Referindu-se la „întrebările extrem de grave” pe care COVID-19 le ridică cu privire la „bio-politică și bio-teroare”, Pepe Escobar se întreabă „Unde este Foucault când avem nevoie de el?” [37] Filozoful francez Michel Foucault a avut o contribuție importantă la planul de utilizare a „eliberării sexuale” ca formă de control politic, plan născut în anii ’70. În 1975, Foucault le-a cerut oligarhilor: „Dați-ne libertate sexuală nelimitată, iar în schimb Stânga nu va critica sistemul vostru economic nedrept.” Foucault a explicat principiul în teorie, dar Pier Paolo Pasolini l-a descris în imagini în Salo, ultimul și cel mai controversat film al său, din 1975.
Ca și Foucault, catolicul Pasolini a devenit comunist după ce credința religioasă i-a fost perturbată de homosexualitate. La începutul anilor ’70, în urma revoluției eșuate din 1968, ambii bărbați, deziluzionați de marxismul tradițional, au apelat la versiunea sexualizată a lui Marx combinat cu Freud, promovată prin Wilhelm Reich și alții ca el. Unul dintre evenimentele primare a fost lansarea filmului lui Dusan Makavajev despre combinarea de către Reich a teoriilor lui Marx și Freud, „WR: Misterele organismului” (W.R. – Misterije organizma) din 1971. Inspirat de același Zeitgeist reichian, Pasolini și-a lansat filmul „Decameronul” (Il Decameron) în același an, în deschiderea „Trilogiei vieții” (Trilogia della vita) – filme pornografice soft-core. Decameronul aruncă o privire nostalgică spre Evul Mediu italian, când devotamentul religios și sexualitatea inocentă puteau co-exista fără contradicții, ca într-un tablou de Giotto. Nu întâmplător, Pasolini apare în Decameron în rolul lui Giotto, artistul care traduce aceste contradicții în artă.
Pasiunea lui Pasolini pentru inocența Evului Mediu catolic contrasta puternic cu deziluzia sa față de comunismul anilor ’70. În mai 1971, trimis în judecată pentru denigrarea forțelor armate italiene, Pasolini declara:
„Nu mai pot crede în Revoluție, dar nu pot să nu fiu de partea tinerilor care luptă pentru ea. Este deja o iluzie să scriu poezie și totuși continui să scriu, chiar dacă pentru mine poezia nu mai este acel minunat mit clasic care mi-a înălțat adolescența… Nu mai cred în dialectică și contradicții, ci în opoziție pură… La fel, sunt din ce în ce mai fascinat de combinația exemplară atinsă de sfinți precum Sfântul Pavel, de viață activă și contemplație.” [38]
Pasolini a văzut cum progresează eliberarea sexuală în Italia și știa că el era unul dintre motoarele care o propulsau, iar asta îl umplea de sentimente amestecate. Era homosexual și se afla în ghearele viciului care de altfel avea să ducă la moartea lui, dar, totuși, găsea avortul ca respingător:
„Sunt traumatizat de legalizarea avortului, deoarece, ca mulți alții, consider că înseamnă legalizarea omuciderii. În vise și în viața de zi cu zi – ceva comun tuturor bărbaților – îmi re-trăiesc viața prenatală, imersia aceea fericită în fluidele materne și știu că am existat acolo. Știu… că majoritatea este, potențial, favorabilă legalizării avortului… Avortul legalizat este, de fapt – nicio îndoială în acest sens – un confort enorm pentru majoritatea. Mai ales că ar facilita coitusul – cuplarea heterosexuală – practic fără niciun obstacol. Dar de cine a fost această libertate de coitus a cuplului dorită tacit, promulgată tacit și făcută tacit, pentru a deveni parte, într-un mod acum ireversibil, din obiceiurile oamenilor? De consumerism, de noul fascism…” [39]
„Fascism” era termenul cu care Stânga îl folosea pentru a-și deghiza incapacitatea de a descrie noua clasă conducătoare oligarhică drept susținătorii „eliberați sexual” ai capitalismului, noua lor identitate dobândită gânditorilor precum Foucault.
Stânga a reacționat la spectacolul acestui ridicol homosexual comunist pro-viață afirmând că Pasolini a încercat să-și folosească deviația ca soluție la inconvenientele cuplării heterosexuale, care ar putea fi rezolvate prin avort. De asemenea, că Pasolini era supărat pe salariile mari deoarece prosperitatea economică crescuse prețul pe care el însuși trebuia să îl plătească pentru serviciile unor ragazzi di vita, termenul italian pentru băieții prostituați [40].
Dar Pasolini putea vedea cu o claritate pe care contemporanii săi, la fel de robi poftelor de altfel, nu o aveau. Planul lui inițial, după finalizarea „Nopților arăbești” (Il fiore delle mille e una notte), segmentul ultim al Trilogiei, era să realizeze un film despre viața Sf. Pavel. Pasolini nu era străin de filmele religioase; filmul său despre Evanghelia Sfântului Matei a primit laude din partea Vaticanului. O altă posibilitate era un proiect numit „Porno-Teo-Kolossal”, care probabil era pe atât de rău pe cât suna. Dar nici acel film nu a mai fost realizat. În schimb, Pasolini a început să filmeze pentru „Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei” (Salò o le 120 giornate di Sodoma) [41]. Bernardo Bertolucci, acum celebru pentru „Ultimul tango la Paris” (Le Dernier Tango à Paris), care a avut premiera în 1972, își filmase epopeea nu departe. Dar lumea se schimbase; zilele năvalnice ale eliberării sexuale din anii ’60 trecuseră și ceva mai întunecat le luase locul. În America, trecerea de la sex la horror a fost făcută odată cu „Masacrul din Texas” (The Texas Chainsaw Massacre), apărut cu un an înainte de Salo, în 1974. Barajul cultural avea să se rupă cinci ani mai târziu, odată cu Halloween și cu Alien și cu potopul de filme horror care a continuat vreme de un deceniu.
În ultimul an al vieții sale, același Pasolini și-a dat seama că oligarhii vor permite eliberarea sexuală doar în termenii lor și nu în termenii tinerilor care au fost primele sale victime. Asta însemna că „consumismul” și „fascismul” detronau tot ce Pasolini putea invoca de la Boccaccio. „Revoluția sexuală” a fost, în realitate, o fantezie capitalistă sadică, experimentată pe un grup de victime nesăbuite aflate la adolescența și prima tinerețe, acum ținute captive într-un lagăr de concentrare luxos în care fantezia pornografică era obligatorie și practica religioasă pedepsită cu moartea. (…)
Salo a fost, mutatis mutandis, culminarea sadică a revoluției sexuale din anii ’70 și, mai important, descrierea artistică profetică a carantinei italiene din 2020 (…). Pasolini a fost unul dintre puținii regizori care au înțeles noua direcție pe care avea să o ia Zeitgeistul. Traiectoria convențională din anul 1975 a fost clară. În Germania, valul de eliberare sexuală care a început cu farsele sexuale precum „Raportul școlărițelor” (Der Schulmaedchen Report); Lass Jucken, Kumpel a trecut de la pornografie soft la cea hard. În loc să se îndrepte în aceeași direcție, Pasolini a propus o imagine a viitorului în care oligarhii – pe care Pasolini îi înfățișează ca pe fasciștii care au condus în ultimele zile ceea ce rămasese din regimul lui Mussolini, refugiat în orașul Salo din nordul țării – pledează pentru libertatea sexuală și o transformă într-o fantezie sadică la care tinerii sunt forțați să asiste într-o locație închisă ermetic. Asemănări neobișnuite cu Italia sub carantina din 2020. Ca și invazia israeliană în Ramallah și carantina din 2020, Salo se petrece în vreme de război. Bombardierele aliate pot fi auzite zburând amenințător. Suntem într-o versiune italiană a Goetterdaemmerung, iar conducătorii din Salo nu pot lăsa această criză să se irosească: îi răpesc pe cei mai atrăgători tineri pe care îi pot găsi și apoi îi întemnițează într-un conac nu mult diferit de cel din „Masca morții roșii” [vezi referința din prima parte a eseului, n.tr.].
Pasolini moare în 1975 [42]. Un ragazzi di vita în vârstă de 17 ani a mărturisit crima, însă cei familiarizați cu rănile pe care Pasolini le avea susțin că nu puteau fi făcute de un adolescent și că Giuseppe Pelosi a fost doar un țap ispășitor pentru niște figuri sinistre ale căror identități rămân până în prezent necunoscute. Oligarhii și lacheii lor aveau un motiv suficient pentru a-l ucide pe Pasolini, deși majoritatea oamenilor, în special catolicii, erau prea obtuzi pentru a înțelege ce transmitea, cu adevărat, acesta.
Atât în 2020 cât și în 1944, războiul este scuza pentru a suspenda convențiile unei vieți normale, iar Stânga, în ambele cazuri a fost incapabilă să descrie, cu atât mai puțin să prevină, ceea ce se întâmplă. Atât Foucault, cât și Pasolini au înțeles modul în care statul folosește „știința” ca pe o formă de control; amândoi s-au revoltat împotriva liniei de partid. Amândoi au considerat că „starea de iluminare” este adevăratul dușman, în primul rând pentru că Biserica și-a însușit porunca „iluminaților” conform căreia știința e cea care determină „realitatea finală” și devenise, ca rezultat, irelevantă. Pasolini a fost expulzat din partid din cauza homosexualității, dar Decameronul său este plin de nostalgie pentru un Ev Mediu italian când sexualitatea era nevinovată și toată lumea era catolică, iar el era Giotto. Foucault a dorit o Biserică Catolică care să-l pedepsească pentru abaterile sale, iar atunci când statul și biserica au refuzat să o facă, Foucault s-a auto-pedepsit în camerele de tortură sado-maso ale băilor publice din San Francisco. Într-o scenă analogă din „Poveștile din Canterbury” (I racconti di Canterbury), cel de-al doilea film din Trilogia lui Pasolini, un homosexual este prins în flagrant delict și ars pe rug.
Salo este reprezentarea artistică cea mai precisă a carantinei impusă acum în întreaga lume. Pornografia, avortul și drogurile sunt acum disponibile pentru cei aflați în carantină, dar nu și serviciile religioase. Salo este, de asemenea, o premoniție artistică neobișnuită a ceea ce au făcut israelienii în 2002, când au invadat Ramallah și au început să difuzeze pornografie la posturile TV palestiniene. Întreaga lume este supusă, în acest moment, acestui regim, mutatis mutandis. Serviciile religioase au fost interzise, dar avortul, care este considerat un serviciu esențial, este, împreună cu pornografia, liber accesibil. Clinicile de avort nu s-au închis în timpul carantinei din California [43], dar bisericile catolice, da.
Sunt cercetător. Închideți bisericile!
Reacția catolică la această situație depinde în mare măsură de relația celui care o are cu statul în general și în special cu Imperiul American. Într-un articol în America, Patrick O´Neill declară, în termeni categorici, „Sunt om de știință care lucrează pentru a opri coronavirusul. Ar trebui să anulăm toate slujbele religioase.” [44] Articolul a apărut pe 13 martie, dar a fost scris pe când existau 1.700 de cazuri confirmate și cel puțin 41 de decese. Apoi, O´Neill preia acest număr și extrapolează, susținând că „numărul adevărat de infecții din Statele Unite este acum între 17.000 și 170.000.”
Asta este adevărat. La o săptămână după ce articolul lui O´Neill din America a răspândit panică printre episcopii din Statele Unite, numărul infecțiilor se situa la 19.383, între cele două numere menționate, dar departe de limita superioară. Dintre cei infectați, 256 au murit. O´Neill a susținut că rata mortalității pentru COVID-19 este de 3,7%, dar a uitat să ne spună când a calculat acest număr. Este o omisiune semnificativă, deoarece între 8 și 20 martie 2020, perioada în care episcopii americani au decis suspendarea slujbelor publice, rata mortalității în Statele Unite a scăzut de la 4,06% la 1,32%. Aceasta a însemnat că, în timp ce numărul total a crescut de la 22 de decese din 541 la începutul acelei perioade la 256 din 19.383 la final, procentul celor care au murit a scăzut. La 20 martie 2020, rata mortalității în Italia era de 8,5%, iar în Coreea de Sud de 1,16 la sută, aproape de rata de deces în SUA, de 1,34 la sută. Imaginea reală devine mai clară dacă ne uităm la totalul cazurilor la un milion de locuitori. La 20 martie, China avea 56 de cazuri per milion de locuitori; Statele Unite, 59 de cazuri per milion, iar Italia, 778 per milion.
De ce este diferită situația în Italia? Motivul principal poate fi cel demografic. Italia are una dintre cele mai îmbătrânite populații din lume, iar persoanele în vârstă sunt mai susceptibile să sufere de afecțiuni preexistente atunci când sunt supuse stresului suplimentar cauzat de noua boală. Motivul poate sta și în răspunsul sistemului sanitar la epidemie. Diferența dramatică dintre Italia și Coreea de Sud a fost în mare parte rezultatul abordărilor în lupta cu epidemia. Italia a impus carantina strictă întregii populații, în timp ce Coreea de Sud a urmărit cazurile cunoscute cu ajutorul telefoanelor mobile ale celor infectați. Drept urmare, pandemia nu a fost nici pe departe la fel de severă în Coreea de Sud cum este în Italia.
Potrivit unui studiu OMS privind modul în care China a răspuns la COVID-19, cei care vin în contact cu persoanele testate pozitiv au 1-1,5% șanse să dezvolte boala. Acest procent crește, însă, atunci când „majoritatea infecțiilor virale provin din expuneri prelungite, în spații închise, la alte persoane infectate.” În aceste condiții, „contactul persoană-la-persoană și contactul cu suprafețele este de departe cea mai frecventă cauză” de infectare. Conform OMS, „Când un grup de persoane infectate a apărut în China, cel mai adesea (78-85%) a fost vorba despre o infectare în familie, prin contactul apropiat cu o persoană infectată.” [45] Deci carantinarea poate înrăutăți o situație deja proastă și poate explica numărul disproporționat de cazuri de coronavirus în Italia. Deoarece boala se răspândește înainte ca oamenii să prezinte simptome, e posibil ca autoritățile sanitare italiene să fi plasat persoane deja infectate într-un mediu închis, ceea ce a constituit incubatorul ideal pentru extinderea ulterioară a bolii. Conform datelor furnizate de CDC [agenția guvernamentală americană de control al bolilor și epidemiilor, n. tr.] despre vasul de croazieră Princess, transmisia este mai facilă în spațiile mici, dar „ratele de creștere zilnică au scăzut, în timp, în toate țările, indiferent de soluțiile particulare adoptate, precum închiderea frontierelor sau distanțarea socială.”
O’Neill se teme că rata mortalității poate crește până la 10 la sută și are dreptate, dar numai dacă pacientul este supus carantinei pe care o cere imperativ episcopilor. Potrivit dr. Paul Auwaerter, directorul clinic la divizia de boli infecțioase de la Școala de Medicină a Universității Johns Hopkins, „Dacă aveți un pacient cu COVID-19 în gospodărie, riscul de a dezvolta infecția este de aproximativ 10%… Dacă ați fost expus accidental la virus la locul de muncă [sau într-o biserică] (adică, nu ați fost închis într-o sală de conferințe timp de șase ore cu cineva infectat), șansa dvs. de infectare este de aproximativ 0,5%.” Potrivit unui studiu lansat de Departamentul de ecologie și biologia evoluției de la Universitatea Princeton, „Consensul științific actual este că majoritatea transmiterii prin secreții respiratorii se face sub formă de picături mari… mai degrabă decât prin aerosoli. Din fericire, picăturile sunt destul de grele și nu ajung prea departe, ci cad la podea după doar câțiva metri.” Cu alte cuvinte, Italia îmbunătățește răspândirea COVID-19 prin obligarea italienilor să rămână în spațiile mici din apartamente.
Rapoartele timpurii sunt întotdeauna înșelătoare. Când episcopii au acționat, răspândirea virusului a scăzut. Potrivit laureatului Nobel și biofizicianului Michael Levitt, „Fiecare pacient cu coronavirus din China infectează în medie 2,2 persoane pe zi – creșterea exponențială care poate duce la dezastru. Dar apoi a început să scadă, iar numărul de noi infecții zilnice este acum aproape de zero.” „Când discută despre boli, oamenii sunt speriați deoarece aud zilnic despre cazuri noi. Dar faptul că rata infecției încetinește înseamnă că sfârșitul pandemiei este aproape.”
Va urma
–
NOTE
[38] Enzo Siciliano, Pasolini: A Biography (New York: Random House, 1982), p. 345.
[39] Siciliano, p. 374-5.
[40] Siciliano, p. 374-5.
[41] Siciliano, p. 385.
[42] Siciliano, p. 3.
[43] https://www.lifenews.com/2020/03/20/california-gov-orders-non-essential-businesses-to-close-but-planned-parenthood-is-still-doing-abortions/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu