeu îi spune: „Nu te teme de ei, căci Eu sunt cu tine ca să te scap…spune-le tot ce-ţi voi porunci; nu fi înspăimântat de ei” (Ier. 1:8,17). Fiecare slujitor are nevoie să primească astfel de cuvinte de încurajare din partea Domnului (Daniel 10:19) Am înţeles deci că Apolo este dispus să se lase învăţat. Or, doi slujitori ai Domnului, Acuila şi Priscila au părăsit Corintul împreună cu Pavel, dar în timp ce apostolul îşi urmează călătoria misionară, ei rămân la Efes. Domnul îi conduce întotdeauna în chip minunat pe cei care se arată dependenţi de El (Is. 28:26). Găsim constant în Scriptură acest cuplu creştin acţionând împreună. Sunt cu adevărat vase de cinste, utile Stăpânului, pregătite pentru o lucrare bună (2. Tim. 2:21). Când au ocazia să-l asculte pe Apolo vestind Cuvântul, sunt gata să fie utili pe lângă el (1. Cor. 14:29). Conduşi de Duhul Sfânt, ei pot discerne ceea ce este încă nepotrivit în învăţătura lui Apolo. Îl iau cu ei şi îl învaţă „mai exact calea lui Dumnezeu”. Câtă simplitate şi câtă fidelitate în această atitudine şi în această mărturie tăcută. Învăţătura trebuie să de adreseze inimii şi conştiinţei. Ea trebuie răspândită în legătură cu Domnul, altfel cuvintele noastre pot deveni acuzatoare sau dimpotrivă, poate lipsi sarea, de teamă să nu trezească opoziţie. Priscila şi Acuila nu duc lipsă de delicateţe. Apolo nu este luat zgomotos înaintea tuturor, la ieşirea dintr-o adunare. Facem uneori această greşeală! Aici, totul se petrece discret, foarte probabil acasă. Este o casă luminoasă (Luca 8:16), deschisă tuturor ucenicilor (Fapte 18:1-2) şi adunării (Rom. 16:3-5). Cei doi ucenici au învăţat cu siguranţă mult în cursul convorbirilor cu apostolul Pavel, în timp ce ţeseau corturile. Acum, ca adevăraţi tovarăşi în lucrare, ei împărtăşesc ceea ce au primit de la Domnul prin Pavel. Ei nu fac paradă de cunoştinţele lor, ci relatează în linişte, precis, lucrurile „pe rând” (Fapte 11:4). Şi Apolo, dornic să înveţe, nu se mulţumeşte doar să audă, ci ascultă. El este gata să primească Cuvântul sădit cu blândeţe (Iacov 1:19;21). Nu este întotdeauna aşa! Pretenţia de a fi pe deplin cunoscători ai adevărului (1. Cor. 8:2) este un mare obstacol când Dumnezeu Îşi propune să ne lumineze mai mult. Dacă te sprijini pe inteligenţa ta, pe cunoştinţele tale, se poate întâmpla uneori chiar să refuzi să te supui la ceea ce Cuvântul te învaţă cu claritate. Evocând o astfel de atitudine, Pavel declară: „Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi… însemnaţi-l” (2. Tes. 3:14). Reamintim aici exemplul unei alte persoane foarte dispuse să asculte şi să pună în practică învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu în ziua necazului: este vorba de regele Iosia. Alţii se considerau satisfăcuţi de reformele înfăptuite în regatul său. Dar Dumnezeu îi permite preotului Hichia să descopere cartea Legii în Templu, iar Şafan, scribul, este însărcinat să o citească regelui. Iosia, ascultându-l, înţelege că păcatele poporului sunt mult mai teribile decât ar fi crezut. Inima lui este sensibilă, îşi rupe hainele şi se smereşte în faţa lui Dumnezeu. Îşi trimite imediat slujitorii să-L întrebe pe Dumnezeu. Dumnezeu a auzit, a văzut şi starea interioară a slujitorului Său: El anunţă că Iosia se va stinge în pace şi nu va vedea tot răul care se va abate asupra ţării lui Iuda (2. Cr. 34:27). Iosia se putea gândi ca este prea târziu şi să aibă aceeaşi reacţie ca Ezechia (Is. 39:8). Dar, fără să se descurajeze, el adună tot poporul ca să asculte Cuvântul. Porunceşte dărâmarea imediată a nenumăraţilor idoli înălţaţi până la Templul din Ierusalim, la Betel sau în alte părţi (2. Împ. 23). Vede Domnul şi astăzi o asemenea stare sufletească de a asculta la ai Săi? Slujba lui Apolo la Efes se termină. El doreşte acum să meargă în Ahaia, probabil la Cancrea şi la Corint. Fraţii, liniştiţi acum în privinţa lui, scriu ucenicilor pentru a-i îndemna să-l primească (Fapte 18:27; 3 Ioan 8). Această scrisoare de recomandare, personală şi precisă, îl va ajuta în exercitarea rodnică a slujbei sale. În alte circumstanţe, Saul căutase să se alăture ucenicilor din Ierusalim. Dar dificultăţile au apărut imediat. Saul n-avea o scrisoare de recomandare şi era considerat mai degrabă un „persecutor al adunării”. Din fericire, Barnaba, acest „fiu al mângâierii”, era acolo şi a putut să dea o bună mărturie despre el. L-a prezentat pe Pavel, numit încă Saul, apostolilor. Le-a povestit cum pe drum Saul Îl văzuse pe Domnul şi cum apoi vorbise deschis la Damasc în numele lui Isus (Fapte 9:26-28). Se putea stabili comuniunea. De acum, fraţii au avut mare grijă de noul discipol. Şederea lui Apolo în Ahaia a fost binecuvântată. Adesea trebuie timp şi multă răbdare pentru a ajuta un credincios să facă progrese spirituale. Dar apoi ce bucurie să auzi, ca Acuila şi Priscila, veşti bune despre slujirea unui frate în Hristos! Prin har, Apolo contribuie mult la înaintarea celor care au crezut. Ajutorul pe care el îl aduce este variat, adaptat nevoilor. El îi combate public pe evrei din toate puterile (în alte traduceri cu vehemenţă) (Luca 23:10). El demonstrează pe baza Scripturilor că Isus este Mesia. Forţa lui de convingere este atât de mare încât se pare că opozanţii sunt incapabili să-i reziste. Mesajul slujitorului lui Dumnezeu trebuie să se bazeze în întregime pe Cuvânt. În cartea Fapte, de fiecare dată când un mesaj se adresează unei mulţimi, citatele din Scriptură abundă şi confirmă ceea ce spune slujitorul. Mărturia lui Pavel subliniază utilitatea lui Apolo: este slujitorul prin intermediul căruia au crezut corintenii (1. Cor. 3.5). La Corint, el udă un „câmp” pe care Pavel a semănat: este lucrarea preliminară pentru creşterea pe care o face Dumnezeu. Efectul unei astfel de slujbe este comparabilă cu cel al apei proaspete asupra unui suflet afectat – slujbă foarte necesară, mai ales în zilele de slăbiciune şi declin. Filimon şi Onisifor erau cei care îi aprovizionau pe sfinţi. Este acesta şi rostul nostru? Dacă Dumnezeu prin Cuvântul Lui îndeamnă şi corectează, el şi reîmprospătează şi consolează (Fil. 1:20; 2. Tes. 2:17). În sfârşit, dacă Apolo este tot timpul gata să slujească sfinţilor, el este şi ferm în hotărâri. Pavel l-a rugat cu insistenţă să viziteze din nou Corintul. Dar Apolo ştie că acolo domneşte o mare dezordine. De aceea, scriindu-le corintenilor, Pavel precizează că Apolo n-a vrut să vină acum la ei, dar că o va face când va avea înlesnire. (1. Cor. 16:12). Pavel nu-şi arogă niciun privilegiu asupra slujirii altora. Intervenţia lui dovedeşte că se gândeşte la corinteni şi că nu este niciun fel de gelozie în inima lui legată de fratele Apolo. În zadar corintenii caută să întreţină o rivalitate între aceşti doi slujitori. Vedem acelaşi comportament şi la Barnaba. El îl caută pe Pavel la Tars ca să dea o învăţătură mai solidă sfinţilor din Antiohia (Fapte 11:25) Domnul singur alege şi-Şi foloseşte instrumentele la momentul potrivit. Apolo este, se pare, umil şi supus. El aşteaptă de la Domnul pentru a şti locul şi momentul în care-l cheamă în slujire. El ştie că purtarea fraţilor din Corint este, vai! „lumească”. Ei merg „în felul lumii”, revendicându-se fie ai lui Pavel, fie ai lui Apolo (1. Cor. 3:1-3). A vizita în aceste condiţii adunarea înseamnă a anticipa lucrarea de pocăinţă pe care Duhul Sfânt vrea să o producă. Corintenii ar fi putut crede chiar că el i-ar încuraja pe acest drum rău. Apolo refuză să consimtă la ambiţiile unei „partide” care declară că-l preferă pe el în detrimentul lui Pavel. Aceşti fraţi n-au înţeles că Dumnezeu, în harul Său, le trimite pe rând slujitori după bunul plac al voinţei Sale, pentru zidirea Trupului lui Cristos. Fiecare slujitor a primit din partea Lui propria slujire. De aceea, responsabilitatea slujitorului este de a asculta poruncile pe care Domnul i le dă. Găsim un exemplu al modului în care putem colabora cu Domnul la mormântul lui Lazăr: la un moment dat, la porunca Domnului, trebuiau date la o parte pietrele şi dezlegat Lazăr pentru a fi lăsat să meargă (Ioan 11:39-44). Dar aceeaşi scenă ne arată că doar Isus poate da viaţa şi că El veghează asupra creşterii sale (1. Cor. 3:6) Uneori cineva caută să convingă un slujitor să abandoneze drumul pe care-l urmează. Dar, dacă acesta a înţeles voia lui Dumnezeu, el trebuie să rămână acolo unde Domnul îl aşază, dornic să-I placă Lui în toate privinţele. Fraţi şi surori, să trăim pentru Cristos. Să nu ne lăsăm descurajaţi de starea de dezordine care domneşte în jur! În ascultare de voia Sa, ne putem bucura cu El de o mare apropiere ca în zilele triumfătoare de la începutul Bisericii pe pământ. Trebuie să mergem pe urmele Sale şi să căutăm să se arate în noi puţin din harul care a strălucit în El. Ajunge ucenicului să fie ca Învăţătorul său şi robului să fie ca Domnul său (Matei 10:25). Binevoieşte, o, Isus, Mântuitorul meu/ Să mă animi cu un zel sfânt/ Fă ca întotdeauna slujitorul Tău/ Să-Ţi rămână credincios.

Comori org http://comori.org/home.php