Interesul superior al copilului este un concept direct derivat din dreptul internațional și își propune să așeze interesul copilului la vârful considerațiilor, ori de câte ori soarta, drepturile și libertățile copilului ar putea fi afectate de o anumită decizie. Această noțiune este corectă dar, la fel ca toate noțiunile fundamentale și generale, ridică multiple dificultăți de interpretare, în special în instanțele naționale și internaționale.
Interesul superior al copilului este un concept direct derivat din dreptul internațional, în special din Convenția privind drepturile copilului. Această noțiune își propune să așeze interesul copilului la vârful considerațiilor, ori de câte ori când soarta, drepturile și libertățile copilului ar putea fi afectate de o anumită decizie.
Referirea și deferența față de interesul superior al copilului este destinată în mod adecvat să împiedice ca inferioritatea naturală a copiilor față de adulți să permită și să justifice exercitarea unei puteri arbitrare asupra lor. Considerarea inegalității dintre copii și adulți este cauza recunoașterii acestei noțiuni fundamentale; nu are scopul de a șterge această inegalitate, ci de a împiedica să fie prejudiciabilă pentru copil, interesul copilului fiind acela de a crește armonios pentru a deveni un adult împlinit.
Această noțiune este corectă dar, la fel ca toate noțiunile fundamentale și generale, ridică multe dificultăți de interpretare. Acestea sunt câteva dintre dificultățile pe care le voi discuta în ceea ce privește interesul copilului după (I) și înainte de (II) nașterea sa și chiar înainte de concepție (III).
I. Interesul superior al copilului după naștere
Interesul superior al copilului este o noțiune esențială, dar poate duce la aplicații vizibil contradictorii. Acest lucru este cu atât mai evident în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) prin faptul că aplică o marjă de apreciere statelor, a căror evaluare a interesului superior al copilului poate depinde de circumstanțele de fapt ale fiecărui caz, mai corect apreciate de autoritățile naționale.
Cu titlu ilustrativ, putem constata o astfel de contradicție în două hotărâri recente din cauzele Mandet împotriva Franței din 2016[1] și Fröhlich împotriva Germaniei din 2018[2]. În primul, Curtea a reținut că interesul copilului „nu se găsea într-o măsură atât de mare acolo unde [copilul de 11 ani] îl vedea”, chiar dacă acesta din urmă s-a opus – în zadar – ca paternitatea tatălui său legal să fie retrasă în favoarea tatălui său biologic. În cel de-al doilea caz, Curtea a găsit că, dimpotrivă, interesul copilului (mai mic) era să nu permită foarte probabilului tată biologic să conteste paternitatea tatălui legal, pentru a nu dăuna unității familiei.
Interesul superior al copilului poate fi invocat și în sprijinul cauzei adulților, pentru a valida un fait accompli cu încălcarea legii. Este cazul în special al cauzei Mennesson și Labassée împotriva Franței[3], în chestiuni de surogat, precum și în numeroase cazuri de adopție ilegală.
Într-un mod un pic mai ipocrit, interesul superior al copilului este invocat în prezent la Strasbourg și de două femei care au conceput împreună un copil prin intermediul unui ovocit luat de la una dintre ele, fertilizat in vitro prin donația unui bărbat anonim, apoi implantat în uterul celeilalte femei. Cele două partenere, acționând în numele lor și al copilului, s-au plâns în fața Curții de refuzul instanțelor germane de a înregistra automat partenera femeii care a născut ca mamă legală și al doilea părinte al copilului[4].
Reclamantele susțin că le-a fost încălcat dreptul la respectarea vieții private și de familie (articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și că au fost victime ale discriminării pe baza orientării sexuale (articolele 8 și 14 ale Convenției). În fapt, cele două femei susțin că sunt, împreună cu copilul, victime ale unei situații pe care au creat-o voluntar prin comportamentul lor contrar legii germane. Mai mult decât atât, ele invocă respectul față de realitatea biologică în ceea ce le privește, deși disprețuiesc paternitatea biologică a copilului. De asemenea, invocă în beneficiul lor interesul copilului, interes pe care ele însele l-au ignorat cu privire la tatăl biologic al copilului.
Putem vedea clar dificultatea de a ține cont de interesul copilului cu acuratețe atunci când copilul a fost conceput în condiții care, de la început, sunt contrare interesului său. Protecția principiului interesului superior al copilului este adesea redusă la căutarea celui mai mic rău. Este posibil să fie identificați mai mulți factori care favorizează utilizarea interesului superior al copilului în sprijinul cererilor de reglementare a unei situații de fapt dobândite în mod ilegal:
* Un prim motiv ține de logica internă a drepturilor omului, al căror mecanism de garanție individuală constă întotdeauna în judecarea standardelor generale prin cazuri particulare. CEDO este obișnuită să condamne normele de interdicție atunci când acestea sunt aplicate în mod general și absolut, în aplicarea unei situații morale însoțite de un refuz al convingerii că faptele sunt în mod inerent greșite.
* Un al doilea motiv rezultă din faptul că, în principiu, drepturile omului nu diferențiază libertatea de permisiune, ci recunosc o legitimitate a principiului în orice manifestare a libertății individuale, chiar dacă acea manifestare este comisă ilegal, prin urmare se consideră că intră în sfera de aplicare a unei dispoziții din Convenția Europeană. Depinde apoi de stat să demonstreze legitimitatea restricțiilor impuse acestei „libertăți”. Până în prezent, Curtea a limitat utilizarea articolului 17 referitor la abuzul de drepturi la rarele cazuri de cenzură a discursului considerate „de ne-apărat”.
* Un al treilea motiv decurge din dificultatea, chiar incapacitatea drepturilor omului de a gândi binele dincolo de dreptul individual. Acest lucru rezultă din faptul că drepturile omului nu pot decât să recunoască, pentru a condamna, prejudiciul cauzat unei persoane. Aceasta este misiunea lor, în întregime negativă. Singurele aspecte pozitive pe care acestea le cunosc sunt facultățile nedefinite pe care le protejează fiecare drept, drepturi care își au originea în individ. Toate celelalte aspecte pozitive care își găsesc sursa în afara individului îi rămân străine, de neconceput și de neapărat; mai rău, sunt prezumate ca opuse libertății individuale. Acesta este cazul binelui comun, al binelui care constă în protecția instituției familiale sau chiar în interesul (superior) al copiilor care încă nu au fost concepuți și care nu sunt văzuți ca bunuri în sine (pozitiv), ci ca limite (negativ) puse libertății individuale.
II. Interesul superior al copilului înainte de naștere
Copilul sau fătul există, material, înainte de naștere. Viața care îl animă este într-adevăr o viață umană. Această realitate – recunoscută de mult timp în dreptul internațional, deși a primit o protecție variabilă – tinde să fie ștearsă.
Mai întâi trebuie menționat că există o tendință actuală de ștergere fie și mențiunea „copil nenăscut” din normele dreptului internațional.
Acest lucru a devenit vizibil în timpul recentei revizuiri a Declarației de la Oslo privind avortul terapeutic, de către Asociația Medicală Mondială, care a înlăturat orice mențiune privind obligația de a „păstra respectul pentru viața umană”, precum și privind „interesul” „copilului nenăscut”[5]. Același lucru s-a petrecut și în cazul recentei revizuiri de către Comitetul pentru drepturile omului (HRC) a Comentariului general nr. 36 la articolul 6 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, cu referire la dreptul la viață. În timpul lucrărilor, Comitetul a omis în mod deliberat menționarea copilului nenăscut, care a fost însă prezent în versiunea anterioară a Comentariului general. Această eliminare a fost necesară pentru a putea enunța, în același text, existența unui drept la avort dincolo de cazurile de necesitate medicală pentru mamă. Refuzul de a menționa însăși existența fătului lasă viața umană înainte de naștere neprotejată în fața tuturor formelor de manipulare și exploatare, inclusiv a biotehnologiei, actuală și viitoare. În acest sens, Comitetul pentru drepturile omului a redus domeniul de aplicare al articolului 6 din Pact.
Această schimbare a fost produsă prin acțiunea concertată a membrilor francez, american și tunisian ai comitetului. Restul au rămas în mare parte tăcuți. Numai expertul german a încercat, fără succes, să obțină recunoașterea „interesului legitim al statelor în protejarea vieții fătului” înainte de a demisiona din Comitet. Ceilalți trei membri cunoscuți pentru rezervele lor cu privire la avort au lipsit.
De la început, francezul Olivier de Frouville a recomandat evitarea oricărei „considerații filozofice sau teoretice” și concentrarea exclusivă asupra drepturilor femeilor. În niciun moment nu a fost pusă sub semnul întrebării moralitatea avortului. De asemenea, în niciun moment nu au fost evocate drepturile copiilor. Cu atât mai puțin, membrii Comitetului au avut grijă să nu mai folosească cuvântul „copil”. Pentru membrii Comitetului, afirmarea inexistenței copilului înainte de nașterea sa exclude luarea în considerare a drepturilor și intereselor sale, chiar și a celor potențiale.
În fapt a existat o singură discuție, nu despre copii, ci despre „făt”, pentru a recomanda legalizarea avortului eugenic. Reprezentantul tunisian, Ben Achour, a spus că, desigur, trebuie să ajutăm persoanele cu dizabilități „după nașterea lor”, dar asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm să lăsăm în viață un făt afectat de un handicap. […] Așadar, apărăm drepturile persoanelor cu handicap, dar, cu toate acestea, putem evita dizabilitățile și trebuie să facem totul pentru a le evita. Și nu este nimic contradictoriu aici.” (Sic) [6]
Dar, din nou, referirea la „făt” a fost prea explicită. Pentru a evita să fie acuzați de eugenism, experții au vrut să înlocuiască acest cuvânt cu cel de „sarcină”, mai puțin șocant prin faptul că se referă la femei, ca și cum schimbarea termenului ar putea face realitatea mai acceptabilă.
Împotriva acestei abordări, Comisia pentru drepturile persoanelor cu dizabilități a răspuns că „Legile care permit explicit avortul pe motive de dizabilitate încalcă Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități” și a adăugat că astfel de legi perpetuează „prejudecata că handicapul este incompatibil cu o viață fericită.”[7]
Cât privește avortul, Comitetul a declarat că ar trebui dezincriminat și făcut „sigur, legal și accesibil”, fără nicio condiție reală sau limitare de timp, în urma recomandării Federației Internaționale pentru Planificarea Familiei (Planned Parenthood). De asemenea, Comitetul a adoptat argumentul potrivit căruia interdicția sau dificultatea accesului la avort a fost în sine o cauză a încălcării dreptului la viață al femeilor. Domnul de Frouville a afirmat, cu această ocazie, într-un mod foarte orwellian, că dezincriminarea avortului „stă la baza problemei dreptului la viață”. Imediat după adoptarea textului, președintele, dl. Fathalla (Egipt), vizibil mișcat, și-a exprimat dezacordul: a denunțat recunoașterea unui drept necondiționat la avort, pe care l-a descris ca o încălcare a dreptului la viață garantat de Pactul internațional privind drepturile civile și politice.
În ceea ce privește Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aceasta susține că nu poate „răspunde în abstract la întrebarea dacă copilul nenăscut este o „persoană”[8], în timp ce recunoaște totuși apartenența sa la „specia umană”[9]. Înainte de naștere, copilul aparține biologic speciei umane, dar nu încă și societății umane. Astfel, Curtea a adoptat distincția între viața umană biologică și viața personală[10], conform căreia viața ființelor private de conștiință nu era decât o viață umană biologică și nu o viață umană personală, care să fie în sine demnă de protejat.
Cu toate acestea, Curtea nu este în măsură să stabilească momentul în care va avea loc trecerea de la viața biologică la cea personală și, prin urmare, de când trebuie garantate dreptul la viață și interesul superior al copilului. Ea folosește pretextul unei presupuse „absențe a unui consens european privind definiția științifică și legală a începutului vieții”[11], chiar și în ceea ce privește un copil ucis în accidental in utero la o gravidă în opt luni[12]. Adevărata problemă a Curții nu este atât începutul vieții, cât începutul vieții umane personale. Conform acestei distincții între viața biologică și viața personală, copilul va deveni uman doar treptat, pragul umanității fiind stabilit așadar de adulți. Dar de cât de mult este nevoie pentru a face un om?
Astfel, Curtea arată că „potențialitatea acestei ființe [copilul nenăscut] și capacitatea sa de a deveni o persoană sunt cele care trebuie protejate în numele demnității umane”[13]. Prin urmare, nu este protejată viața reală, ci viața ca suport pentru spirit, care doar el ar fi îmbrăcat în demnitatea umană. Recunoașterea interesului fătului și a copilului însoțește recunoașterea progresivă a personalității sale. Protecția lui crește pe măsură ce devine mai uman.
Curtea interamericană a drepturilor omului a întărit această abordare, declarând că „protecția dreptului la viață nu este absolută (…), ci mai degrabă treptată și incrementală în funcție de dezvoltarea sa”. Astfel, nu mai este viața, care este comună și animalelor mai puțin evoluate, ci nivelul conștiinței individuale care apare din viața organică și identificat cu spiritul, care ar avea valoare. Această concepție despre viața umană duce la acceptarea infanticidului neonatal – care este tolerat în Europa în context medical – și al avortului numit „postnatal”[14].
Trebuie menționat, totuși, că Curtea a recunoscut probabil implicit un interes specific fătului atunci când a considerat că o persoană născută sub X nu se poate plânge că nu cunoaște identitatea mamei sale, deoarece, după cum a arătat judecătorul Sajó, „Protecția anonimatului este o măsură care contribuie la dreptul copilului la viață”[15].
III. Interesul copilului care n-a fost conceput încă
Contrar acestei tendințe, trebuie menționat faptul că Marea Cameră a CEDO menționează necesitatea de a ține cont de interesele „copiilor în general”[16].
În Hotărârea din Paradiso și Campanelli (2017), referitoare la vânzarea de copii produși prin asistarea medicală a reproducerii [GPA, în franceză, n.tr.], Marea Cameră a declarat că „scopul legitim al apărării ordinii și, de asemenea, al protecției copilului” în fața tehnicilor de GPA este „nu privește numai copilul în cauză, ci copiii în general – având în vedere prerogativa statului de a stabili filiația prin adopție și prin interzicerea anumitor tehnici de procreare asistată medical”[17].
Marea Cameră oferă aici întâietate intereselor publice care se pot opune satisfacerii dorințelor individuale. Recunoaște sensibilitatea situațiilor create în cadrul GPA cu donare de gameți și admite că este legitim pentru un stat să dorească să descurajeze resortisanții săi de la a recurge în străinătate – chiar legal – la o practică ilegală pe teritoriul său și discutabil din punct de vedere etic.
În această hotărâre, Curtea a evitat pe bună dreptate interpretarea interesului superior al copilului într-o manieră restrictivă la cazurile copiilor deja născuți. Această interpretare ne permite să depășim o lectură pur individualistă a drepturilor omului și să facem legătura între interesele copiilor și considerarea intereselor generațiilor viitoare. Astfel, considerarea unui aspect al bunului comun, ca un bun în sine, poate fi reintrodusă în ecuația libertăților individuale specifice litigiilor privind drepturile omului.
Față de drepturile individuale ale adulților și de puterea lor de a concepe copii, judecătorul de drepturile omului trebuie să știe să opună îndatoririlor societății privirea asupra viitorului, adică responsabilitatea noastră[18] de a transmite viața într-un mod uman (omenos). Această obligație în ceea ce privește viitorul este menționată în dreptul intern și internațional, în special în Convenția de la Oviedo [19] conform căreia „progresul biologiei și medicinei trebuie utilizat în beneficiul generațiilor prezente și viitoare”.
Lucrare prezentată la al 29-lea Colocviu Internațional al Juriștilor Catolici, 24 noiembrie 2018.
–
[1] CEDO, Mandet c. France, n°30955/12, 14 janvier 2016.
[3] CEDO, Labassee c. France, n° 65941/11, 26 juin 2014 ; Mennesson c. France, n° 65192/11, 26 juin 2014.
[7] Commentaire du Comité des droits des personnes handicapées sur l’Observation générale n° 36 sur l’article 6 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques. Document non daté. Date présumée : 6 octobre 2017.
[10] Bernard Schumacher, « Tout être humain est-il une personne ? : Controverse autour de la définition de la personne dans la discussion éthique médicale contemporaine », Laval théologique et philosophique, vol. 61, n° 1, février, 2005, pp. 107-134.
[14] A. Giubilini et F. Minerva, “After-birth abortion: why should the baby live?”, Journal of Medical Ethics, 2012.
[16] Grégor Puppinck et Claire de La Hougue, « GPA : l’intérêt général peut primer le désir de parentalité – À propos de l’arrêt de Grande chambre Paradiso et Campanelli c/ Italie du 24 janvier 2017 », Revue Lamy Droit civil, Nº 146, 1er mars 2017.
[18] Hans Jonas, Le Principe responsabilité, Champs Flammarion, p. 92-93 : « Nous n’avons pas tant à veiller sur le droit des hommes à venir – à savoir le droit au bonheur, ce qui, compte tenu du concept oscillant de bonheur, serait de toute façon un critère déplacé – que sur leur obligation, à savoir leur obligation d’être une humanité véritable : donc sur la faculté liée à cette obligation, la simple faculté de s’attribuer cette obligation, dont nous pouvons peut-être les priver avec l’alchimie de notre technologie « utopique ». Y veiller est notre obligation fondamentale à l’égard de l’avenir de l’humanité, dont dérivent seulement toutes les autres obligations à l’égard des hommes à venir »
[19] Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei (Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, semnată la Oviedo, 4 aprilie 1997).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu