Zilele acestea s-a vorbit mult pe mediile de socializare împotriva avortului și împotriva împotrivitorilor avortului. Lucrul acesta mi-a trezit o amintire din anul șase de facultate, pe care am încercat mult să mi-o reprim, la vremea respectivă. Refuz acum să o mai înghesui într-un cotlon al memoriei.
În ziua aceea, tocmai începuse stagiul obișnuit de Ginecologie, când am aflat că ni se pregătise ceva special: în sfârșit, urma să asistăm și noi la un avort. Ne-am înghesuit în cabinet, cu un sentiment straniu în suflet. În sinea noastră, toți știam că n-o să ne placă ce-o să vedem. Pacienta, o doamnă tânără, până în 30 de ani, de condiție buna, primise deja premedicația și aștepta. M-am uitat, m-am holbat, mai bine zis, la ea, așteptând să găsesc vreun fior al anticipării a ceea ce urma să se întâmple, însa fața ei era impasibilă, albă, lipsită de orice expresie. Am înteles, într-o fracțiune de secundă, ca luptele ei se încheiaseră, iar decizia era luată. Nu mai era nimic de făcut. Îmi venea, totuși, să-i strig: “Doamnă, vă rog, vă implor, nu faceți asta! Nu va omorâți copilul!”, dar nu eram în stare să mișc nici mâinile facute ghem prin buzunare, necum să scot vreun sunet din gâtlejul ca o iască.
Procedura începuse deja și eu mă străduiam din răsputeri să urmăresc detaliile tehnice, într-o stare sumbră de resemnare amestecată cu revoltă. În momentul în care mă felicitam că reușisem să-mi stăpânesc greața, îl aud pe medic înjurând împotriva vârstei mai avansate a sarcinii față de ceea ce i se comunicase. “Ia uite, mâini, picioare! E băiat!” Mintea mea nu reușea să țină pasul cu ceea ce vedeau ochii mei: un antebraț mic, mai mic decât un deget de-al meu, cu o mână minusculă rozalie, cu degetele perfect formate, cinci; un picior la fel de mic, dar perfect, cu o gambă cu pielea translucidă, prin care se vedea musculatura nedezvoltată, iar apoi toate s-au învălmășit în capul meu și mi-am întors fața în altă parte. Când l-am auzit pe medic zicând: “Urmează acum materia nobilă”, m-am mai uitat o dată, însă mi-a trebuit din nou un timp până să înțeleg că substanța aceea vâscoasa pe care o vedeam prelingându-se era, de fapt, creierul fătului, după ce trecuse chiureta prin el. La momentul ăsta, unul dintre colegii mei a iesit val-vârtej din cabinet, ținându-se de gură. Iar sufletul meu s-a chircit îngenunchiat în jurul găleții, plângându-l pe cel care, cu o jumătate de oră în urmă, fusese un făt perfect normal, iar acum zăcea fără viață, făcut bucăți.
Nu m-am gândit atunci, pe moment, că pe făt l-a durut. Acum știu sigur că așa a fost. Iar procedura aceasta nu este doar o simplă moarte, este dezmembrare, decapitare, zdrobire, acțiuni care se numesc tortură atunci când sunt aplicate unei persoane născute.
Peste vreo două săptămâni am revăzut-o pe doamna respectivă pe stradă, ne-am intersectat fără ca ea să mă recunoască, evident. Pesemne atât de intens mă uitasem la ea, că era imposibil sa-i uit chipul prea curând. Era cu soțul ei și țineau între ei de mână, foarte veseli, un baiețel de vreo trei anișori.
Eu fac parte din generația “decrețeilor”. Și asta nu pentru că părinții mei nu m-au avortat, căci se străduiau de vreo nouă ani să aibă copii, ci pentru că atunci a găsit Dumnezeu cu cale să vin pe lume. Generația aceasta a fost de două ori mai numeroasă față de cea de dinaintea ei. A avut concurențe de 10 pe un loc la Medicină și de 25 pe un loc la Drept. Generația aceasta, precum și cele ce i-au urmat, plătește de zeci de ani taxe la stat sau trimite bani în țară. Generația aceasta a învatat un soi de disciplină, care i-a permis să se adapteze la un nou sistem social, oricat de instabil a fost el. Nu fac apologia Decretului care a dus la apariția ei, fiindcă nu am nici o umbră de nostalgie după perioada comunistă. Mă gândesc doar, cu tristețe nesfârșită, la cealaltă Românie, (căci e o Românie întreagă, conform statisticilor), aruncată la gunoi, împreună cu toată creativitatea, inventivitatea, spiritul întreprinzător, hărnicia și frumusețea ei. Cealaltă Românie nu mai poate face nimic acum. Iar noi, cei rămași, neînțelegând implicațiile pe termen lung ale absenței ei, ne condamnăm la extincție ca nație, indiferent de motivele pe care le invocăm.
Daniela Mariș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu