„În sufletul meu simt prezenţa vieţii mele viitoare. Sunt ca o pădure care a fost tăiată de mai multe ori, şi totuşi noii lăstari au mai multă viaţă ca niciodată. Mă înalţ mereu spre cer, şi soarele străluceşte deasupra capului meu. Pământul îmi dă sevă din belşug, iar cerul îmi luminează calea spre lumi necunoscute.
Oamenii spun că sufletul nu este altceva decât efectul puterilor noastre trupeşti la lucru. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, atunci de ce sufletul meu devine tot mai minunat în timp ce trupul meu începe să cadă? Poate că iarna îmi umple capul, dar o primăvară eternă răsare din inima mea. La această oră târzie a vieţii mele, inspir parfumul de liliac, violete şi trandafiri la fel ca la douăzeci de ani. Şi cu cât mă apropii mai mult de sfârşitul călătoriei mele, cu atât aud mai clar simfoniile nemuritoare ale lumilor eterne care mă invită să vin. Aceasta inspiră o teamă respectuoasă, şi totuşi este de o simplitate profundă“
***
NOTĂ:
De altfel, pe două dintre personajele celebrului roman Mizerabilii, Victor Hugo le plămădește după calapodul creștin.
Jean Valjean, un tânăr sărac, flămând, ajunge de fură o pâine ca să-si astâmpere foamea. Prins si judecat, este condamnat la închisoare, iar într-un final ca ocnas. După mai multi ani reușește să evadeze. Ajuns într-un orășel, presat de foame, cerșete o bucată de pâine și, după ce o multime de oameni îi refuză ajutorul, ajunge în cele din urmă în casa primitoare a episcopului Bienvenu – nume împrumutat si preschimbat în renume –, episcop care locuieste împreună cu sora sa, Baptistine. Episcopul, plin de milă crestinească trăieste aidoma rolul bunului Samaritean. Îl asează pe ocnasul evadat la masa sa. Îi cere Baptistinei să aducă mâncăruri bune si să pună tacâmurile cele scumpe folosite la ocazii importante! Aceasta, din priviri îsi mustră fratele, însă preotul dimpotrivă ridică tot mai mult standardul bunătății si a dragostei arătate. Jean Valjean, uimit, mănâncă cu poftă si contrariat de inima bună a preotului. După ținuta si starea lui Jean, Bienvenu știa că acesta este un evadat căutat de politie, dar episcopul îi pune la dispozitie o cameră si un pat bun pentru a se odihni peste noapte. Însă, neobișnuit cu patul moale, se trezeste în puterea nopții buimac, când – potrivit apucăturilor unui ocnas – pune mâna pe argintăria ochită în timpul mesei si se pierde în întunerecul de-afară. Curând, însă, este prins de jandarmi cu lucrurile luate, adus în fața domnului Bienvenu, care, la acuzatiile jandarmilor, îl declară nevinovat, mustrându-l părintește pe Jean “De ce nu ai luat si cele două sfesnice de argint, doar ți le dăruisem si pe ele?”
Jean Valjean părăseste a doua oară casa episcopului Bienvenu și mai nedumerit de această dată de comportamentul neașteptat, ca într-un vis, al episcopului, copleșit de bunătatea excesivă a acestuia. Dragostea exemplară a episcopului, inima sa largă deschisă la nevoile sale, disponibilitatea enorma si înțelegerea profundă a crizei morale prin care trece Jean Valjean, îl determină pe Jean Valjean să-si schimbe gândirea și viața din temelii.
Se stabileste într-un mic oras, îsi schimbă numle, în Madeleine, un nume cald si așezat, cum îi va fi de-acum si viata lui Jean. Dacă până la întâlnirea cu episcopul Bienvenu, fusese cumva egoist si fără busolă, de-acum începe să devină si el un munte de bunătate si înțelepciune, asa cum văzuse la mentorul său Benvenu. Harul dumnezeiesc revărsat spre el, prin episcop, îi schimbă definitiv caracterul și viața. Ajunge un întreprinzător prosper, apoi primarul orașului, din a cărui viața va-ncepe să curgă spre cei nevoiași acelaș har divin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu