APOSTOL

APOSTOL. Există peste 80 de locuri unde apare cuvântul gr. apostolos în NT, în special în scrierile lui Luca şi Pavel. Termenul derivă de la un verb foarte obişnuit, apostello, „a trimite”, dar în limba greacă folosită în afara cercurilor creştine, după Herodot în secolul al 5-lea î.Cr., există foarte puţine cazuri în care termenul să însemne „persoană trimisă”, şi în general înseamnă „flotă” sau, uneori „amiral”. Sensul de „trimis, mesager” se poate să fi supravieţuit în limbajul poporului; câteva cazuri izolate din LXX şi Josephus sugerează că acesta este sensul recunoscut în cercurile evreieşti. Totuşi, numai odată cu literatura creştină ajunge să se încetăţenească acest sens. În NT este folosit cu referire la Isus, ca Trimisul lui Dumnezeu (Evrei 3:1), cu referire la cei trimişi de Dumnezeu să predice poporului Israel (Luca 11:49) şi cu privire la cei trimişi de biserici (2 Corinteni 8:23; Filipeni 2:25); dar mai presus de toate, termenul acesta este folosit cu referire la grupul de oameni care au deţinut funcţia cea mai înaltă în Biserica primară. Întrucât apostello pare să însemne „a trimite cu un anumit scop”, spre deosebire de termenul neutru pempo (cu excepţia scrierilor lui Ioan unde cei doi termeni sunt sinonimi), înţelesul cuvântului apostolos este probabil „persoană însărcinată (cu o misiune)” – şi se subînţelege că Isus Cristos este Cel care dă acea însărcinare.

Este discutabil dacă termenul apostolos reprezintă în NT un termen evreiesc cu un sens similar. Rengstorf, în special, a elaborat teoria că acest cuvânt reflectă termenul ebraic saliah, reprezentant acreditat al unei autorităţi religioase căruia i s-au încredinţat mesaje şi bani şi care este împuternicit să acţioneze în numele acelei autorităţi (pentru comparaţie, v. Faptele Apostolilor 9:2); Gregory Dix şi alţii au aplicat ideile şi expresiile legate de conceptul desaliah (de ex. „saliah unui om este ca şi omul respectiv”) la apostolat şi în final la episcopatul modern. Un asemenea proces este foarte riscant, mai ales că nu există nici o dovadă că termenul saliah ar fi fost folosit în sensul acesta înainte de perioada post-apostolică. De fapt,apostolos se poate să fie termenul mai vechi şi este mai corect să-i căutăm înţelesul în cuvântulapostello şi în contextul cazurilor din NT.

a. Originea apostolatului

Un fapt esenţial pentru înţelegerea tuturor evangheliilor în forma pe care o avem este alegerea de către Isus, din grupul mai mare de urmaşi ai Săi, a 12 bărbaţi, cu scopul ca să fie cu El, să predice şi să aibă autoritate să vindece şi să scoată demoni (Marcu 3:14 ş.urm.). Singurul caz în care Marcu foloseşte cuvântul „apostol” este cu prilejul întoarcerii pline de succes a Celor doisprezece dintr-o misiune de predicare şi vindecări (Marcu 6:30; cf. Matei 10:2 ş.urm.). Se consideră de obicei că acest termen nu este folosit în sens tehnic (adică „cei trimişi cu această ocazie”), dar este puţin probabil ca Marcu să fi folosit termenul fără să evoce alte asocieri. Această misiune pregătitoare este o miniatură a lucrării lor viitoare în toată lumea. Din această pregătire preliminară ei se întorc „apostoli” adevăraţi. Prin urmare, nu există nici o contradicţie în Luca (care vorbeşte despre apostoli în 9:10; 17:5; 22:14; 24:10) când declară că Isus le-a conferit El însuşi acest titlu (deja în greacă?) (6:13).

b. Funcţiile apostolatului

Primul lucru pe care-l specifică Marcu în legătură cu alegerea Celor doisprezece este „ca să fie cu El” (Marcu 3:14). Nu este o întâmplare că linia despărţitoare a Evangheliei după Marcu este mărturisirea apostolică a mesianităţii lui Isus (Marcu 8:29), sau că Matei continuă această mărturisire apostolică cu discuţia despre „Piatră” (Matei 16:18 ş.urm.; *PETRU). Funcţia primară a apostolilor a fost să depună mărturie despre Cristos şi mărturia lor era bazată pe anii de cunoaştere intimă, pe experienţa scump plătită şi pe pregătirea intensivă.

Aceasta completează funcţia lor general recunoscută de martori ai învierii (cf. de ex. Faptele Apostolilor 1:22; 2:32; 3:15; 13:31); semnificaţia specială a învierii constă nu în evenimentul propriu-zis ci în faptul pe care-l demonstrează, ca o împlinire a profeţiei – şi anume, identitatea lui Isus cel răstignit (cf. Faptele Apostolilor 2:24 ş.urm., 36; 3:26; Romani 1:4). Mărturia lor despre învierea lui Cristos i-a făcut să fie martori buni ai Lui, şi El însuşi le-a încredinţat să ducă mărturia în toată lumea (Faptele Apostolilor 1:8).

Aceeaşi însărcinare introduce un factor de importanţă profundă pentru apostolat: venirea Duhului. Este curios faptul că acest subiect este tratat cel mai pe larg în Ioan 14-17, unde nu este folosit deloc cuvântul „apostol”. Aceste capitole conţin discursul prin care Cei doisprezece sunt însărcinaţi ca trimişi ai lui Cristos (termenii apostello şi pempo sunt folosiţi ca echivalenţi): însărcinarea dată lor de Isus este la fel de reală ca şi însărcinarea dată lui Isus de Dumnezeu (cf. Ioan 20:21); ei trebuie să depună mărturie pe baza cunoaşterii lor îndelungate a lui Isus, dar Duhul depune mărturie despre El (Ioan 15:26-27). El le va aduce aminte cuvintele lui Isus (Ioan 14:26), îi va călăuzi în tot adevărul, le va arăta epoca viitoare (a Bisericii) şi gloria lui Cristos (Ioan 16:13-15). În cea de-a patra evanghelie sunt date exemple privitoare la acest proces, în care semnificaţia cuvintelor sau acţiunilor a fost înţeleasă numai după „glorificarea” lui Cristos (Ioan 2:22; 12:16; cf. 7:39). Cu alte cuvinte, mărturia apostolilor despre Cristos nu este lăsată în seama impresiilor şi amintirilor lor, ci este sub călăuzirea Duhului Sfânt, care astfel depune El însuşi mărturie – un fapt important în evaluarea mărturiilor scrise ale apostolilor în evanghelii.

Acesta este motivul pentru care apostolii reprezintă norma de doctrină şi părtăşie în Biserica NT (Faptele Apostolilor 2:42; cf. 1 Ioan 2:19). În vremea lor, ei au fost priviţi ca „stâlpi” (Galateni 2:9; C. K. Barrett în Studia paulina, 1953, p. 1 ş.urm.) – probabil că o traducere mai bună ar fi „stâlpi de demarcare”. Biserica este clădită pe temelia apostolilor şi a profeţilor (Efeseni 2:20; probabil că este avută în vedere mărturia VT, dar ideea este valabilă şi în cazul în care aluzia se face la profeţii creştini). Apostolii sunt asesorii judecăţii mesianice (Matei 19:28) şi numele lor sunt gravate pe pietrele de temelie a cetăţii sfinte (Apocalipsa 21:14).

Doctrina apostolică, însă, îşi are originea în Duhul Sfânt şi este mărturia comună a apostolilor, nu rodul muncii unui individ oarecare. (Pentru propovăduirea comună, vezi C. H. Dodd, The Apostolic Preaching and its Developments, 1936; pentru folosirea comună a VT, C. H. Dodd, According to the Scriptures, 1952). A fost posibil ca un apostol de frunte să trădeze – prin implicaţie – un principiu fundamental pe care l-a acceptat, şi să fie înfruntat de un coleg (Galateni 2:11 ş.urm.).

Aşa cum am văzut deja, scriitorii sinoptici au privit incidentul din Marcu 6:7 ş.urm. şi pasajele paralele ca o miniatură a misiunii apostolice, în care erau incluse alături de predică şi vindecarea şi scoaterea de demoni. Vindecarea şi alte daruri spectaculare, cum sunt profeţia şi vorbirea în limbi, sunt atestate din abundenţă în Biserica apostolică, fiind legate – la fel ca şi mărturia apostolilor – de dispensaţia (lucrarea) specială a Duhului Sfânt; dar, în mod straniu, acestea lipsesc în Biserica din secolul al 2-lea şi scriitorii din acele zile vorbesc despre ele ca despre un lucru de domeniul trecutului – era apostolică (cf. J. S. McEwan, SJT 7, 1954, p. 133 ş.urm.; B. B. Warfield, Miracles Yesterday and Today, 1953). Chiar şi în NT, nu întâlnim aceste daruri decât acolo unde au lucrat apostolii. Chiar şi acolo unde a existat anterior credinţă autentică, aceste daruri au fost revărsate numai în prezenţa apostolilor (Faptele Apostolilor 8:14 ş.urm.; 19:6 – contextele arată că sunt avute în vedere nişte fenomene vizibile şi audibile).

În contrast cu aceasta, NT spune mai puţine decât ne-am aştepta cu privire la conducerea Bisericii de către apostoli. Ei reprezintă standardul doctrinar, şi sunt purtătorii *tradiţiei autentice despre Cristos: delegaţii apostolici vizitează adunările în care apar abateri de la doctrină (Faptele Apostolilor 8:14 ş.urm.; 11:22 ş.urm.). Dar Cei doisprezece apostoli nu i-au numit pe cei şapte diaconi; Conciliul de la Ierusalim, care a fost atât de important, a constat dintr-un număr mare de prezbiteri şi apostoli (Faptele Apostolilor 15:6; cf. 12, 22); doi dintre apostoli au slujit printre „profeţii şi învăţătorii” bisericii din Antiohia (Faptele Apostolilor 13:1). Darul conducerii a fost un dar distinct (1 Corinteni 12:28), exercitat în mod obişnuit prin prezbiterii locali: apostolii, prin virtutea însărcinării lor, mergeau dintr-un loc în altul. Ei nu ocupă un loc proeminent nici în administrarea sacramentelor (cf. 1 Corinteni 1:14). Identitatea funcţiei de apostol cu cea de episcop (în secolul al 2-lea) nu este nicidecum evidentă (cf. K. E. Kirk în The Apostolic Ministry, p. 10).

c. Calificările necesare

Este evident că o calificare esenţială pentru orice apostol este chemarea divină, însărcinarea primită din partea lui Cristos. În cazul Celor doisprezece, aceasta le-a fost dată în timpul lucrării Lui pe pământ. În cazul lui Matia însărcinarea divină nu este mai puţin evidentă: Dumnezeu a ales deja apostolul (Faptele Apostolilor 1:24), chiar dacă alegerea lui nu era cunoscută încă. Nu este menţionată punerea mâinlor. Se cerea ca viitorul apostol să fi fost un ucenic al lui Isus de la botezul lui Ioan („începutul Evangheliei”) până la înălţare; să fi fost unul care cunoştea tot cursul propovăduirii şi lucrării lui Isus (Faptele Apostolilor 1:21-22). Şi, desigur, el trebuia să fi fost în mod special un martor al învierii.

Pavel insistă asupra însărcinării sale directe din partea lui Cristos (Romani 1:1; 1 Corinteni 1:1; Galateni 1:1,15 ş.urm.). El nu şi-a primit autoritatea de la ceilalţi apostoli; la fel ca şi Matia, el a fost acceptat, şi nu numit de ei. El nu a îndeplinit condiţiile din Faptele Apostolilor 1:21 ş.urm., dar experienţa de pe drumul Damascului a fost o arătare a Cristosului înviat (cf. 1 Corinteni 15:8) şi el a putut spune că „a văzut pe Domnul” (1 Corinteni 9:1); în felul acesta el a fost un martor al învierii. El era conştient că trecutul său – duşman şi prigonitor, nicidecum ucenic – era diferit de al celorlalţi apostoli, dar cu toate acestea se include în numărul lor şi îi asociază cu Evanghelia sa (1 Corinteni 15:8-11).

d. Numărul apostolilor

„Cei doisprezece” este un nume obişnuit al apostolilor în evanghelii, iar Pavel îl foloseşte în 1 Corinteni 15:5. Valoarea simbolică a numelui este evidentă şi apare în alte texte cum este Apocalipsa 21:14. Alegerea lui Matia are menirea de a completa numărul celor doisprezece. Totuşi, Pavel este sigur că şi el este unul dintre apostoli. În afară de aceasta, există cazuri în NT unde, la prima vedere, alţi oameni – din afara cercului Celor doisprezece – primesc titlul de „apostoli”. Iacov, fratele Domnului, apare cu acest titlu în Galateni 1:19; 2:9, şi, deşi el nu a fost un ucenic (cf. Ioan 7:5), lui i S-a arătat Cristosul înviat în mod personal (1 Corinteni 15:7). Barnaba este numit apostol în Faptele Apostolilor 14:4 şi este introdus de Pavel într-un argument care neagă orice diferenţă calitativă între apostolia sa şi apostolia Celor doisprezece (1 Corinteni 9:1-6). *Andronicus şi Iunias, puţin cunoscuţi de noi, sunt numiţi probabil „apostoli” în Romani 16:7, iar Pavel, care a fost întotdeauna foarte atent la folosirea prenumelor personale, se poate să-l includă între apostoli şi pe Sila, în 1 Tesaloniceni 2:6. Este evident că duşmanii lui Pavel în Corint pretindeau a fi „apostoli ai lui Cristos” (2 Corinteni 11:13).

Pe de altă parte, unii au insistat cu tărie că trebuie să limităm folosirea titlului la Pavel şi la Cei doisprezece (cf. de ex. Geldenhuys, p. 71 ş.urm.). Aceasta implică acordarea unui sens subordonat apostolilor („mesageri acreditaţi ai Bisericii”) în Faptele Apostolilor 14:14 şi Romani 16:7, şi explică diferit înţelesul cuvintelor lui Pavel când vorbeşte despre Iacov şi Barnaba. Unii au recurs la explicaţii şi mai puţin credibile, spunând că Iacov l-a înlocuit pe Iacov, fiul lui Zebedei, la fel cum Matia l-a înlocuit pe Iuda, sau că Matia a fost instalat în pripă în locul pe care Dumnezeu l-a rezervat pentru Pavel. Asemenea idei nu sunt sprijinite deloc de NT. Oricare ar fi explicaţia, pare corect să spunem că au existat la o dată timpurie apostoli în afara grupului celor Doisprezece. Apostolia lui Pavel atacă orice teorie restrictivă şi arată că este posibil ca Dumnezeu să fi numit şi alţi apostoli alături de el. O sugestie în sensul acesta ar putea fi dată de distincţia făcută 1 Corinteni 15:5, 7 între „Cei doisprezece” şi „toţi apostolii”. Toate dovezile sugerează că apostolii au fost martori ai învierii, şi arătarea Cristosului înviat la Pavel este în mod vădit o excepţie. Unii scriitori de mai demult au sugerat că unii dintre cei care au ajuns mai târziu să fie numiţi „apostoli” au făcut parte din grupul celor Şaptezeci trimişi de Domnul (Luca 10:1 ş.urm.) – aceasta, însă, este o problemă diferită. Semnificaţia specială a Celor doisprezece pentru întemeierea Bisericii nu poate fi pusă la îndoială.

e. Canonicitate şi continuitate

În funcţia apostolică este subînţeleasă însărcinarea de a-L mărturisi prin lucrări şi prin semne pe Cristosul înviat şi lucrarea Lui încheiată. Această mărturie, fiind bazată pe experienţa unică a Cristosului întrupat, şi fiind îndrumată printr-o lucrare specială a Duhului Sfânt, furnizează o interpretare autentică a lui Cristos şi, de atunci încoace, a fost determinantă pentru Biserica universală. Potrivit cu natura lucrurilor, oficiul de apostol nu a putut fi repetat sau transmis, tot aşa cum nici experienţele istorice fundamentale nu au putut fi repetate sau transmise celor care nu L-au cunoscut niciodată pe Domnul întrupat şi care nu L-au văzut după înviere. Originile lucrării creştine şi ale succesiunii din biserica din Ierusalim nu se încadrează în scopul acestui articol; totuşi, deşi NT arată că apostolii s-au îngrijit de lucrarea locală, nu există nici un indiciu că ar fi transmis funcţii specific apostolice vreunui creştin care a participat în acea lucrare.

O asemenea transmitere nu este necesară. Mărturia apostolică a fost menţinută prin lucrarea dăinuitoare a apostolilor şi în NT, care a devenit normativ pentru vremurile de după ei (vezi Geldenhuys, p. 100 ş.urm.; O. Cullmann, „The Tradition„, în The Early Church, 1956). Nu a fost necesară nici o înnoire a oficiului apostolic sau a darurilor speciale caracteristice acestuia. Oficiul apostolic a fost un oficiu fundamental şi istoria bisericii, de atunci încoace, a fost o suprastructură a acelui oficiu. (*EPISCOP; *TRADIŢIE.)

BIBLIOGRAFIE

137. H. Rengstoff, TDNT 1, p. 398-447; J. B. Lightfoot,Galatians, p. 92 ş.urm; K. Lake în BC, 5, p. 37 ş.urm.; K. E. Kirk (ed.),The Apostolic Ministry, 1957, în special eseurile 1 şi 3; A. Ehrhardt,The Apostolic Succession, 1953 (vezi cap. 1 pentru o critică a ideilor lui Kirk); J. N. Geldenhuys,Supreme Authority, 1953; W. Schneemelcher, etc. „Apostle and Apostolic„, în New Testament Apocrypha, ed. E. Hennecke, W. Schneemelcher, R. McL. Wilson, 1, 1965, p. 25-87; C. K. Barrett, The Signs of an Apostle, 1970; R. Schnackenburg, „Apostles before and during Paul’s time”, în Apostolic History and the Gospel, ed. W. W. Gasque şi R. P. Martin, 1970, p. 287-303; W. Schimthals, The Office of Apostle in the Early Church, 1971; J. A. Kirk, „Apostleship since Rengstorf: Towards a Synthesis”, NTS 21, 1974-75, p. 249-264; D. Müller, C. Brown, NIDNTT 1, p. 126-137. A.F.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/apostol.html